Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Confesiunea totală. De la I. Negoițescu la Eufrosin Poteca de Alexandru Dumitriu

De numele lui I. Negoițescu (1921- 1993) se leagă scrieri și atitudini de rezonanță în istoria literaturii române. Se leagă, înainte de toate, Istoria literaturii române, proiect din care criticul a dus la bun sfîrșit doar primul volum, acoperind perioada 1800-1945. De fapt, de numele lui Negoițescu se leagă o operă remarcabilă, în care un loc aparte îl ocupă spectaculosul studiu Poezia lui Eminescu. Se leagă, apoi, faimoasa scrisoare-manifest către E. Lovinescu – din 1943 – a Cercului literar de la Sibiu, redactată de I. Negoițescu. (Textul este semnat de mai mulți membri, autorul utilizînd pseudonimul Damian Silvestru.) În fine, de numele lui Negoițescu se leagă gesturi de temerară demnitate intelectuală. Demnitate care ar fi putut să meargă pînă la sacrificarea propriei vieți. În 1974, pe 23 august, criticul a încercat să se sinucidă. Data aleasă traduce fără ocolișuri semnificația politică pe care o comporta tentativa sa suicidară. „Un act simbolic de exasperare și protest”, cum notase Matei Călinescu1. Trei ani mai tîrziu, în 1977, Negoițescu era singurul scriitor român care semna protestul lui Paul Goma, afirmîndu-și consecventul spirit intrepid. Spirit pe care și-l va manifesta, la un alt nivel, și în paginile autobiografice din Straja dragonilor. (Poate e doar o anodină coincidență, poate un act de suprainterpretare, dar în titlul cărții revin, răsturnate, inițialele pseudonimului întrebuințat în manifestul Cercului literar: Damian Silvestru.)

Der alter Nego
În substanțiala prefață care însoțește autobiografia lui I. Negoițescu, Ion Vartic preconiza că Straja dragonilor va declanșa o influență peremptorie în spațiul literaturii subiective românești, literatură aflată atunci, în 1994, în plină expansiune. Prin percutanța mărturisirilor, altminteri scrierea respectă fizionomia tradițională a genului așa cum a fost ea postulată de Philippe Lejeune: pornind de la momentul nașterii și menținînd ordinea cronologică. (Traseu pe care, stabilea statistic teoreticianul francez, îl urmează nouă din zece autobiografii.) Într-un interviu, Negoițescu garanta – veritabil pact referențial – transparența dezarmantă a mărturisilor sale: „În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar și cele mai inconfortabile lucruri”. Și s-a ținut de cuvînt. Criticul a sfidat, cu frapantă dezinvoltură, bariera inavuabilului, pe care foarte puțini scriitori sînt capabili să o lase în urmă, preferînd să-și menajeze astfel imaginea. Pe Negoițescu nu la tentat nici de această dată conformismul narcisist. Însă, dacă reflectăm puțin asupra conținutului profund al cărții, putem spune că, în mod paradoxal, avem de-a face cu o scriere narcisistă. Nu neapărat în sens stilistic – deși Negoițescu își etalează și aici proverbialul manierism –, ci în ceea ce privește miza destăinuirilor: așezînd pe hîrtie „totul”, criticul se dezvăluie ca un ascet al moralității. Pentru că nu oricine are curajul de a-și expune intimitățile. Să ne amintim o frază din Adolescentul: „Trebuie să fii strășnic de îndrăgostit de tine însuți ca să-ți dezvălui sufletul fără pic de rușine”2. N-ar fi, poate, deplasat să vorbim și despre ostentație. Negoițescu poseda instinctul de a epata, după cum el însuși admisese: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student, chiar dacă sub formă de teribilism, ca extravaganță și provocare”3. De aceea, confesiunile din Straja dragonilor ascund și o voluptate