Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Constelaţii literare de Cosmin Ciotloş

Cu câteva săptămâni în urmă, comentând Jurnalul integral al lui Radu Petrescu, aminteam proiectul unei antologii din proza românească, pe care, la un moment dat, autorul Părului Berenicei o avea în vedere. Nu lipsită de surprize (aşa cum se cade să fie orice antologie), selecţia surprindea totuşi, punând pe unul din primele locuri o bucată din G.Sion, Emanciparea ţiganilor.
Adopt acest ton prudent, pentru că ştiu (am eu sursele mele...) că numele memorialistului e destul de puţin cunoscut cititorilor nefilologi. N-ar trebui să mă mire, atâta vreme cât nici măcar Ion Ghica pare să nu le mai spună prea multe unor colegi ai mei într-ale cronicii... Şi totuşi: măcar „prin ricoşeu” Sion reprezintă o bornă de neocolit în literatura română. Lui îi consacră Maiorescu câteva rânduri devastatoare în chestiunea hexametrilor care nu-s hexametri (din Beţia de cuvinte); tot lui, Caragiale îi „urcă pe scenă” versurile în Noaptea furtunoasă (romanţa pe care-o fredonează Veta îi aparţine); în sfârşit, acelaşi Sion e „responsabil” pentru cantabila (deşi, nu-i vorbă, nereuşita) poezie învăţată de noi toţi în clasele primare („Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim...”). Ca să nu mai spun că trei dintre cele mai importante istorii ale literaturii (cea a lui G. Călinescu, cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui Mihai Zamfir) vorbesc despre scriitor în termeni elogioşi. Nu poetul (industrios) merită atenţie, nici traducătorul (infidel şi greoi), ci memorialistul, cel care, cu câţiva ani înaintea morţii, a decis să-şi încheie şi să-şi publice Suvenirele contimpurane.
Lipsit de geniul invenţiei prozastice (suntem în „secolul memoriei”), Sion îl posedă în schimb, superlativ, pe acela al convenţiei. Rămânând, atât cât se poate verifica, oneste, Suvenirele... lui uzează, totuşi, din plin de senzaţionalismul romantic. Le putem reproşa, la rigoare, accentele melodramatice (tipice generaţiei din care face parte), dar trebuie să admitem că, în privinţa detaliilor, talentul lui Sion îl întrece pe al multor contemporani ai săi. Cum s-a remarcat, revoluţia moldavă din 1848, la care a asistat, capătă prin el un martor întru totul credibil. Care, aşa cum şi-ar fi dorit peste câteva decenii Camil Petrescu, e imun la tentaţia mitologiei belicoase. Ca şi, altundeva Fabrice del Dongo, Sion observă în ridicolul său episodul, care nu e mai mult decât o cabală grandilocventă a câtorva feciori de boieri (în capitolul Din anul 1848). Nu epicul mă interesează însă acum. Despre retortele lui s-a scris şi s-a scris bine. În plus sumedenia de fapte consemnate aici, unele cu alură nuvelistică boccaciană (în Fraţii Cuciuc, de exemplu, dar nu numai, defilarea de frumuseţi aprige neavând termen de comparaţie în proza noastră), altele străbătută de un aer western (crime la tot pasul sunt înfăptuite de pistolari dintre cei mai fioroşi) n-ar încăpea, oricum, în perimetrul unei cronici.
Interesant, la G. Sion este comerţul special între literatură şi document. Concepute arhivistic, aceste Suvenire.... nu sunt, totuşi, deficitare sub raport valoric. În româna deficitară, încă neaşezată, pe care-o stăpânea, autorul face loc totuşi unor nuclee remarcabile chiar sub raport stilistic. Cum altfel să tratăm o frază ca aceea de la p. 178 (în prezenta ediţie), în care, visându- se molestat de autorităţile de care încearcă să scape, prozatorul notează, că, bătut cu nuiele de câţiva soldaţi, ţipă „ca un tigru” ? Puterea de sugestie e fără egal. Sau, în deja pomenita Emancipare a ţiganilor (pp. 33-34), scena fără doar şi poate senzuală descrisă în termenii unui banal masaj pe care frumoasa sclavă Maia i-l face stăpânului ei: „De aceea, nu ştiu cum se făcu că Maria se deprinsese ca, după ce adormea pe cocoana, trecea în apartamentul boierului. Acesta, după câteva şedinţe, se convinse că fata esercita masagiul în adevăr cu mare meşteşug. Cu diferinţa aceea că, în loc să adoarmă ca cocoana, se lăsa în visările cele mai fermecătoare: ochii lui, în loc să se închidă, se fixau asupra sânului şi a formelor frumoase ale corpului fetei; gura lui, în loc să-i ordone a înceta cu gâdilitura, o îndemna mereu să-i spuie la poveşti; buzele lui, în loc să caute a se potoli cu un pahar de apă la sete, năzuiau până la bujorii ce străluceau pe obrajii Mariei. Era, ce e dreptul, şi diabolică tentaţiune fata aceasta”.
