De pe faţada casei situată pe Aleea
Capidava nr. 5 te priveşte un
centaur de bronz. Basorelieful e
făcut de celebrul sculptor Amadeo
Ferugianni care a locuit aici doi
ani de zile la sfârşitul deceniului patru
al secolului trecut, murind în cutremurul
din 1940. Se zice că, la scurt timp după
moartea creatorului său, potrivit
principiului jertfei caloro-simetrice,
centaurul a căpătat proprietatea
miraculoasă de a prevesti cutremurele.
Cu câteva ore înainte, bronzul ar prinde
să se înroşească începând de la cap,
iar la soroc tot trupul ar străluci ca
soarele-n amurg.
Laurenţiu M. Verde, ziaristul care
locuieşte la etajul întâi al viluţei, un
bărbat blonziu, cu alură de sportiv,
având ceva peste patruzeci de ani
dar arătând mai tânăr, pasionat de arta
de avangardă, crede şi nu crede această
legendă pe care perechile bătrâneilor
de la parter (familia Retezatu) şi de
la etajul doi (familia Dobridor) o răspândesc
cu o naivitate fără seamăn.
În anumite zile senine, trecătorul
care se aventurează pe aleea Capidava
are ocazia să surprindă o scenă stranie
: două mâini, una de bărbat şi alta de
femeie, ieşind pe fereastra etajului întâi
şi mângâind, pe rând ori împreună,
medalionul cu centaur de bronz aflat
imediat dedesubt, în plin soare.
Mâinile aparţin domnului Verde
şi fiicei sale Cosmina. Le place să
stea aşa un timp până când bronzul se
încălzeşte puţin şi atunci, zâmbind
ghiduş, tatăl îi spune fiicei : Lucrează,
lucrează caloro-simetria, nu ?!... Cosmina
zâmbeşte şi ea, tatăl ei ştie întotdeauna
să facă lucrurile să plutească. Mâna
tatălui şi mâna fetei se ating parcă din
întâmplare, sfidând ironic cutremurul
sculptorului Ferugianni.
Cosmina ştie că mâna tatălui ei
zăbovind în pata de soare vrea să spună
mai mult decât simplul fapt de a atinge
o veche legendă. Domnul Verde este
deosebit de satisfăcut de cursul pe
care, de doi ani încoace, l-a luat viaţa
lui – şi pe bună dreptate. Colocviul
organizat de ISAR (Institutul de studiu
al Avangardei Române) în 2013, cu
ocazia împlinirii a 90 de ani de la moartea
celui ce a fost, indubitabil, primul
avangardist român, a pus piatra de
temelie. Comunicarea lui, intitulată
„Elicea lui Urmuz”, a avut un succes
fulminant şi l-a propulsat în cercul
restrâns al celor mai de seamă urmuzologi
mondiali. Articolul din „Foaia Naţiunii”,
care a preluat tezele din comunicare,
a răspândit ipotezele hermeneutice ale
urmuzologului într-o masă mai largă
de cititori. ?i de aici, din această
masă de necunoscuţi, hazardul n-a
avut decât să aleagă un individ care în
cel mai scurt timp a bătut la uşa lui.
Bătrânelul minunat care i-a adus
dovada decisivă şi i-a omologat toate
ipotezele a venit aici în apartamentul
nostru. Îl puteam pipăi, îşi spune
Cosmina. Îl puteam pipăi şi eu şi
tata, îşi spune Cosmina amintindu-şi
şi acum ziua aceea însorită şi nebunia
care-a urmat : elicea, elicea...
Dar să o luăm cu încetul...
Cosminei îi place să-şi recapituleze
evenimentele...
Să citească iar şi iar articolele tatălui
său legate de fenomenul Urmuz...
Să buchisească, silabisind, accentuând
şi punând virgulele necesare
într-un proces Verbal redactat otova
de un poliţai semi-analfabet...
„Azi 23 Noiembrie 1923. Noi N.
Dezideratu, comisar de poliţie, şeful
circ. 3 perif. Bucureşti. Ni s-a raportat
de către sergent că pe şoseaua Kiseleff,
în dosul Bufetului, într-un boschet
se găseşte un om împuşcat. Imediat
ne-am transportat în localitate şi aci
într-un boschet în apropiere de şoseaua
Jianu colţ cu str. D-tru Ghica în adevăr
am găsit un individ culcat pe pământ
cu faţa în sus mort împuşcat în tâmpla
dreaptă iar în mâna dreaptă ţinea un
revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine
gri şi pardesiu deasemenea gri cu vergi,
ghete negre şi pălărie maron la percheziţia
făcută s-a găsit asupra lui mai multe
noţite, scrisori şi o carte de membru
nr. 10436 a soc. funcţionarilor publici
pe numele D. Demetrescu-Buzău, ajutor
Grefier Casaţie, precum şi suma de lei
943 (nouă sute patr. şi trei) într-un port
moneu de culoare neagră tot asuprai
s-a mai găsit un ceasornic de aur fără
capac o tăietură dintr-un ziar de azi cu
un ANUNŢ de la mica publicitate:
«Pierdut elice. O declar nulă» şi 2 chei.
Decedatul se numeşte D. Demetrescu-
Buzău cu domiciliul în str. Apolodor
13 unde îşi are familia şi s-a sinucis.”
În textul Procesului verbal Cosmina
a subliniat detaliul căruia nimeni până
la tatăl său nu-i dăduse cea mai mică
importanţă. De aici, de aici a pornit
totul... De altfel, în articolul care a
urmat, publicat în „Foaia Naţiunii” din
3 decembrie 2013, domnul Laurenţiu
M. Verde scrie negru pe alb : „Acest
detaliu (Pierdut elice. O declar nulă)
este esenţial pentru a înţelege cu
adevărat spiritul avangardist întrupat
în umilul ajutor de grefier de casaţie
D. Demetrescu-Buzău. Spirit avangardist
înţeles ca un existenţialism avant la
lettre, greţei sartriene luându-i locul
româneasca nimicnicie (nimicul/ nulul/
nulitatea/ întoarcerea-la-increat/ anulareafiinţ
ei)”.
La câteva zile după ce a publicat
articolul susamintit – îşi aminteşte
Cosmina – a sunat la uşa noastră un
bătrânel. Un bătrânel ca oricare altul
din miile care colindă străzile de
frică să nu le înţepenească picioarele
şi creierul să li se stafidească în întunericul
unei odăi. I-am deschis chiar eu.
Bună ziua şi iertaţi-mă de deranj.
Aici locuieşte domnul Laurenţiu M.
Verde, ziaristul?
Vocea lui era subţirică precum un
fir de aţă, mă temeam în orice clipă să
nu se rupă. I-am spus că Da şi l-am
invitat înăuntru.
L-am chemat pe tata şi acesta l-a
invitat în biroul lui. A lăsat uşa întredeschisă
special ca să aud convorbirea. Aşa face,
dragul de el, de fiecare dată când are
nevoie de părerea mea. De data asta,
necunoscând persoana, era intrigat
şi precis conta pe mine.
– V-am citit articolul, domnule
Verde, ţârâia monoton vocea subţirică
a bătrânelului. Eu sunt nepotul lui
Urmuz. Cum ar veni ultimul descendent.
Aţi avut o intuiţie remarcabilă. Vă felicit.
Re-mar-ca-bi-lă, ascultaţi-mă pe mine.
Într-adevăr, regretatul meu unchi avea
o elice. Toţi în familie ştiam că avea
o elice. Toţi în familie ştiam cât iubeşte
elicea. O iubea nebuneşte. Nu putea
cânta la pian fără ea. Nu putea compune
nimic fără ea. Ciocănelul bătea în capătul
elicii ca un metronom. Ţing-ţang. Ţing-
ţang. Unchiul clămpănea la pian. În
casă se făcea o linişte mare. Toţi ascultau
pe după uşi. Nimeni nu înţelegea ce
compunea unchiul. Dar toţi ascultau
cu urechile căscate. Aşa-mi povestea
tatăl meu. Eu nu mă născusem dar
privesc pianul şi privesc elicea. Sistemul
care servea drept metronom îl meşterise
chiar unchiul. Acum e stricat. Dar
bateria de acum un secol zace încă
atârnată de capătul elicei. Lucrurile
vechi, domnule. Mi-am zis că asta e
o piesă istorică. Şi-am vrut s-o donez
undeva să rămână peste vreme. M-am
dus pe la diverse instituţii culturale.
Toate m-au refuzat. Mi-au spus: nu
mai avem spaţiu de depozitare…
Bătrânelul a oftat şi a făcut o pauză.
Semăna cu un cocostârc jigărit.
Tata m-a chemat şi m-a rugat să-i
aduc un pahar cu apă. Bătrânelul a
sorbit din pahar puţin câte puţin, ca
un cocostârc. Bătrânelul semăna chiar
cu un cocostârc: plete albe, nas încovoiat.
Eu am ieşit din cameră.
Tata a venit după mine şi a făcut
aceeaşi regie cu uşa întredeschisă.
Bătrânelul a continuat.
Dar vocea ca un fir de aţă era ruptă
acum în bucăţele.
Spunea: În familie…ziceau că unchiul
se sinucisese… pentru afurisita de
elice… elice pierdută : sinucidere
cere… Dar, domnule Verde… tata a
găsit în pod elicea… podul casei noastre…
cine a ascuns-o acolo?... Urmuz simulator?...
articolul dumneavoastră m-a luminat…
cuvintele dumneavoastră m-au întristat…
elicea vă revine pe drept… cui să o dau
altcuiva?!... sunteţi singurul… singurul…
Vocea bătrânelului se stinsese de
tot.
Cocostârcul a sorbit ultimele picături
de apă din pahar.
S-a ridicat brusc de pe scaun. I-a
întins mâna tatălui meu în timp ce
bolborosea:
Iertaţi-mă… vă felicit… iertaţi-mă…
intuiţie re-mar-ca-bi-lă…
Abia am avut vreme s-o şterg de
lângă uşă.
Nici n-a trecut o săptămână şi
tata s-a trezit cu un telefon al bătrânelului.
I-a spus că peste o jumătate de oră îi
va face o vizită. Eu eram plecată la
cursuri aşa că nu ştiu nimic din ce s-a
petrecut.
Când am venit, în spatele pianului,
trona o elice. Se întindea pe toată
lungimea peretelui. Pe vârful dinspre
geam era sudat un mic mecanism cu
baterie şi cu ciocănel. Tata era în culmea
fericirii. M-a îmbrăţişat cum nu mă
îmbrăţişase niciodată până acum. Totul
în jur i se părea minunat. Părea că
pluteşte. Totuşi în atitudinea lui era şi
o debusolare anume. Pe care mi-a
transmis-o şi mie. Elicea asta ne obliga
cumva. Ne temeam să nu fie o obligaţie
prea mare? Dumnezeu ştie…
Tata a început să scrie cărţoiul
despre Urmuz. Interpretarea operei şi
vieţii sale prin prisma nimicniciei –
echivalent avant la lettre al greţei
sartriene.
Eu am început să cânt straniile
compoziţii ale lui Urmuz. Căci bătrânelul
ne lăsase şi o grămadă de partituri.
Şi o foaie de donaţie în toată regula,
iscălită şi parafată la Notariat.
De fiecare dată când, profitând
de soarele care ne scaldă faţada imobilului,
tata şi cu mine jucăm jocul mâinilor
care ating vechea legendă a centaurului,
presimt că în mintea tatei se conturează
tot mai clar ideea ca deasupra medalionului
de bronz să fie încastrată în zid
elicea lui Urmuz. Cum ar veni: un simbol
actual să înlocuiască o legendă depăşită,
în care nimeni nu mai crede.
Îmi dau seama cum se coace această
idee după măsurătorile „secrete” pe
care le tot face atunci când i se pare că
sunt ocupată cu altceva, şi după şopocăielile
cifrate cu prietenul lui Vasile, arhitect
la Primărie. Şi mai pricep că nu vrea
să se grăbească. Visează să dăruiască
întregului oraş semnul de bun augur
al casei noastre abia în momentul în
care va ieşi de sub tipar cartea „Elicea
lui Urmuz”, studiu care va revoluţiona
urmuzologia mondială.
Ştiu că atunci va fi şi pentru mine
ziua cea mare. Mă pregătesc pentru
ea interpretând zilnic compoziţiile
urmuziene, tot atât de stranii ca şi
textele lui. Inovez noi sisteme de a
prepara pianul aşezând pe coarde tot
felul de obiecte rezonante. Uneori cânt
direct pe coarde cu fulgi de păsări,
frunze de palmier, foi de hârtie.
Câtu-i el de secretos, tata mi-a
mărturisit că scrie cel mai bine atunci
când din camera lui percepe, la limita auzului, ca pe-un îndepărtat fond
muzical venind din altă lume, creativele
mele interpretări. Ce-mi pot dori mai
mult?
Ziua cea mare a venit. Amfiteatrul
Bibliotecii Centrale Universitare. Năvală
de public, impresionante aranjamente
florale, urmuzologi veniţi din toată
lumea, traduceri la cască, cuvânt de
deschidere al domnului Prim-ministru,
referate ale unor profesori universitari
despre cartea tatălui meu, cuvântul
scurt şi la obiect al tatei, gestaţia studiului,
analiza hermeneutică, redactarea
diferenţiată a capitolelor etc., etc.,
recitări din Urmuz, cinci interpretări
ale compoziţiilor lui Urmuz executate
de mine la pian preparat, aplauzele nu
mai contenesc, primesc felicitări, doi
japonezi m-au înregistrat şi peste un
sfert de de oră îmi dăruiesc un DVD
şi-mi cer autografe pe DVD-urile lor,
la tata s-a făcut un lung şir al celor
ce aşteaptă autografe, în sala vecină
rulează un film despre Umuz din
care tata şi eu nu lipsim, câţiva studenţi
mă curtează de zor, toate se petrec atât
de repede, concomitent parcă, încât
mi se pare că sunt plecată undeva
departe şi că cineva îmi lipeşte timbre
pe faţă ca într-un vis din copilărie în
care călătoream prin toată lumea.
Apoi, încheind cum nu se poate mai
adecvat manifestarea avangardistă,
două autobuze ale ISAR duc participanţii
la adresa Aleea Capidava nr. 5, unde
are loc dezvelirea obiectului moştenit
de tata: elicea lui Urmuz în carne şi
oase, dacă se poate spune aşa. Domnul
Vasile, arhitect la primărie, prietenul
tatei, a făcut un proiect de amplasare
pe faţadă, imediat sub ferestrele sufrageriei
noastre şi deasupra medalionului de
bronz al lui Ferugianni. Incastrată solid
în structura de rezistenţă cu ajutorul
a trei scoabe de oţel, elicea pluteşte
la o depărtare de două palme de zid
şi în zile cu soare îşi lasă umbra astupând
complet medalionul centaurului iar ea
pare că se înalţă în văzduh. Toată
asistenţa a observat senzaţia de zbor
degajată de plasarea inspirată în spaţiu,
iar vreo doi străini au pomenit similitudinea
cu Pasărea măiastră a lui Brâncuşi.
Tata l-a prezentat pe Vasile şi în
timp ce acesta, modest, s-a limitat să
spună câteva cuvinte convenţionale,
el însuşi a lăudat proiectul şi execuţia
„măiestrite” şi a dat semnalul pentru
ca fanfara armatei să intoneze „Balada
elicei lui Urmuz”, compus de mine după
o partitură urmuziană*. Clevetitoarele
doamne Retezatu şi Dobridor se-nvârteau
ele printre participanţi, căutând
să găsească vreun ins mai naiv care să
asculte înflorita lor relatare superstiţioscentaurescă,
dar nu prea au avut succes.