a sincerității excentrice. Nu mă îndoiesc că, în cronicile de care a beneficiat cartea, a fost pomenită și memorabila notație a lui Baudelaire: „Sinceritatea absolută, mijloc de originalitate”4. Criticul a obținut efectul scontat. Negoițescu împinge detabuizarea dincolo de orice limite, transformîndu-și însemnările într-o spovedanie. Mărturisește, de pildă, că se masturba în timp ce citea secvența violului din Răscoala. Nimic nu pare să îl incomodeze. Își descrie fără pudicitate experiențele erotice din copilărie și adolescență: de la precocități homosexuale la onanie și apropieri luxurioase de fete. Fapte pe care cititorul nu era obișnuit să le întîlnească într-o scriere autobiografică. Dar Negoițescu îi prevenise, cu o brevilocvență senzaționalistă, că-i va împărtăși „totul”. Pînă la urmă, în această aviditate a mărturisirii pulsează, cum scriam, reflexul narcisismului. Narcisismul nudității. Nu al unei nudități fizice, autorul Strajei dragonilor nu e un exhibiționist de genul celor care perturbă meciurile de fotbal sau tenis; prin nuditate înțeleg „glasnostul” cărții, considerat de unii comentatori ai cărții fără precedent în literatura română. Într-un text al cărui titlu consacră ideea de pionierat – Începutul unui început –, Ioana Pârvulescu căuta, fără să-i găsească, precursori ai „confesiunii totale” în beletristica autohtonă:
„În literatura română nimeni nu a știut pînă acum să facă o confesiune totală. O încercare aproape de reușită există totuși, în jurnalul lui Octavian Șuluțiu. Dar și o deosebire esențială: Ion Negoițescu și-a destinat autobiografia publicării, pe când dorința testamentară a lui Octav Șuluțiu a fost să fie distruse caietele Jurnalului său. Cele publicate au scăpat doar datorită întîmplării. [...] Ion Negoițescu își explorează la fel de bine toate teritoriile secrete, Șuluțiu preponderent pe cele spirituale. [...] Am mai putea adăuga și exemplul lui Jeni Acterian: tot un jurnal care nu era destinat tiparului5.”
La rîndul său, Alex. Ștefănescu vehiculase, păstrînd și o marjă de eroare, insolitul Strajei dragonilor: „Este, probabil, pentru prima oară când un scriitor român se analizează cu o luciditate dusă până la ultimele consecințe, chiar cu un fel de cruzime, făcând mărturisiri pe care alții nu lear face nici sub tortură”6. Autobiografia lui Negoițescu nu este însă cea dintîi confesiune totală din literatura română. O încercare autobiografică tot atît de îndrăzneață depistăm în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mă voi opri mai tîrziu asupra ei.
Spuneam că Straja dragonilor împrumută sinceritatea unei spovedanii. Maria Zambrano, absolventă de Filosofie la Madrid și discipolă a lui José Ortega y Gasset, explica, în 1943, atracția către confesiune ca pe un impuls al deznădejdii:
„Confesiunea începe întotdeauna cu o fugă din sine însuși. Pleacă dintr-o disperare. Temeiul ei este, ca al oricărei plecări, o speranță și o disperare; disperare față de ceea ce ești, speranța să apară ceva ce încă nu există. Fără o profundă disperare, omul nu ar ieși din sine, pentru că doar forța disperării îl face să înceapă a vorbi despre el însuși, lucru atît de opus lui a vorbi pur și simplu.”7
La momentul scrierii autobiografiei, Negoițescu era hăituit de maladia care, foarte curînd, îi va fi fatală. Despre această afecțiune, Ion D. Sîrbu, corespondent și prieten vechi, de Cerc literar, al criticului, îi scria, în 1988, Vioricăi Guy Marica – membră și ea a Cercului literar, prezentă în singura fotografie a întregului grup, din 1944: „Nego nu mai dă semne de viață – pe linia Olga Caba – Wolf Aichelburg, am aflat că e grav bolnav de ciroză”8. Suferind, Negoițescu a apucat să termine numai două capitole ale promisei autobiografii, dintre care unul singur, „Convocat la director”, a fost revăzut. Pentru aranjarea „Rochiei de bal” n-a mai rămas timp. Simplificînd conținutul cărții, aceasta fixează două momente biograficecheie: devenirea erotică și apropierea de legionarism. Dacă homosexualitatea lui Negoițescu nu era o noutate în mediul literar, simpatia față de legionari reprezenta cu adevărat un episod fulminant. (Cum avea să șocheze înrolarea voluntară a lui Günter Grass în trupele Waffen-SS, povestită de scriitorul german în autobiografia Decojind ceapa, din 2006.) Episodul legionar e desecretizat frust în Straja dragonilor: „Devenisem, chiar dacă deloc încă o bestie, însă un fanatic. Clipa cea mai reprobabilă a acestui fanatism a fost satisfacția sinceră, din adîncul inimii, cu care am primit știrea asasinării lui Nicolae Iorga. N-a fost de fapt doar o bucurie de o clipă [...] aprobînd din tot sufletul uciderea marelui istoric”9. Am putea spune că, presimțindu-și sfîrșitul, Negoițescu încearcă să se concilieze cu sine, într-o penitență publică. Merită însă avut în vedere și acest pasaj:
„La rebeliune, mi-am făcut «datoria». Am fost plasat pe acoperișul prefecturii, lîngă o mitralieră care mă intimida fiindcă habar n-aveam cum se mînuiește [...] poate că n-am fost înaintați Curții marțiale deoarece la prefectură nu s-a tras nici un foc. [...] apoi, mereu încolțit de ironiile necruțătoare ale colegilor de facultate antilegionari, care începeau să-mi devină prieteni literari, ironiile lui Ion D. Sîrbu fiind cele mai eficiente șs.m./A.D.ț, mi-am pierdut nemaipomenit de repede «credința».”10”
Am precizat mai sus că Ion D. Sîrbu coresponda cu Negoițescu, la fel cum coresponda cu numeroși confrați, din țară sau din străinătate. Iar autorul Jurnalului unui jurnalist fără jurnal propagase, în dezlănțuirile sale epistolare, rătăcirea legionară a criticului. Iată ce-i scria aceleiași Viorica Guy Marica:
„În 1941, ianuarie, șNegoițescuț era în cămașă verde, cu pistol, în fața poștei-telefoanelor din Sibiu. Eu – sergent T.R. treceam cu Ion Oana pe trotuarul din față. Mi se făcuse milă de el, am trecut bulevardul și scoțându-i pistolulmitralieră de la gât, ca pe un copil rău (și inconștient) l-am dus acasă. El plângea („nu știu ce caut aici”), eu puteam fi oricând împușcat din spate de alt pistolar verde. Aceste lucruri i le-am reamintit la Köln. șÎn 1981, Ion D. Sîrbu îl vizitase, cu prilejul singurului său sejur occidental, pe Negoițescu, care l-a găzduit în locuința sa din Westfalia, n.m./A.D.ț”11
Așadar, criticul știa că Sîrbu era un martor – și încă unul credibil – al atașamentelor lui legionare din junețe. Știa foarte bine și predispoziția spre bîrfă a colegului său de generație cerchistă, vizibilă pe tot parcursul corespondenței acestuia. Nu e exclus ca Negoițescu să fi evocat tactic „straja” din timpul rebeliunii, tocmai pentru a dejuca o posibilă mărturie a lui Sîrbu, pe care îl și invocă în mărturiile autobiografice. Deoarece, în perspectiva unei judecăți a posterității, îi era indubitabil mai avantajos să- și recunoască singur trecutul întunecat decît să i-l desconspire altcineva. Și, cum am văzut, mărturia exista. Această posibilă precauție legitimează – și ea – narcisismul moral pe care scriam că îl degajă Straja dragonilor. Care, înainte de a fi o autobiografie, este o confesiune asemănătoare unei spovedanii. Spovedania lui der alter Nego.

Cu frică de Dumnezeu
Semnalam că Straja dragonilor are un precedent într-o scriere din secolului al XIX-lea. Este vorba despre Însemnările autobiografice ale lui Eufrosin Poteca (1785-1858). Iluminist militant, profesor de filosofie, și, în același timp, ieromonah, Poteca a fost o personalitate aparte a epocii sale. În 1820 pleacă la Pisa, trimis de Eforia Școalelor, pentru a studia filosofia, și își continuă instrucția la Paris. Se întoarce în țară în 1825, fiind profesor de filosofie la București (deschizător de drumuri în domeniu pe tărîmuri valahe). Autor de traduceri din sfera religioasă și filosofică, Eufrosin Poteca s-a afirmat și ca un spirit disident, care va pleda pentru abolirea robiei, precum și pentru primenirea viziunii clericale. Privit cu aversiune de prelați, era apreciat de domnitorul Grigore Ghica. Preocupările sale pentru îmbunătățirea condiției Valahiei sunt dezvoltate în lucrarea Însemnări autobiografice (cu titlul original Ideile faptelor mele pă anul 1828 până la anul 1829).
Structurate în șapte capitole, aceste însemnări – scrise în alfabet chirilic, cuprinzînd 54 de pagini – au rămas vreme îndelungată în manuscris. Deabia în 1943 au fost restituite, printro comunicare susținută la Academie de C. Rădulescu-Motru, căruia documentul îi fusese transmis de către tatăl său, Radu Popescu, o perioadă secretarul particular al lui Eufrosin Poteca. (E important de reținut că autorul îi încredințase paginile apropiatului său cu puțină vreme înainte de trecerea la cele veșnice, rugîndu-l să le păstreze. Au fost publicate integral abia în 2005.) În comunicarea amintită se fac și primele comentarii privitoare la profilul scrierii:
„[...] avem câteva pagini de autobiografie sinceră, în genul Confesiunilor lui Jean-Jacques Rousseau, și încă nu scrise cu gândul de a servi mai târziu pentru justificare, cum sunt scrise Confesiunile lui J.J. Rousseau, ci sunt scrise numai pentru știința și conștiința de sineși, ceea ce le face să fie deosebit de prețioase pentru cunoașterea personalității lui Eufrosin Poteca.”12
Nu o să discut tot conținutul Însemnărilor..., care oferă și un jurnal politic al epocii, cu amenințările otomane și intrarea rușilor în țară în 1828. (Comunicarea lui C. Rădulescu- Motru a fost tipărită, în 1943, suprimînduse anumite destăinuiri ale lui Eufrosin Poteca, deși academicianul insistase să nu se recurgă la asemenea eliminări.) Relevante pentru comparația cu Straja dragonilor sînt tribulațiile erotice ale ieromonahului aflat la vârsta blagianei veri de noiembrie. Mărturisirile lui Poteca, la fel ca acelea ale lui Negoițescu, nu cunosc nici un fel de complexe: „[...] am pătimit foarte de o boală sufletească în carea de multe ori am căzut de când sunt; aceasta este boala dragostii fetelor”13. Concupiscența clericului – asumată de acesta ca o dispoziție patologică – pare să surclaseze factorul moral. Poteca se îndrăgostește impetuos de o adolescentă pe care o știa încă de la șase ani: „[...] am simțit într-adâncul inimii focul amorului celui vechiu, și cu atâta mai vârtos, că acum iubita mea era în vârstă de cincisprezece ani, și mult mai frumoasă”14. Pasiunea pentru „nimfetă” rămîne însă pur utopică. Luciditatea și rigorile sociale ale epocii îl obligă pe prelat să-și reprime patima: „Eu cunoșteam bine câtă nepotrivire era la noi și după stare și după vârstă; eu preot, ea fecioară din rangul celor mari; eu în vârstă bărbătească însemnată de căruntețe, ea cu adevărat floare. Dar ce taină este amorul eu nu pociu spune”15. (În 1955, în spațiul anglosaxon, prin filieră rusă, tumultul sufletesc al adultului îndrăgostit de o copilă va fi subiectul controversat al unui roman celebru: Lolita.) Dezamăgit de obtuzitatea clerului – obtuzitate care nu are nimic de-a face cu amorurile ieromonahului, acestea rămînînd tainice – și de aversiunea arătată de boieri, Poteca e îndemnat să părăsească țara. Va și petrece un timp la Pesta.
Lejeune desemna statutul autobiografic al unei scrieri pornind de la corespondența nominală autornarator- personaj, dublată și de folosirea persoanei I. Însemnările lui Eufrosin Poteca îndeplinesc întocmai normele avansate de teoreticianul francez, norme care au devenit un reper elementar în studierea autobiograficului. Numele autorului apare explicit în final: „Acestea sunt ideile faptelor mele de la anul 1828, până la aprilie 1829. Și le-am însemnat pentru știința mea, și pentru cunoștiința de sinemi. În Peșta. 1829. 4. nou stil. Evfrosin Ieromșonahț Poteca”16.
În cazul lui Poteca, dată fiind calitatea sa de ieromonah, asocierea confesiunii cu spovedania este cît se poate de firească. Dacă mărturisirile din autobiografia lui Negoițescu insinuează un aer de narcisism moral, cele ale ieromonahului Eufrosin Poteca par mai degrabă să împlinească o datorie de conștiință în fața lui Dumnezeu. Cam aceasta ar fi și principala diferență dintre cele două confesiuni: spovedania prioritar publică (în Straja dragonilor) versus spovedania intim-religioasă (în Însemnări autobiografice). Analizînd dimensiunea spovedaniei pe care o ating confesiunile, ne putem referi și la o „laicizare” semantică a acestora, care, în viziunea lui Matei Călinescu, seamănă cu un „autodenunț”: „Cel care ține un jurnal, între multe alte lucruri la care aspiră și pe care le face, practică sub o formă sau alta, cu mai multă sau mai puțină artă, un fel de permanent «autodenunț» potențial”17.
Autodenunțul reprezintă și liantul dintre cele două confesiuni. Un autodenunț în fața posterității, la Negoițescu, și un autodenunț cu frică de Dumnezeu, la Eufrosin Poteca. Nu în ultimul rînd, ar trebui să vedem în gesturile celor doi autori, citîndo pe Maria Zambrano, și o anume generozitate: „Confesiunea presupune un gest de iubire. Cel ce se confesează își oferă sufletul, aproape și corpul; pare că vrea să fie devorat, consumat de către ceilalți”18. Aceasta este, de altfel, cea mai puternică impresie pe care o lasă paginile autobiografice ale I. Negoițescu și Eufrosin Poteca.

______________
1 Matei Călinescu, Un fel de jurnal: 1973-1981, Iași, Polirom, 2005, p.59.
2 Dostoievski, Adolescentul, în românește de Emma Beniuc, București, Editura pentru Literatură Universală, 1961, p.1.
3 Straja dragonilor, ediție îngrijită și prefață de Ion Vartic, epilog de Ana Mureșanu, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1994, p.145.
4 Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală – Jurnale intime, traducere și note de Liliana Țopa, studiu introductiv de George Bălan, București, Editura pentru Literatură Universală, 1978, p.278.
5 Ioana Pârvulescu, Începutul unui început, în România literară, anul XXVIII, nr. 7, 1-7 martie 1995, p.11.
6 Alex Ștefănescu, Pe un teritoriu interzis, în România literară, anul XXVII, nr. 44, 16-22 noiembrie 1994, p.6.
7 Maria Zambrano, Confesiunea - gen literar, traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș, Timișoara, Amarcord, 2001, p.31.
8 Scrisoare către Viorica Guy Marica (2 februarie 1988), în Ion D. Sîrbu, Opere: II. Corespondență, ediție îngrijită, cronologie și note de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, introducere de Eugen Simion, București, Academia Română – Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p.501.
9 Straja dragonilor, ed.cit., pp.203- 204.
10 Ibid., p.205.
11 Scrisoare către Viorica Guy Marica (23 iunie 1988), în Ion D. Sîrbu, Opere…, ed.cit., p.509.
12 C. Rădulescu-Motru, Din autobiografia lui Eufrosin Poteca, în vol. Eufrosin Poteca, Însemnări autobiografice, ediție critică, text stabilit, studiu introductiv și bibliografie de Adrian Michiduță, Craiova, Aius, 2005, p.19.
13 Ibid, p.25.
14 Ibid.
15 Ibid.
16 Eufrosin Poteca, Însemnări..., ed.cit., p.51.
17 Matei Călinescu, op.cit., p.45.
18 Maria Zambrano, op.cit., p.57.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara