Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Confesiunile unui legionar cochet de Tudorel Urian


Theodor Cazaban e un bărbat frumos, cu ochi enigmatici de Don Juan, cu mustăcioară cochetă şi părul ondulat, elegant pieptănat pe spate. Un dandy autentic, care ştie să se sacrifice nu numai de dragul ţării sau al iubitei, ci şi de dragul unui poem, al unei anecdote sau al unui ac de cravată. Un romantic recitînd cu tulburătoare pasiune versuri comesenilor, prietenilor, femeilor frumoase fără a lăsa nici o clipă senzaţia desuetudinii. Profilul unei întregi generaţii de inşi stilaţi, de cavaleri discreţi şi fără morgă, deloc scorţoşi, bon viveuri scăpărători şi inteligenţi, artişti prin felul însuşi de a fi, se ghiceşte în trăsăturile sale. O generaţie care, în plus, stăpînea la perfecţie şi ceea ce se cheamă "arta conversaţiei"". Am citat superbul portret pe care Cristian Bădiliţă îl face unui "monument" al emigraţiei româneşti din capitala Franţei, în volumul Captiv în lumea liberă. Deşi poate părea paradoxal, tuşele artiste ale lui Cristian Bădiliţă confirmă, într-un fel, imaginea acelui Theodor Cazaban schiţat în aqua forte de Monica Lovinescu: ""Theodor Cazaban, un demn reprezentant al speciei ce mă impresionează cel mai durabil: aceea a păguboşilor. Theodor Cazaban s-a păgubit pe sine cu metodă şi eleganţă ("). în orice caz, Theodor Cazaban poate pretinde pe drept cuvînt că o viaţă întreagă nu şi-a făcut rău decît sieşi. Cîţi ar merita oare să contrasemneze un asemenea bilanţ?" (vezi, Monica Lovinescu, La apa Vavilonului 2. 1960-1980, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001)

Cine eşti dumneata domnule Theodor Cazaban? Un Don Juan păgubos? Un posedat cu alură de dandy? Un "bon viveur", care a mizat mereu pe cauze ridicole şi pe valori desuete precum onoarea şi loialitatea? Un gentilhomme (apud. Alexandru Paleologu) apt oricînd să subscrie la versul lui Rimbaud: "Par delicatesse j'ai perdu ma vie"? Un om cu opţiuni (politice, artistice, profesionale) uneori ex-centrice, al cărui succes public s-a lăsat prea mult aşteptat, dar care ar putea fredona cu Edith Piaf, în faţa oglinzii, pieptănîndu-şi cochet părul şi aranjîndu-şi nodul cravatei, "Non, je ne regrette rien"?

Despre Theodor Cazaban se ştiu puţine lucruri în România de azi. înainte de revoluţie vocea sa putea fi auzită în emisiunile culturale ale postului de radio "Europa liberă". Numele său apare frecvent în jurnalele şi memoriile unor reprezentanţi ai diasporei româneşti din Paris, de cele mai multe ori în contexte favorabile, dar legat de anumite situaţii concrete, prea puţin relevante pentru a da idee despre personalitatea celui în cauză. în ţară nu a revenit după căderea regimului comunist şi nici nu am cunoştinţă ca singurul său roman, Parages (Gallimard, 1963), un succes la vremea apariţiei lui, să fi fost tradus în româneşte pînă acum. Complexitatea personalităţii sale este, de aceea, greu de intuit de către cei care nu au avut un contact direct cu elita intelectuală a comunităţii româneşti din capitala Franţei. Prin publicarea amplului său dialog cu Theodor Cazaban, Cristian Bădiliţă face un veritabil act de cultură. El recuperează, pe de o parte, o personalitate importantă a culturii române din diaspora şi, pe de altă parte, pune într-o altă lumină (corectă?) o serie de fapte controversate din istoria secolului XX. Theodor Cazaban este un om care ştie multe, iar cîteva dintre informaţiile pe care le deţine sînt în măsură să modifice spectaculos sensul unor întîmplări ce păreau de mult clasificate.

Esenţiale sînt dezvăluirile pe care Theodor Cazaban le face despre substanţa legionarismului şi despre inocenţa morală a unor tineri intelectuali din perioada interbelică, fascinaţi de idealurile mişcării. Theodor Cazaban face o distincţie netă între mişcarea legionară şi cuzism şi respinge principiul "identificărilor în lanţ" (Raymond Aron) care a făcut şcoală în propaganda comunistă postbelică: X este de dreapta, deci X este fascist, ceea ce înseamnă că X este nazist! Or, demonstrează Cazaban, poţi fi de dreapta fără ca, automat, să te identifici cu toate celelalte verigi ale acestui lanţ de deducţii. Exemplul său este Mussolini care, într-o primă fază nu avea nici un fel de simpatie pentru Hitler, detesta sincer nazismul şi, cel puţin pînă în anul 1938, nu a dat de înţeles că ar nutri convingeri antisemite. O altă victimă a "identificării în lanţ" este Martin Heidegger, acuzat - pe nedrept, crede Theodor Cazaban - de antisemitism. Or, "Heidegger a fost înscris în partidul nazist, dar pe alte motive, cert, decît rasismul, pentru că în Introducere la metafizică există o frază capitală prin care Heidegger concediază rasismul împreună cu marxismul. (") Cînd însă evreii au fost daţi afară din Universitatea din Freiburg a demisionat din funcţia de rector. Deci este o obrăznicie să-l condamni mereu pe Heidegger pentru ceea ce a numit el mai tîrziu "o prostie imensă", dar fără să fie totuşi ceva foarte compromiţător. Heidegger a rămas patronul spiritual al doamnei Hannah Arendt, care l-a respectat pînă la sfîrşitul vieţii" (pp. 44-45). La fel de nuanţat trebuie privite lucrurile şi la nivelul mişcării legionare. Cacealmaua judiciară încheiată cu scandaloasa asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu a produs o vie emoţie şi a făcut ca mulţi tineri intelectuali (Constantin Noica, Theodor Cazaban însuşi) să adere la idealurile mişcării. Asasinarea, "în contrapartidă" a istoricului Nicolae Iorga ("Antisemit a fost şi el cît cuprinde, alături de A.C. Cuza" - p. 56) a produs mari remuşcări printre "inocenţii" mişcării. Mai mult, Theodor Cazaban neagă - e drept fără a oferi prea multe argumente că evreii ucişi în timpul rebeliunii legionare şi agăţaţi, ulterior, în căngi la abator ar fi fost, de fapt, victimele unor echipe formate din scursorile Bucureştiului, aflate sub comanda celebrului comisar Eugen Cristescu (vezi p. 66).

