Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Condescendentă de Rodica Zafiu




Modificările de sens ale unor cuvinte împrumutate relativ recent din limbi de circulatie sînt, într-o anumită măsură, inevitabile. Pătrunse în limba română, adaptate, integrate unor contexte noi, cuvintele intră în procesul normal de evolutie semantică; pot astfel să apară, prin extensie, prin restrîngere sau prin analogie, sensuri noi, după cum unele dintre sensurile lor mai vechi pot să intre în desuetudine. Nu este deci absolut justificat să aduci în discutie, pentru a condamna uzul actual, sensurile originare ale unui cuvînt, semnificatia lui în limba din care provine. În cazul adjectivului condescendent si al substantivului condescendentă, invocarea originii si critica uzului actual mi se par totusi necesare. Din păcate, o lărgire semantică, bazată probabil pe o interpretare neriguroasă, aproximativă, a fost deja acceptată de principalele noastre dictionare. În DEX, adjectivul condescendent e definit (editia a II-a, 1996, reia absolut identic explicatia din prima editie) "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvointă fată de cineva; respectuos, amabil"; în vreme ce condescendenta ar fi o "purtare plină de consideratie si de bunăvointă fată de cineva; respect, amabilitate, deferentă". Doar la substantiv e adăugat un sens secundar, cu indicatia "peiorativ": "aer de superioritate, infatuare, semetie". Se creează astfel impresia că acest uz negativ (pe care DLRM 1958, de altfel, nici nu-l înregistra) ar fi ulterior primului sens - cel normal, pozitiv -, că ar fi derivat din acela. De fapt, lucrurile stau chiar invers. E suficient să ne întoarcem la vechiul Dictionar al Academiei (DA), unde definitia corespunde originii cuvintelor si sensului lor în franceză, limba din care au fost preluate. Aici condescendent e cel "care se coboară (cu bunăvointă) spre altul inferior lui ca rang, ca situatie socială, ca stare de cultură etc.; p. ext. apropiat, afabil, binevoitor", condescendenta fiind "luare în seamă (cu bunăvointă) a persoanei altuia ". Sensurile sînt motivate de o origine destul de transparentă (elemente latine, con "cu" si descendere "a coborî"), în franceză definitia fiind clar centrată pe componenta lor negativă, de politete ofensatoare (în Petit Robert, 1991, condescendance e "superioritate binevoitoare amestecată cu dispret", iar un context tipic pentru condescendant e "un surîs ironic si condescendent" ă trad. n.). Ideea de asumare voluntară a unui comportament amabil fată de un inferior e puternică si în engleză, în familia lexicală a verbului condescend, iar în italiană, în explicatia cuvîntului condiscendenza, apar referiri la bunăvointă, indulgentă etc. La noi, abuzul semantic a fost semnalat de Valeria Gutu Romalo (Corectitudine si greseală, Bucuresti, 1972, p. 156) si a fost criticat de mai multe ori de Al. Graur, de pildă în "Capcanele" limbii române (Bucuresti, 1976, p. 48-49): condescendentă "se foloseste cînd un om în vîrstă se pleacă la problemele unui copil, cînd un superior arată interes si bunăvointă unui subaltern. Verbul a condescinde are totdeauna o nuantă de batjocură (mai de mult se spunea a catadicsi)". După Graur, folosirea incorectă a substantivului, cu sensul "respect", ar avea drept cauză pretiozitatea, "goana după cuvinte pompoase". Folosirea cuvintelor condescendent si condescendentă cu sensuri schimbate, care le transformă în simple sinonime pentru respectuos si respect, mi se pare gravă, mai ales pentru că într-un domeniu atît de subtil ca acela al relatiilor sociale nu pot exista sinonime perfecte. A pune pe acelasi plan notiunile respect, bunăvointă, deferentă, amabilitate, condescendentă etc., pe care le diferentiază o serie întreagă de nuante, e fals. În domeniul politetii, deferenta si condescendenta sînt aproape antonime. Atitudinea "de sus în jos", politetea evident autoimpusă, îngăduinta fată de un inferior, superioritatea afisată sînt cu totul altceva decît respectul sau cordialitatea. Confuziile care se pot naste din folosirea întîmplătoare a acestor termeni sînt destul de neplăcute: o frază construită pentru a măguli poate provoca furie si dezamăgire. Sensul uniformizator e însa, din păcate, teribil de răspîndit: cineva "priveste condescendent, ba chiar cu invidie, cresterea numărului de figuri sindicale si politice" ("Cotidianul", 104, 1992, 1); o tînără prezentatoare de stiri "te surprinde prin condescendenta cu care te întîmpină si prin firescul cu care te incită la confidente" ("Evenimentul de week-end", 31, 1999, 10). Stiu că e greu să schimbi ceva atunci cînd uzul este sustinut de autoritatea dictionarului. În cazul acesta, cred totusi că se mai poate spera: în modificarea definitiilor în noile editii ale dictionarelor, sau măcar în introducerea unor paranteze de avertisment, de tipul celor folosite în dictionarele franceze: "uz criticat".