Elicea lui Urmuz, înălţându-se în văzduhul
însorit, vorbea de la sine despre supremaţia
avionului asupra unui biet hibrid
om-animal legat pe totdeauna de
pământ.
După ce tot publicul s-a răspândit,
odată ajunsă acasă ce puteam face
altceva decât să dorm până seara şi să
mă scol buimacă iar tata să-mi spună
că a dat 126 de autografe şi că toată
reuniunea a fost înregistrată pe-un
DVD pe care-l va avea gata mâine.
Mi se pare că-l văd şi pe tata cu timbre
pe faţă că-mi dă mâna şi călătorim
amândoi prin toată lumea. Este o viziune
de-o clipă, tata cu timbre pe faţă e tare
nostim, chicotesc puţin şi el mă-ntreabă
ce este dar eu nu-i spun.
Câteva luni s-au scurs şi tata, ca
urmare a succesului obţinut, a fost
propus pentru postul de director al
ISAR. Eu am primit o bursă de studii
în Japonia. Cu trei zile înainte să
plec, în noapte de 3 spre 4 septembrie
a avut loc un cutremur de 5,8 grade
pe scara Richter. Cutremurul nu a fost
însoţit de victime omeneşti, şi nici
nu a produs pagube materiale importante.
Ici şi colo crăpături în ziduri, obiecte
prăvălite, uşi şi ferestre care nu se mai
închid şi alte asemenea mărunţişuri
care ţin de uzura firească a lucrurilor.
Pare de necrezut că elicea lui Urmuz,
cu toate că solid ancorată, a fost
dezgrădinată din zid şi a căzut cu zgomot
mare în grădiniţa din faţa casei. Familiile
Retezatu şi Dobridor jubilează. Sunt
convinse că centaurul de bronz a câştigat
meciul. Domnul Dobridor e microbist
şi gândeşte în aceşti termeni primitivi.
La rândul lui, Vasile se minunează
cum de s-a putut întâmpla aşa ceva.
Oricum, nu mai are curajul să suspende
elicea în aer. Va trebui să o încastreze
cu bună parte din grosimea ei în zid,
şi atunci nu va mai fi decât un basorelief
oarecare. Adio zbor, adio Brâncuşi.
Umbra ei va fi minusculă şi nici
vorbă să atingă madalionul centaurului.
Cosmina e neconsolată că îl lasă
singur pe tatăl ei în astfel de momente
critice. Dar doamna Retezatu o întâlneşte
pe scară şi, înţelegătoare, îi spune : Nu
fii tristă domnişoară, că toate trec...
Bine că fuse prietenos cutremurul ăsta
şi noi nu păţirăm nimic. Că elicea s-o
înţelege ea cumva cu centaurul…
(din volumul „Elicea lui Urmuz”,
în pregătire)
_______________
* Era odată un om/ Cu-o elice-metronom/
El ritmul şi-l ţinea/ Când la pian cânta//
Omul se numea Urmuz/ Şi un centaur
confuz/ Pe zidul casei lui/ Prevestea cutremure
hai-hui
Era odată un om/ Cu-o elice-metronom/
El ritmul şi-l ţinea/ Când la pian cânta//
Nu te-ascunde-acolo unde eşti/ Metronomul
înşiră poveşti/ Pentru pian şi pentru drâmbă/
Pe străduţa asta lungo-strâmbă //
Era odată un om/ Cu-o elice-metronom/
El ritmul şi-l ţinea/ Când la pian cânta//
Carapace de ţestoasă-n calea / Unui
glonţ venit de nicăieri/ Rătăcind elicea
dumisale/
Urmuz s-a dizolvat în trei tăceri
