S-au împlinit, în 18 decembrie, cinci ani de la condamnarea, în Parlamentul României, a regimului comunist. Ilegitim şi criminal, blestemul care a apăsat asupra României vreme de aproape o jumătate de veac era denunţat, prin vocea şefului statului, pe baza Raportului final elaborat de Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste în România, comisie condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu.

Iremediabil naivi, unii dintre noi ne-am imaginat că un astfel de act de expiere publică va avea un efect benefic asupra societăţii. În realitate, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: Raportul Final şi discursul preşedintelui Băsescu au reprezentat, parcă, semnalul coalizării tuturor forţelor conservatoare, retrograde, revanşarde. Spectacolul apocaliptic oferit, chiar în incinta Parlamentului, de către Corneliu Vadim Tudor şi huliganii săi, conduşi de tânărul Andrei Iucinu (între timp, Tinu) a constituit momentul zero al renaşterii în România a unei politici a violenţei, a ideologiei resentimentului şi anti-democratismului.
Abil orchestrate de canalele de televiziune Antena şi Realitatea (ale căror patroni avuseseră, nu întâmplător, relaţii complicate cu Securitatea), campaniile de discreditare ale minorităţii care voia cu adevărat o despărţire de trecutul comunist s-au dovedit necruţătoare: intelectualii critici au fost etichetaţi drept „vânduţi”, „promotori ai antiromânismului”, „pornografi”, „demenţi”, „oameni fără conştiinţă”. În contrapartidă, şi cu sprijinul unei generaţii, noi şi iresponsabile, de jurnalişti, a demarat reabilitarea ideologiei comuniste (sub pretextul reevaluării „moştenirii marxiste”). Astfel încât, în clipa de faţă, indivizi putred de bogaţi (îmbogăţiţi din afaceri cu statul şi prin complicate operaţii de corupţie) pozează în filantropi, iar turnători greţoşi s-au îmbrăcat în borangicul neprihănirii.
Trădarea liderilor liberali (mai întâi în 2007, iar în 2009, odată cu preluarea puterii de către Crin Antonescu, ajungând-se la totala aservire a partidului intereselor oligarhiei de stânga, reprezentate de PSD) a pus placa tombală peste necesarul proces al măsurilor efective de condamnare şi despărţire de ideologia comunistă. Războiul declanşat în mass-media a avut drept ţintă compromiterea oricărei acţiuni care viza curăţarea societăţii româneşti de toxinele ideologiei totalitare comuniste. Reauacredinţă, ticăloşia, minciuna sfruntată au covârşit încercările de dialog şi acţiunea raţională. Vocile – din ce în ce mai firave – ale celor care cereau transpunerea în documente legislative a Concluziilor Raportului Final au fost acoperite de sudalmele grosolane ale năimiţilor aflaţi în slujba profitorilor învolburatei tranziţii din România.
A îndrăzni să susţii, pe urmele lui Leszek Kolakowki, fraze de-un adevăr empiric indubitabil – ca, de pildă, că „autodivinizarea unamităţii, căreia marxismul i-a dat expresie, a sfârşit la fel ca toate încercările similare, fie că au fost individuale sau colective: ca o altă ipostază tragic-grotescă a robiei umane” – înseamnă în România acestui moment să te trezeşti cu eticheta de „antiumanist”, „fascist”, „nazist”. Nu e de mirare că instituţii oficiale sunt profund timorate la gândul că trebuie să-şi facă datoria. Justiţia – coloana vertebrală a oricărui stat democratic – a ajuns la noi un ghişeu de exonerare a unor fapte care în oricare altă ţară din lume s-ar solda cu ani grei de puşcărie. Recentul caz cunoscut sub numele „mătuşa Tamara” e doar o picătură din oceanul de fărădelegi, abuzuri şi minciuni în care societatea românească trăieşte ca într-o placentă a viciului şi nebuniei.
În locul confruntării de idei, te trezeşti prins într-un cerc al violenţei, în care indivizi taraţi înţeleg prin „umanism” şi exprimarea liberă a opiniilor dreptul de a-ţi arde cărţile în piaţa publică şi de a te acoperi de ocări, îndemnând pe faţă la linşaj. Încetul cu încetul, vocile raţiunii au fost acoperite de corul pomanagiilor ideologiei de stânga, de vestalele statului providenţial şi de cicisbeii ce asudă în slujba miliardarilor îmbogăţiţi din furt. Nu e de mirare că, unul după altul, Gabriel Liiceanu, Horia- Roman Patapievici, iar acum Andrei Pleşu, au abandonat o luptă în urma căreia nu s-au ales decât cu deznădăjduitul sentiment al inutilităţii. Ura animalică şi adversitatea contondentă nu pot fi combătute cu armele logicii şi bunului simţ. În spaţiul public românesc e loc doar pentru foştii turnători, pentru ideile râncede ale activiştilor comunişti şi pentru râgâielile marilor escroci. Toţi ceilalţi trebuie călcaţi în picioare, compromişi, stigmatizaţi cu etichete infamante.
Le doresc reprezentanţilor reacţiunii etatist-pomanagiste un singur lucru: să ajungă să trăiască, într-un timp cât mai scurt şi la intensitate maximă, ideile pe care le susţin. Turnătorii să fie obligaţi din nou să toarne, stângiştii să se înregimenteze sub drapelul partidului unic, nostalgicii cozilor la ulei şi zahăr să-şi petreacă tot restul zilelor în această relaxantă activitate. Pentru că esenţa comunismului (născut din marxism, şi nu din platonicianism!) se reduce la astfel de situaţii, şi la altele asemănătoare, derivate din ele: teroare poliţienească, abuz instituţionalizat, arbitrariu, corupţie generalizată. Dacă „visătorii” care s-au drapat în zdrenţele utopiei egalitare cred că ideile lor transpuse în realitate arată altfel, îi invit să-mi indice un loc de pe glob unde socialismul şi comunismul au reprezentat altceva decât triumful resentimentului, al represiunii şi sărăciei generalizate.
Refuzul intelighenţiei din România de a accepta necesitatea punerii în practică a recomandărilor Raportului Final elaborat de Comisia Tismăneanu reprezintă un eşec de proporţii al şanselor de modernizare a României. Obişnuiţi să se scalde în ape tulburi, securiştii, turnătorii şi activiştii au reuşit să-i facă prizonieri pe acei intelectuali pentru care societate modernă e aceea care-ţi umple buzunarele, indiferent de valoarea ta. Deşi îşi imaginează că vorbesc limbajul „noului internaţionalism socialist”, bolborosesc frazele grosolane ale securismului comunist. Ei văd izbăvirea în construirea unui mecanism gigantic, întins peste toată planeta, care va „redistribui” roadele unei munci pe care n-o mai depune nimeni. În logica lor strâmbă, capitalul trebuie lichidat şi înlocuit cu punga generoasă a statului care probabil face rost de resurse apelând la un perpetuum mobile de existenţa căruia ştiu doar stângiştii.
La douăzeci şi doi de ani de la căderea comunismului, vestea tristă e că mentalitatea bolşevică e la fel de virulentă ca pe vremea lui Ceauşescu. Feţele s-au schimbat, dar metehnele sunt aceleaşi. Naivi sau ticăloşi? Agenţi de influenţă sau desperados? Ezit între aceşti termeni, dar simt că, într-o măsură mai mare sau mai mică, ei pot fi aplicaţi fiecăruia dintre cei care, îndeosebi în ultimii ani, se pun de-a curmezişul scoaterii României din mizerie. Fie că sunt vechi ofiţeri de securitate, fie că gravitează în jurul staliniştilor impenitenţi, ei îşi asumă răspunderea pentru confuzia şi turbulenţele care fac aerul României irespirabil. E un blestem şi o ruşine pentru care, nefericiţii de ei, nici nu ştiu că au început să plătească prin chiar viaţa infectă pe care o duc.