Chiar dacă Theodor Cazaban îşi asumă cu plăcere identitatea de "legionar cochet" aprecierile făcute la adresa mişcării legionare nu au, neapărat, aerul unei pledoarii pro domo. Este mai degrabă confesiunea unui om care nu mai are nimic de cîştigat sau de pierdut şi care doreşte să contribuie la punerea lucrurilor într-o lumină corectă, aducînd mărturia unui participant direct la istoria zbuciumată a acelor ani. Cazaban nu îşi renegă, dar nici nu îşi idealizează trecutul. Egal cu sine, el judecă faptele bune şi faptele rele, retrăieşte speranţele şi dezamăgirile îşi recunoaşte propriile naivităţi şi erori, dar nu iartă nici tendinţa tot mai prezentă astăzi, de a privi lucrurile în alb şi negru, în virtutea unei atotnivelatoare "corectitudini istorice". Este treaba istoricilor de meserie să sesizeze eventualele erori din argumentaţia lui Theodor Cazaban. Oricum, confesiunile sale au meritul de a da de gîndit. Ele pot fi acceptate sau respinse, dar un lucru este sigur: în istorie nu se (mai) poate lucra cu idei de-a gata. Principiul ascultării ambelor părţi trebuie să funcţioneze şi aici. Altminteri riscăm să ne scufundăm într-o realitate orwelliană. De altfel, în spiritul aceleiaşi transparenţe totale, Theodor Cazaban nu îşi ascunde nici slăbiciunea pe care a avut-o pentru marxism (deloc în consonanţă cu modele politice actuale) care, crede el, pe anumite paliere ţinînd de filozofia istoriei, ar fi putut face casă bună cu mişcarea legionară (vezi pp. 57-59).

în mai bine de jumătate de secol de exil, Theodor Cazaban a cunoscut multă lume şi cîteva crochiuri ale unor feţe din mediul intelectual francez, realizate de el, sînt de interes maxim. Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Neagu Djuvara, Paul Barbăneagră, Alexandru Ciorănescu, dar şi René Guénon, Jean Paul Sartre, Gabriel Marcel, Raymond Aron, Jean Wahl, Roger Caillois, Vladimir Jankélévitch, Simone Weil sînt doar cîteva dintre personajele acestei cărţi. Oameni pe care Theodor Cazaban i-a cunoscut, direct sau din scris, şi care într-un fel sau altul au contribuit la modelarea gîndirii sale. Spiritul tutelar al gîndirii lui Theodor Cazaban rămîne însă Eminescu, citat şi invocat cu veneraţie la tot pasul .

Cu modestia şi admiraţia unui discipol, Cristian Bădiliţă reuşeşte o performanţă demnă de toată laudă. Aceea ca, în doar 230 de pagini, să extragă chintesenţa unei substanţe de viaţă ce ar fi putut umple spaţiul cîtorva tomuri de memorii. Prin întrebările sale precise (care trădează existenţa unei familiarităţi întemeiate pe afinităţi spirituale cu cel chestionat) tînărul scriitor îl determină pe venerabilul său interlocutor să spună lucruri esenţiale. Iar rezultatul este cu adevărat ieşit din comun. Cartea reuşeşte să fie, simultan, un tratat de istorie, politologie, filozofie, literatură, dar şi o minunată carte de evocare a unor locuri şi oameni de demult. Fălticenii copilăriei, angajarea în slujba mişcării legionare, cochetăria cu marxismul, diaspora română din Franţa, marile dezbateri de idei din societatea franceză postbelică, Eminescu, relaţia cu Dumnezeu, barbaria "omului de la Slobozia" (cel care i-a scris lui Corneliu Coposu: "Domnule Coposu, dacă aţi venit în ţară după ani de trai fericit (culmea cinismului pentru cine cunoaşte, cît de cît biografia lui Coposu), nu ne destabilizaţi cu bugetul ce-l deţineţi" sau, mai rău, " Tu ai stat la dragoste cu Doina Cornea, acum vii în ţară şi deliberalizezi ţara. Ai adunat prin finanţare toţi răii, golanii puşcăriaşii" - vezi pp. 167-168) sînt subiecte care scot în evidenţă complexitatea gîndirii şi sensibilitatea lui Theodor Cazaban. Partenerul de dialog al lui Cristian Bădiliţă este un înţelept care a reuşit să înveţe, chiar şi - sau, mai ales - din propriile sale opţiuni greşite. Iar lecţia sa de-spre viaţă, spusă cu modestie şi bun-simţ aristocratic este o adevărată încîntare a spiritului.

Captiv în lumea liberă este o carte extraordinară care aduce în atenţia cititorului din ţară una dintre cele mai pitoreşti şi mai complexe personalităţi ale diasporei româneşti din Franţa.