Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Contradictoriu, despre esenţa poeziei de Livius Ciocarlie


"Poezia nu e decât literatura redusă la esenţa principiului ei activ" (II, 548). Chiar dacă nu eşti în stare - e cazul meu - să argumentezi ideea, intuieşti justeţea ei. Într-adevăr, poezia e sufletul literaturii. E ca esenţa - cantitativ neglijabilă - a parfumului faţă de un întreg flacon. Sigur, proza e mult mai bogată decât poezia, dar faţă de acea esenţă (există ea?), bogăţia prozei reprezintă un adaos impur.
Cel mult, te poţi consola, ca nepoet, cu o constatare. În aceeaşi măsură în care de la Aloysius Bertrand şi Baudelaire încoace am asistat la expansiunea poeticităţii - deci la efectul produs de mirajul ei - în poemul în proză, în versul liber şi, trecând de-a binelea pragul, în roman, în aceeaşi măsură, tot de la Baudelaire (cu chitanţele lui, cu piesele de mobilier şi cu Parisul însuşi) încoace, poeţii s-au lăsat tot mai mult atraşi de prozaic, până la a rupe odgonul care-i ţinea legaţi de poezia pură şi a trece de partea obiectelor neînsufleţite, cum spune un titlu al lui Francis Ponge (Le parti pris des choses).
Poţi face constatarea, e adevărat. Simţi, însă, că ea nu anulează justeţea părerii lui Valéry. Poezia rămâne regina literaturii. Ca de orice regină, a te apropia e dificil. Trebuie să fii măcar "aristocrat", adică - în situaţia noastră - să ai din naştere disponibilitate pentru înţelegerea poeziei. Când accesul la poezia autentică pare facil, e numai o închipuire. Mulţi cititori cred că-l înţeleg pe Eminescu. Ce mare greutate e în a pricepe poezia Pe lângă plopii fără soţ? E dificultatea de a n-o transforma în romanţă. Cititorii care doar cred că-l înţeleg pe Eminescu nu-şi dau seama că nu sunt de-ai locului; sunt ca vizitatorii îngăduiţi, duminica, într-un castel.
Nu scriu cu infatuarea "aristocratului" toate astea. Dimpotrivă, le scriu ca un servitor de casă mare. Acesta trăieşte în castelul nobililor, dar nu este de-al lor.

*

"Vechea retorică lua drept ornamente şi artificii aceste figuri şi relaţii pe care rafinările succesive ale poeziei le-au făcut în sfârşit cunoscute ca fiind esenţa obiectului ei" (II, 551). Există aici idei contestabile. Una e aceea că ştiinţa literaturii progresează ca orice altă ştiinţă. În realitate, ea se adecvează. Ştiinţa literaturii e adaptată la o anumită literatură. Poezia a avut în anumite perioade caracter retoric şi, ca atare, retorica s-a dezvoltat.
A doua idee contestabilă e aceea că, prin rafinări succesive, poezia însăşi progresează (spre esenţa ei). Oricât ar părea de fantasmagoric, e o părere nu prea depărtată de leninism. Arta progresează o dată cu societatea, iată de ce realismul socialist s-a căţărat deasupra a tot ce se făcuse în trecut. Au încercat să ne aduce, în liceu şi la facultate, în spiritul acestui principiu. Abia când realismul socialist a decedat, Partidul a mai aruncat din lest, în parte şi fiindcă i s-a părut de la o vreme că forma artei nu-l periclitează dacă fondul nu e agresiv. E greu de spus astăzi în ce măsură, sau dacă s-a înşelat. Pe de o parte, o artă liberă să cutreiere grădina, cu singura condiţie să nu se apropie de fructul oprit, este (a fost) una evazionistă. Fără să-şi dea seama, artiştii care n-au fost servili, dar au respectat consemnul, au colaborat. Pe de altă parte, însă, o artă mai puţin constrânsă formal are ca efect un fel mai liber de a gândi. Una peste alta când, după 1970, un profesor de teoria literaturii s-a consacrat progresului în artă, a fost luat în râs. Iată, însă, că şi subtilul Valéry pare să creadă în progresul poeziei. Mai exact, crede până la un punct unde răsare a treia idee discutabilă: poezia progresează, prin rafinări succesive, până ajunge la esenţa ei (şi socialismul urma să evolueze până s-ar fi instalat definitiv în comunism). Există o esenţă a poeziei? Dacă există, e una care îşi pune, de-a lungul istoriei, felurite măşti.
În fond, esteticianul lua drept stare a poeziei de la care progresul încetează fiindcă s-a ajuns la esenţă, tendinţa - poezia poeziei - căreia, ca poet, îi aparţinea. Un poet "referenţial", adică unul reîntors spre lume, nu are ce face cu asemenea teorii.
Arta nu progresează şi fiindcă o anumită poetică vine pe lume, de obicei, cu cei mai puternici reprezentanţi ai ei. Progresul artei e un fenomen sociologic. Progresează poezia de la Cârlova la Eminescu pe parcursul învăţării de către români să devină europeni.
Un codicil mi se pare, cât de cât, necesar. Dacă acum un sfert de secol ar fi contestat cineva ideile pe care le contest acum, ca bun discipol al lui Valéry ce eram, l-aş fi luat de piept.