Spuneam însă că acest comerţ e ceva mai complicat, pentru că Sion parcurge şi drumul invers: după ce, o dată, memoria a devenit, la el, proză, asistăm la o nouă transformare: proza lui serveşte memoriei altora. Se preschimbă, deci, în document estetic. Este vorba, la altă scară şi în alt mod, despre acelaşi proces prin care, la Mircea Cărtărescu, în Levantul, romanul lui Bolintineanu contribuie la naşterea personajului Manoil. În ce-l priveşte pe Sion, marele beneficiar al acestor Suvenire... pare să fie Mateiu Caragiale. Nu numai în Sub pecetea tainei, care începe sub auspiciile paşoptistului. Ne amintim prima frază a neterminatului roman: „De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.” Ei bine, acest Nicolache Schina e nimeni altul decât protagonistul episodului intitulat, aici, Pe Bărăgan. Uciderea lui, pusă la cale de către o bandă de tâlhari meridionali, e transcrisă cu lux de amănunte. În altă parte, avem „originalul” cunoscutei secvenţe din Craii de Curtea-Veche: „Nu cred să fi pierit încă via amintire ce ruşii au lăsat aici femeilor, femeilor de toată teapa. A fost o curată nebunie. Pe rogojină, ca sub pologul de horbotă, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. În Bucureşti, muscalii aflaseră o Capua. Cocoanele nu mai aveau ochi decât pentru ofiţerii ruşi.” Iată-l, în formularea lui G. Sion, cu şapte decenii mai devreme decât îl datează Mateiu Caragiale: „Pe timpul acela, se vede, capitalele ţărilor române, şi mai ales Bucureştii, posedau tipuri de frumuseţe mari şi fermecătoare. Generalii şi nenumărata mulţime de ofiţeri ruşi, adoratori ca totdeauna ai sexului frumos, deşi nu ştiau pe atunci limba franceză, dar avură talentul a scoate toate frumuseţile de prin ginecee şi a le aduce la baluri; şi în cele din urmă toţi îşi găsiră amante şi ţiitori. Însuşi bătrânul Cutuzov, la etatea de 75 ani, după spusa contemporanului său, Comitelui Langeron, a căzut în vâltoarea ameţitoare a valurilor Afroditei” (p. 76). Că Mateiu avea ştiinţă despre aceste Suvenire... e dincolo de îndoială: doar se căsătorise cu fata (ajunsă, e drept, la o vârstă respectabilă) a scriitorului, Marica, şi locuia la domeniul îngrijit altădată de acesta.
Astfel de detalii cu potenţial intertextual sau, pur şi simplu, istorico-literar alcătuiesc o adevărată constelaţie literară (preiau inspirata sintagmă a lui Petru Creţia, preluată, la rândul ei, de la Perpessicius). E curios că existenţa ei n-a fost îndeajuns subliniată până acum. E, poate, un blestem al memorialiştilor, acela de a fi mai degrabă citiţi în sine decât „în sistem”. Pe marginea unora dintre preţioasele amintiri ale lui Sion se pot construi speculativ adevărate bijuterii.
Sunt, de pildă, ştiute cele două farse pe care Hasdeu le face „convorbiriştilor”. Cea de-a doua, în acrostih, e legată de un poem intitulat La noi e putred mărul. Junimiştii s-au scuzat cum au putut pentru păcăleală: Maiorescu nu era în Iaşi, ceilalţi n-au băgat de seamă... O explicaţie şi mai plauzibilă oferă, cu discreţie sau, poate, fără s-o ştie, Sion însuşi. E posibil ca redactorii Convorbirilor literare n-au intuit pericolul din motivul (perfect omenesc) că titlul le suna cunoscut. Dăduseră cu ochii de el, poate, cu ani în urmă, citindu-l pe antipatizatul Andrei Mureşanu. Sion reproduce (fără alte comentarii) poemul în cauză, apărut în 1844 în Foaia ştiinţifică şi literară girată de Alecsandri (deci îndeajuns de circulantă, prin autoritate): „La noi e putred mărul, nu-i mod de curăţire/ Şi tot ce se mai speră sunt sâmburii din el;/ Aceştia cer plantare, silinţă şi unire./ Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel” (p. 256).
Există, desigur, într-o viaţă de om (1822 - 1892), acumulate numeroase portrete de contemporani notorii. Unele, copilăroase şi admirative (cel al lui Anton Pann, de la p. 367), altele deja mature şi, deci usturătoare. Fără a moşteni maliţia unchiului (autor al faimoasei Arhondologii), Sion are totuşi colţii acuţiţi. Asachi, de pildă, e surprins în ţinută de casă, în mijlocul unui haos de obiecte, corespunzând haosului de preocupări (serata la care va participa Sion fiind suficientă pentru a-l îndepărta de gazdă): „Asachi, care era îmbrăcat într-un halat şi cu o scufie de catifea pe cap, ne primise în camera sa de lucru. Această cameră era destul de mare: pe de lături erau mai multe dulapuri cu cărţi, iar în mijloc, o masă mare, pe care erau rechizite de scris, mai multe cărţi mari deschise, instrumente inginereşti, tablouri litografiate, pietre litografiate, forme tipografice şi altele, care toate păreau a-mi spune că Asachi e şi mai învăţat decât auzisem” (pp. 395 - 396). C. Negruzzi e, la rândul lui, protagonistul unor episoade ieşite din marginile obişnuitului (o cunoaşte pe aşa-numita contesă Dash, romancieră pe atunci celebră). Nu lipseşte din galerie nici tragicul poet Hrisoverghi, în legătură cu care Sion acreditează legenda fantastă a morţii prin defenestrare (cu totul altfel va relata episodul Radu Rosseti în memorialistica sa). Genealogia lui D. Petrino (menţionat azi doar ca adversar meschin al lui Eminescu), reconstituită de Sion vădeşte o bună provenienţă a bucovineanului, acesta provenind din familia Hurmuzaki (p. 310).
E de sperat că această ediţie (integrală, restabilind ceea ce fusese eliminat prin croşete în precedentele) va atrage nu numai publicul nespecializat (care ar avea ce citi aici), dar şi pe istoricii literari din noua generaţie. Câţi vor fi fiind sau câţi vor fi venind din urmă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara