Acum 40 de ani, în duminica de 23 februarie 1969, murea la Londra Constantin Silvestri. Muzician total, avusese parte de o viaţă agitată, curmată prematur, cu trei luni înainte de împlinirea a 56 de ani. Deşi îşi trăise ultimii ani în Anglia, ca dirijor de succes al apreciatei Bornemouth Symphony Orchestra, iar dispariţia îi fusese deplânsă ca o tragedie pentru lumea muzicii, aceasta din urmă nu s-a precipitat să-i onoreze memoria. Probabil că însuşi contextul nu era propice: la apogeul noilor sonorităţi purtând marca Beatles (graţie orchestratorului din umbră George Martin), Rolling Stones, Jimi Hendrix Experience, Cream etc., într-o perioadă când Miles Davis se convertea (şi îi acomoda pe melomani) la "electric jazz", Silvestri putea apărea drept reprezentantul unei concepţii muzicale revolute, dacă nu cumva muribunde. Era epoca radicalismelor contestatare "şaizecioptiste". Cine să-şi mai amintească de faptul că exilatul român îşi începuse cariera ca autor al unor compoziţii iconoclaste, în răspăr cu ambianţa nu prea favorabilă avangardelor muzicale predominantă în patria sa?
Din fericire, către finele secolului 20, remarcabila pianistă (româncă stabilită la Londra) Anda Anastasescu a acţionat decisiv pentru corijarea injustei uitări: pe de-o parte a fondat ceea ce avea să se numească The Constantin Silvestri International Festival and Concerto Competition, iar pe de alta şi-a capacitat soţul, remarcabilul jurnalist-muzicolog John Gritten, să conceapă monografia intitulată A Musician Before His Time - CONSTANTIN SILVESTRI - Conductor, Composer, Pianist (Warwick Editions, London, 1998). Volumul, rezultat al unor îndelungate şi minuţioase cercetări, e tipărit în condiţii grafice ireproşabile, are aproape 300 de pagini şi etalează un interesant aparat documentar şi iconografic. Singurul biograf anterior al lui Silvestri, Eugen Pricope, reuşise să publice în 1975 la Editura Muzicală din Bucureşti cartea intitulată Constantin Silvestri: între străluciri şi... cântece de pustiu. Dl. Gritten citează această lucrare ca primă sursă de referinţă privind ascendenţa, copilăria şi adolescenţa lui Silvestri. E încântătoare familiaritatea cu care cercetătorul britanic se mişcă prin teritoriile (nu întotdeauna netede şi facil de cartografiat) ale muzicii româneşti din secolul trecut. În aceste pagini se perindă (mai mult sau mai puţin fugitiv) personaje precum George Enescu, Zeno Vancea, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Theodor Rogalski, Florica Musicescu, Ionel Perlea, Filip Lazăr, George Breazul, George Georgescu, Romeo Drăghici, Pascal Bentoiu, Radu Paladi, Anatol Vieru, Iosif Conta, Marius Constant, Mircea Cristescu, David Ohanesian, Constantin Petrovici, Nina Cassian ş.a.m.d. Pe versantul britanic, studiul beneficiază de aportul lui Raymond Carpenter, arhivist al perioadei petrecute de Silvestri la Bornemouth. Astfel, biograful a avut acces la benzi magnetice cu preţioase interviuri (Southern Television / începutul anilor 1960; Paris / 1966; Radio Europa Liberă / conversaţie realizată de Florea Blumen Râmniceanu în 1967), dar şi la o înregistrare efectuată quasi-clandestin într-o repetiţie cu sus-amintita orchestră BSO, ca document al stilului de lucru silvestrian.
În contextul comemorativ al articolului de faţă, se cuvin amintite câteva repere biografice: Constantin Silvestri s-a născut la 31 mai 1913 în Bucureşti (tatăl - Aloysius, n. 1874, Viena; mama - Ana, n. 1891, Bucureşti); datorită primului Război Mondial, îşi întâlneşte părintele abia la etatea de 5 ani, când ia şi primele lecţii de muzică; după divorţul din 1922, mama se recăsătoreşte cu prefectul de Târgu Mureş, devenind d-na Ana Cariade. În 1925, la numai 12 ani, viitorul pianist-compozitor-dirijor îşi începe studiile muzicale propriu-zise la Conservatorul din Târgu Mureş, avându-l ca profesor de compoziţie pe Zeno Vancea. Absolvă cu onoruri, în 1928, unul dintre cursurile avansate ale Conservatorului târgumureşean; tot atunci îşi publică întâia compoziţie (Lieder pe versuri de Heinrich Heine). În 1930, Silvestri intră la Conservatorul din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Mihail Jora şi Florica Musicescu, şi devine colegul lui Dinu Lipatti. Între 1930-1945 activează ca pianist, dar încă de la vârsta de 19 ani nutreşte ambiţii dirijorale. În anii 1930 va fi distins cu Premii Enescu, pentru compoziţiile Dansuri din Bihor, Cinci capricii, Cvartetul de coarde şi Sonata pentru violoncel şi pian. La 22 de ani, e angajat corepetitor la Opera Română de Stat şi debutează ca dirijor al Orchestrei Simfonice Radio România. În 1940 conduce pentru prima dată Orchestra Filarmonicii bucureştene, unde va fi numit "dirijor permanent" în 1945, apoi director în 1947. În anul următor începe să predea la Conservator. În 1953 e revocat din postul de director al Filarmonicii şi demisionează din postul de dirijor principal, în care e reinstalat George Georgescu. În schimb, Silvestri este numit director artistic al Operei de Stat şi al Orchestrei Simfonice Radio. În atmosfera dezgheţului provocat de raportul lui Hruşciov la congresul PCUS din anul precedent, Constantin Silvestri reuşeşte să debuteze ca dirijor al London Symphony Orchestra în ianuarie 1957; succesul se va repeta după cinci luni. Tot în 1957, dirijează primele concerte în Franţa, unde cucereşte premiul întâi al Academiei Charles Cross - pentru înregistrarea lucrării lui Dvoéák Din Lumea Nouă cu ORTF - şi Le Grand Prix du Disque, pentru Dixtuorul lui Enescu. (Ajuns aici, mă simt obligat să relevez colosala moştenire discografică lăsată de Silvestri. Numai până la emigrarea sa dincolo de sinistra "Cortină de Fier", la finele deceniului 1950, el realizase deja peste 24 de discuri în diverse ţări est-europe, precum şi cu Filarmonica din Viena. În primii ani după ce "a ales libertatea", cum se spunea în jargonul timpului, Silvestri a mai înregistrat vreo 40 de albume, ca dirijor al unor orchestre occidentale de mare calibru. Spectrul repertorial reflectă anvergura personalităţii sale. Citez la întâmplare: Mozart, Beethoven, Schumann, Stravinsky, Haydn, Corelli, Liszt, Hindemith, Berlioz, Şostakovici, Brahms, Ceaikovski, DeFalla, Prokofiev, Debussy, Rimsky-Korsakov, Sibelius, Ravel, Paul Constantinescu, Elgar, Haceaturian, Mussorgski, Mendelssohn, Franck, Saint-Saens, Dukas ş.a.m.d.). În 1958, după ce dirijase şapte concerte cu London Symphony Orchestra, conduce primele şase reprezentaţii integrale în România ale capodoperei enesciene Oedip. Tribulaţiile acelei puneri în scenă, precum şi ulterioara anulare a înregistrării operei sub bagheta lui Silvestri, sunt relatate detaliat în biografia lui Gritten şi stau mărturie pentru obtuzitatea caracteristică cenzurii, aflate încă sub nefasta influenţă a tezelor jdanoviste. Pare-se că asemenea şicane, coroborate cu inerentele adversităţi acumulate în timp, au impulsionat decizia lui Silvestri de a abandona ţara unde se născuse.
