Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Concluziv de Rodica Zafiu

Una dintre dificultăţile de stabilire a normei în ortografia românească priveşte alegerea între s şi z, mai ales în poziţie intervocalică; problema - foarte controversată în trecut - pare acum redusă la o anume incertitudine asupra unor cazuri particulare, fără îndîrjiri polemice şi dezbateri teoretice. Fapt semnificativ, modificările introduse în această privinţă de noul DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic, 2005) n-au produs emoţii şi reacţii; au trecut aproape neobservate, discuţiile focalizîndu-se pe cu totul alte chestiuni. Relativa indiferenţă se explică, probabil, prin faptul că oscilaţiile de scriere cu s/z nu (mai) sînt percepute ca marcate social şi cultural, nu implică etichetarea "cult" / "incult", ci rămîn cumva în domeniul controverselor între specialişti şi al preferinţelor individuale. Poate că e la mijloc şi o scădere a sensibilităţii "latino-romanice": în trecut, împotriva unor grafii cu z s-au pronunţat oameni de cultură pentru care franceza era un reper permanent şi care simţeau îndepărtările faţă de etimonul romanic ca pe o greşeală gravă.
Mioara Avram, în Ortografie pentru toţi (1990), consacră acestei oscilaţii un capitol ("s sau z?") în care explică datele problemei: aceasta "se pune în special la neologisme: fie din pricina etimologiei multiple a unora dintre ele, fie din pricina contradicţiei dintre scrierea cu s şi pronunţarea cu şzţ în unele limbi sursă (franceza şi germana)" (p. 73). în noul DOOM, s-a schimbat ortografia pentru conclusiv şi oclusiv - care se scriu acum concluziv şi ocluziv, ca şi concluzie şi ocluziune (ortografii care erau deja impuse) - şi pentru filozof (cu întreaga familie lexicală: filozofie, filozofic etc.) - la care se recomandă grafia cu s: filosof (filosofie, filosofic), acceptându-se ca variantă literară şi cea cu z. Au rămas neschimbate - adică scrise (şi pronunţate, conform normei) cu s - cuvintele disertaţie, disident, desinenţă (fr. dissertation, dissident - dar désinence, cu şzţ). De fapt, acestea sînt frecvent pronunţate cu z; diferenţa fonetică dintre s şi z fiind însă extrem de mică (o pură distincţie de sonoritate), variaţiile în rostire nu sînt supărătoare; în scris, ele atrag atenţia considerabil mai mult. E interesant că tendinţa de sonorizare a lui s între două vocale pare să existe în româna actuală, dar ea nu funcţionează automat şi constrîngător. De pildă, în disertaţie, s este pronunţat de mulţi z, lucru care nu se întîmplă de loc în apariţiile secvenţei gramaticale -ise-, la mai mult ca perfect (venise, rodiseră).
În acestă categorie de fapte e interesantă evoluţia normelor. În 1982, Alexandru Graur putea încă scrie, în Dicţionar al greşelilor de limbă, că trebuie rostit şi scris "basin (din fr. bassin), nu bazin (cum e în Îndreptar). Greşeala se datorează faptului că într-o vreme mulţi scriau s pentru z intervocalic, iar cititorii şi-au închipuit că şi aici s trebuie citit z." Tot Al Graur s-a luptat - fără succes - să impună forma a sezisa (mai firească, pentru că verbul provine din fr. saisir, în care al doilea s se pronunţă z), în vreme ce uzul alesese deja (din comodităţi şi preferinţe spontane de pronunţie) forma a sesiza. De altfel, în 1929, Sextil Puşcariu (în articolul Proiect de reformă a ortografiei române) preciza că se scriu şi se rostesc "numai cu s: Asia, aterisa, basin, busolă, disertaţie, disident, francmason, furnisor, husar, piesă, vitesă" (Cercetări şi studii, p. 318). Lista e instructivă, pentru că formele puse atunci pe acelaşi plan au avut evoluţii diferite: astăzi nu manifestăm nici o ezitare în a scrie Asia, busolă, francmason, husar, piesă; există în schimb variaţii de uz pentru disertaţie / dizertaţie, disident / dizident; în fine, constatăm o impunere fără drept de apel a lui z în celelalte cuvinte - ateriza, bazin, furnizor, viteză -, în aşa măsură încît ni se pare chiar ciudat să le vedem incluse în aceeaşi serie. Chestiunea ortografiei s/z a fost mult discutată de lingviştii români - de pildă la congresele filologilor din anii '20; nici pe atunci atitudinile specialiştilor nu erau lipsite de contradicţii: de pildă, unii partizani ai renunţării la â etimologic erau pentru menţinerea lui s etimologic. Ov. Densusianu - unul dintre susţinătorii scrierii cu s, chiar în cazuri în care pronunţia era z (ca în poesie) - îşi argumenta poziţia invocînd conotaţiile culturale ale cuvintelor: "Să recunoaştem deci că principiul strict fonetic nu are de ce să fie aplicat la neologismele cu s intervocalic, cum şi alteori sîntem siliţi să renunţăm la el. Pentru cuvintele de acest fel, criteriul fonetic e cu atît mai mult eliminabil cu cît ele formează o categorie aparte. Aparţinînd patrimoniului culturii generale, fiind cuvinte ale civilizaţiei, ele trebuie să-şi păstreze o anumită fizionomie, să nu se îndepărteze prea mult de cum sînt scrise în alte limbi. Ca şi numele proprii, nu le putem schimba în totul după ortografia noastră" (articol din 1931-1932, în Opere, I, 1968, p. 575). Trecerea timpului dovedeşte că sensibilitatea la cuvinte se toceşte prin uz; chiar bunii cunoscători de franceză nu cred că mai suferă din pricina formei viteză (fr. vitesse), cuvînt care nu mai e de mult perceput ca un neologism. Rămîne totuşi vie dorinţa de a nu "schimba fizionomia" unor cuvinte internaţionale; numai că se aplică altor termeni, mai recenţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara