O nouă premieră a Baletului Operei Naţionale Bucureşti a reunit, în aceeaşi seară, lucră rile a două personalităţ i distincte ale coregrafiei mondiale, americanul de origine georgiană, George Balanchine, şi cehul stabilit de mult timp în Olanda, Jiři Kylián.
Piesele alese din creaţia lor se situează calendaristic la o distanţă de cinzeci şi cinci de ani, dar nu timpul le distanţează cel mai mult ci faptul că ele aparţin unor creatori care au o înţelegere diferită asupra relaţiei dintre muzică şi mişcare şi un mod cu totul deosebit de a modela mişcările corporale, care se ivesc din magma propriilor idei.
Seara de balet, prezentată de curând pe scena Operei Naţionale Bucureşti, a cuprins în prima parte două piese de George Balanchine, montate în premieră în România, în urmă cu un an, Vals fantezie pe muzică de Mihail Ivanovici Glinka şi Serenada de Piotr Ilici Ceaikovski – ambele prinzând viaţă în cel mai curat spirit al creaţiei lui Balanchine, întrucât acurateţea lor a fost garantată de Paul Joseph Boos, reprezentantul Trustului George Balanchine, care le-a remontat la Bucureşti – iar în a doua parte lucrarea Falling Angels, aparţinând unuia dintre cei mai apreciaţi coregrafi contemporani, Jiři Kylián. Şi în acest din urmă caz este vorba de prima montare a unui balet al acestui coregraf pe o scenă românească, iar acurateţea stilului acestuia a fost asigurată de asistenta sa, Nancy Euvering, care a lucrat îndelung cu dansatoarele Operei bucureştene.
Valsul fantezie, creat în 1953, dar mai ales Serenada, a cărei premieră mondială a avut loc în 1934, pun în valoare, în continuare, cu toată prospeţimea, concepţia lui Balanchine şi stilul acestui mare muzician-coregraf, ale cărui lucrări sunt o transpunere în plastică corporală vie nu numai a spiritului unei muzicii, dar şi a temelor şi a orchestraţiei ei. Cu delicateţe şi multă poezie, corpurile dansatorilor şi mai ales ale dansatoarelor vizualizează, prin împletirea lor diafană pe diferite planuri, temele muzicale. Ca puţini alţi coregrafi, Balanchine ne ajută să vedem muzica, fapt explicabil la un artist care, în paralel cu dansul, a studiat timp de trei ani, la Conservatorul din Sankt-Petersburg, atât pianul cât şi compoziţia, fiind, totodată, şi fiul unui compozitor şi crescând deci într-un ambient saturat de muzică. Pentru Balanchine „Baletul este înainte de orice o problemă de tempo şi de spaţiu: spaţiul delimitat de scenă, timpul furnizat de muzică”. Cele mai caracteristice realizări ale sale, între care se înscriu şi cele două piese puse în scenă la Bucureşti, sunt balete fără temă, ale căror construcţie şi formă decurg din sursa muzicală. Toţi soliştii (în parte alţii decât la premiera de anul trecut), dar şi tot ansamblul de fete şi-au însuşit întru totul stilul lui Balanchine – o variantă abstractă de dans clasic pur. Cristina Dijmaru, Bogdan Cănilă, Mihaela Soare, Megumi Koshi, Corina Tudosan şi Maki Shirase în Valsul fantezie şi Bianca Fota, Gigel Ungureanu, Mihaela Soare, Kokoro Umemoto şi Valentin Stoica în Serenadă au reconturat, prin construcţiilor coregrafice desfăşurate pe scenă, acea atmosferă de vis şi de plutire vaporoasă, specifică universului acestui mare creator de plăsmuiri muzical - coregrafice.
În partea a doua a spectacolului, împreună cu piesa lui Jiři Kylián, Falling Angels, am pătruns într-un cu totul alt univers coregrafic, modern, marcat de concreteţe şi de fine nuanţe de umor. Ceea ce îi apropie pe cei doi artişti, reuniţi prin creaţiile lor în Seara de balet a Operei bucureştene, este că dansul lor este abstract, şi deci nu povesteşte ci trăieşte prin expresia fiecărei mişcări în parte. În rest, totul îi desparte. Pentru Kylián muzica este un partener care îl poate inspira, fără a urmări însă să-i vizualizeze alcătuirea, ba poate chiar, uneori, să intre în răspăr cu sugestiile ei, cum declară că a făcut şi în Falling Angels, depăşind structura strictă a muzicii americanului Steve Reich, faţă de care şi-a permis o serie de libertăţi. Dar ceea ce îi separă substanţial este, în primul rând, stilul. Atât morfologic, cât şi ca structură sintactică combinatorie, George Balanchine se foloseşte de vocabularul pur clasic şi de posibilele sale variaţii şi variante, în timp ce Jiři Kylián, face parte din largul curent al dansului modern, neomogen, înglobând creatori nenumăraţi, dar care caută toţi noi moduri de expresie, ivite din mişcarea intrinsecă a corpului, din noi raporturi cu timpul, cu spaţiul sau cu alternarea momentelor de tensiune şi de relaxare. Dacă dansul clasic, oricât de inspirat, revine mereu la forme preexistente, ruptura în dansul modern rezidă în faptul că acesta îşi reactualizează continuu forma, în fiecare moment, cu fiecare creator şi cu fiecare creaţie a sa. Dansul modern nu respinge pe cel clasic, aşa cum face dansul postmodern, care respinge toate formele preexistente lui. Modernul preia unele forme clasice, dar neîncetat le remodelează. Aceasta este de fapt confruntarea la care am asistat la ultima premieră a Operei bucureştene. Paralela propusă între creaţia lui George Balanchine, din Serenada lui Ceaikovski, şi opera lui Jiři Kylián, Falling Angels, reprezintă o confruntare, de substanţă, între doua moduri de gândire coregrafică.
Dacă fluiditatea imprimată mişcărilor de Balanchine creează o impresie de zbor, de irealitate, de reverie, Kylián ne aduce cu picioarele pe pământ, chiar dacă titlul lucrării sale ne-ar îndreptăţi să credem că este vorba de o trimitere biblică. Trimiterea este doar aluzivă, metaforică, Îngerii căzuţi fiind dansatoarele lui, şi dansatoarele de pretutindeni, cele care, dincolo de orice aspiraţii, se confruntă cu propriul lor corp, deci cu toate dificultăţile şi vulnerabilităţile lui. Şi o fac, – sau o face pentru ele gândirea coregrafului – cu multă concreteţe şi pe alocuri cu umor, mijlocul cel mai potrivit de a depăşi o dificultate creată de împrejurări şi mai ales una ivită în tine însuţi. Şi oricâte dificultăţi trebuie să fi întâmpinat cele opt interprete de la premiera bucureşteană, pentru a se putea acomoda stilului piesei lui Kylián, în final, Adina Tudor, Andra Ionete, Corina Tudosan, Cristina Dijmaru, Florentina Răducu, Bianca Stoicheciu, Alexandra Gavrilescu şi Megumi Koshi, fiecare în parte şi uneori toate la un loc, au depăşi excelent orice handicap, dând operei lui Kylián întreaga sa măsură. Dar un aport substanţial l-au adus piesei şi luminile realizate de neerlandezul Loop Caboort, care, mutând continuu accentele de lumină pe anumite personaje sau pe fragmente ale corpurilor, a contribuit considerabil la însăşi dramaturgia lucrării.
Falling Angels este o mică capodoperă, pe care sper să o pot revedea cât mai des şi care demonstrează, o dată în plus, capacitatea companiei de balet a Operei Naţionale din Bucureşti de a pune în valoare coregrafii de înaltă clasă, precum cea a lui Jiři Kylián.