Stabilit la Paris în 1959, muzicianul îşi amplifică sfera de acţiune, profitând că libertatea de mişcare nu-i mai era îngrădită precum în "lagărului socialist". Turneele sale transcontinentale se extind până în Japonia, Africa de Sud şi Australia, iar în Statele Unite dirijează Chicago Symphony Orchestra (1960) şi Philadelphia Symphony Ochestra (1961). Abia în 1967, după câţiva ani ca dirijor angajat la Bornemouth, îi va fi acordată cetăţenia britanică. Cu ocazia celebrării a 75 de ani de la înfiinţarea orchestrei simfonice a acelui oraş, Constantin Silvestri a dirijat concertul omagial programat la Royal Festival Hall în 23 nov. 1968. Avea să fie ultima sa apariţie pe o scenă londoneză. Decesul survine exact după trei luni. Autopsia consemnează cancer hepatic pe fondul unei ciroze. În realitate, sănătatea lui Silvestri fusese şubredă încă din juneţe, iar regimul său de viaţă - un "workaholism" paroxistic, acompaniat de tutun şi alcool - nu-i lăsa speranţe de longevitate. În pofida gravei maladii, pe parcursul ultimelor sale 13 luni de activitate Silvestri a dirijat nu mai puţin de 47 de concerte: 38 cu propria orchestră, patru cu Royal Liverpool Philharmonic, London P.O., Ulster Orchestra, încă patru în Suedia şi unul în Finlanda, cu Claudio Arrau solist al Concertului pentru pian nr.1 de Beethoven.
Cartea lui John Gritten captivează prin echilibrul dintre documentele biografice şi incursiunile în gândirea, creaţia şi interpretarea silvestriană. Portretul astfel configurat ne înfăţişează un posedat al muzicii. Întreaga existenţă a lui Silvestri stă sub semnul devoţiunii faţă de acestă artă, servită pe trei principale direcţii: compozitor de certă forţă expresivă; interpret-pianist fidel marii muzici, dar şi cu abilităţi improvizatorice stârnind admiraţia celor ce au avut şansa să-i aplaude recitalurile; dirijor de anvergură mondială. Nu putem decât regreta că primele două ipostaze au rămas prea puţin cunoscute... (Re)ascultând astăzi, de pildă, Trei piese pentru orchestră de coarde (compuse pe când Silvestri avea 20 de ani, revizuite apoi în 1950), suntem frapaţi de aura apolinică a edificiului sonor, întreţesut din translucide, quasi-imponderabile voaluri armonice. Ar fi dificil de intuit, într-o lucrare atât de echilibrată şi de senină, caracterul tumultuos-abisal al creatorului. Nu lipsesc frisonările post-impresioniste inevitabile în epocă, dar ele traduc mai curând efuziunile tinereţii, rămasă imună faţă de "răul secolului". Mesajul descifrabil aici pare a fi acela al unei posibile resurecţii a speranţei - cu rădăcini în chiar solul muzical autohton - ca replică la eternele vicisitudini ale existenţei.
Probabil că partea cea mai atractivă a acestei monografii constă în tentativa autorului de a pătrunde, atât cât poate fi posibil, misterul unei personalităţi muzicale inclasificabile. John Gritten procedează cu o obiectivitate şi detaşare tipic britanice, la modul cool. Însă, dincolo de acribia cercetării, simţim că autorul nu poate rămâne indiferent la şarmul unui personaj atât de ataşant precum a fost Constantin Silvestri. Sunt evocate momente pregnante din cariera sa muzicală, multe explicabile prin caracterul neconvenţional al protagonistului. Spre exemplu: Silvestri dirijând de la claviatură Concerto Grosso Op.6 Nr. 12 de Haendel; la un moment dat compoziţia îi oferea spaţiu pentru o cadenţă improvizatorică. Numai că, dus de valurile propriilor modulări şi armonii, n-a mai putut reveni la Haendel; în cele din urmă s-a oprit pe un acord dominant, făcând apoi semn orchestrei să reintre.
Capitolul intitulat A "Misundestood Avant-gardist" elucidează opţiunile estetice novatoare ale compozitorului Silvestri. Familiarizarea precoce cu muzicile de avangardă îi fusese facilitată tot de către Zeno Vancea (în timpul vizitei la domeniul acestuia din Târgu Mureş în 1933). Interesul manifestat de muzicianul nostru pentru creaţia lui Janášek şi Bartók poate fi dat ca exemplu de sincronism în sens lovinescian. Printre puţinele "capodopere ale timpului nostru", conform severei judecăţi de valoare emise de Silvestri, s-ar număra Cvartetele Nr. 5-6 şi Muzică pentru coarde, percuţie şi celestă de Béla Bartók, Sacre du printemps de Stravinsky, Wozzek de Alban Berg... Dintr-o discuţie cu Anatol Vieru, Gritten notează: "Deşi relaţiile lui Silvestri cu Jora şi Paul Constantinescu erau excelente, gustul său nu coincidea cu cel al generaţiei sale, iar ei îl considerau excentric. Ideile sale erau mai avansate decât cele ale compozitorilor români din aceeaşi generaţie." Dacă în anii 1930, conform propriilor mărturii, compoziţiile sale avangardiste îi aduseseră reputaţia de "nebun", Silvestri ne apare ulterior - prin vasta sa comprehensiune dirijorală - ca un anticipator al viziunii mult mai conciliante, generalizate în deceniile recente sub stindardul atotcuprinzător al postmodernismului.
Mi s-au părut de asemenea fascinante referirile colaterale la alţi muzicieni cu care s-a intersectat destinul lui Silvestri. De exemplu, Joseph Prunner, contrabasistul austriac căsătorit cu sora mamei, a exercitat o influenţă primordială în educaţia muzicală a copilului Costi. Prunner venise la Bucureşti în 1909 (la invitaţia lui Enescu şi a violoncelistului Dimitrie Dinicu) şi timp de 60 de ani a cântat în orchestra Filarmonicii bucureştene şi a predat la Conservator, murind în acelaşi an ca şi Silvestri (cu evlavie mi-l evocase Johnny Răducanu - ce-i fusese student în anii 1950 - într-un interviu pe care i l-am luat cu mulţi ani în urmă pentru revista Jazz Forum din Varşovia). Tot prin alianţă, pe filieră maternă, Silvestri se înrudea cu compozitorul ceho-austriac Emil Nikolaus von Reznišek (1860-1945), a cărui uvertură la opera Donna Diana avea s-o dirijeze la pupitrul orchestrei din Bornemouth în 1962.
Un episod dramatic din biografia silvestriană s-a consumat în 1938, când muzicianul - afectat de o profundă depresie morală - şi-a ars majoritatea lucrărilor de tinereţe. Judecând după Jocurile de copii (compuse în 1930-31), pe care am avut privilegiul să le ascult în brianta interpretare a pianistei Anda Anastasescu la ICR Lisabona, pierderea e teribilă. Reuşitele profesionale şi chiar înaltele posturi administrative ce i-au fost atribuite încă de tânăr lasă impresia că viaţa lui Constantin Silvestri, indiferent de dictaturile succedate în România după 1938, a fost una de indubitabil succes. Numai că, până la urmă, pare-se că şi în acest caz tot la zicerea lui Hemingway ajungem: "Când a refuzat Premiul Nobel, cred că Sartre ştia că Premiul e o târfă ce te poate seduce şi-ţi poate da o boală incurabilă. Ştiusem asta cândva, dar acum mă procopsii cu ea şi ea cu mine, şi ştiţi cine e ea, târfa asta numită Faimă? Sora mai mică a morţii."
A trecut peste un deceniu de la apariţia cărţii lui John Gritten în ţara unde se află mormântul lui Constantin Silvestri. E trist şi inexplicabil că nu s-a aflat până acuma nici o modalitate de a edita traducerea românească a acestei valoroase monografii în patria protagonistului.
