O călătorie prin cîteva capitale europene importante te poate racorda la evenimente de prim rang, oferindu-ţi, în acelaşi timp, o imagine de ultimă oră a vieţii muzicale, îndeosebi a teatrului lirc, aflat într-o continuă dinamică.
Budapesta începutului de mai a găzduit în cadrul "Lunii europene a operei" o serie de spectacole cu artişti de renume. Am avut bucuria să o revăd în "Traviata" pe minunata noastră soprană Elena Moşuc, într-o garnitură de mare clasă, alături de tenorul american Charles Castronuovo şi de baritonul italian Renato Bruson. Elena Moşuc a demonstrat, încă o dată, calităţi vocale şi timbrale excepţionale, atent lucrate, nuanţe speciale ale frazării şi, mai ales, acea stilistică rafinată pe care o conferă fiecărui rol. Este o prezenţă puternică, un artist care îşi pregăteşte cu minuţie fiecare partitură, fiecare personaj, fiecare apariţie. Nu întîmplător anii trecuţi a impresionat publicul exigent al Scalei din Milano care a ovaţionat-o neîntrerupt, cu bucurie, răsplătindu-i talentul, seriozitatea şi marea sa muzicalitate. Renato Bruson, la o vîrstă înaintată, a oferit o lecţie mare de canto, a artei cu care şi-a conservat vocea. Chiar dacă aceasta nu mai poate avea strălucirea cunoscută de odinioară, printr-o impostaţie riguroasă şi ştiinţa cîntului el realizează încă performanţe de netăgăduit. Tenorul american Charles Castronuovo a secondat-o pe Elena Moşuc cu eleganţă şi cu o susţinere vocală de bună calitate, dovedindu-se, în acelaşi timp, şi un partener de scenă excelent.
Într-un "Turandot" al lui Puccini, i-am văzut pe soprana franceză Sylvie Valayre şi pe tenorul italian Marcelo Giordani. Valayre, cu o voce mai puţin potrivită pentru partitura lui Turandot, şi-a dozat efectele teatrale şi un anumit dramatism reuşind, în cele din urmă, să transmită poate doar glacialitatea impenetrabilă a prinţesei. Giordani, însă, a încîntat cu vocea lui amplă, cu acute sigure în aria atît de cunoscută "Nessun dorma". Spectacolul a păstrat elemente tradiţionale de teatru kabuki, fără să cadă în exagerări sau actualizări forţate, nepotrivite.
O mare întîlnire, nu doar pentru specialişti, ci şi pentru iubitorii adevăraţi ai operei de cea mai bună calitate a fost şi, pentru mine, cea cu mezzosoprana Cecilia Bartoli, care a oferit publicului trei concerte: unul la operă şi două în modernul Palat al Culturii, construit nu cu mult timp în urmă. De multă îmi doream să o ascult într-un concert live. Cele două spectacole din sala "Bella Bartok" mi-au confirmat "fenomenul Bartoli". Un fenomen vocal şi pentru că ştie să-şi aleagă repertoriul cu o mare inteligenţă şi cu un rafinament desăvîrşit, fiind o maestră a barocului şi a muzicii preclasice, în special. Cecilia Bartoli cîntă cu o sensibilitate aparte şi oferă publicului adevărate bijuterii interpretative, construite cu o muzicalitate de înaltă clasă, cu un profesionalism rar întîlnit. Acutele sale sigure, mai ales în registrul de coloratură, specific, în speţă, partiturilor rossiniene, au fost aşteptate şi recepţionate cu emoţie de cei prezenţi la acest mare spectacol Bartoli. Un spectacol şi cu fecet muzicale surprinzătoare, bine gradate, cu o mare deschidere şi sinceritate, aşa cum această artistă ne-a obişnuit în interpretarea pieselor sale. Cecilia Bartoli este, poate, una dintre cele mai puternice nume şi apariţii la ora asta, avînd în spate ore şi ore de studii şi de cercetare pe multe planuri muzicale şi interpretative. Trăieşte intens şi cu voluptate bucuria muzicii, participă cu toată fiinţa la fiecare creaţie. Aşa s-a întîmplat şi în seara de la Budapesta, cînd a cucerit asistenţa printr-o strategie artistică specială şi subtilă, pe care şi-o adaptează mereu în funcţie de program şi de public. Este foarte atentă la aceste lucruri. În prima seară, a cîntat un repertoriu grupat sub genericul "Händel în Italia", dedicat mizicii baroce a marelui compozitor - este şi anul Händel - fiind acompaniată de orchestra de cameră din Basel. Cecilia Bartoli a jucat un dublu rol: şi de interpret solist, şi de dirijor, păstrînd o ipostază discretă în această a doua apariţie. La cel de-al doilea concert intitulat "Maria Malibran - 200 de ani o revoluţie romantică", Bartoli a interpretat un program prin care a omagiat-o pe marea cîntăreaţă italiană, preluînd piese din repertoriul acesteia. Acest tip de omagiu îl practică sistematic mezzosoprană, cultivînd, astfel, numele unor mari voci, ale unor mari artiste lirice. Acum a electrizat sala cu rondo-ul Angelinei din "Cenuşăreasa" lui Rossini, pe care l-a şi bisat, la cererea publicului. De data aceasta a fost acompaniată de formaţia camerală La Scintilla, de la Opera din Zürich, specializată pe muzica vocală a secolelor XVII şi XVIII. Ceea ce realizează Cecilia Bartoli prin concertul de la Budapesta şi prin CD-ul recent imprimat, dedicat Mariei Malibran este o restituire culturală. Omagierea unei cîntăreţe de renume din istoria teatrului liric a însemnat şi o muncă imensă de studiere a pieselor acesteia - care ar fi rămas doar o arhivă dacă nu ar fi fost scoase la iveală acum, prin efortul remarcabil al Ceciliei Bartoli.
Concertele ei de la Budapesta au fost adevărate evenimente muzicale din ultima vreme, mult comentate şi aplaudate. Cecilia Bartoli este un artist complex, o prezenţă scenică remarcabilă, un mizician generos şi preocupat continuă de propriile-i performanţe, dar şi de acele voci care au marcat istoria muzicii, pe care încearcă să le readucă în circuitul actual, viu, cultivîndu-le memoria şi prestigiul. Modernitatea se bazează pe o tradiţie solidă, pe care această mare artistă ştie să o recunoască şi să o pună în prim plan. În serile muzicale de la Budapesta am trăit cu regretul sincer că noi nu vom putea avea curînd un asemenea eveniment. Din păcate, la ora asta, Sala Palatului, unde se vor ţine în continuare concertele marelui Festival George Enescu - în ciuda repetatelor observaţii şi sugestii ale specialiştilor - este un loc nefericit pentru asemenea performanţe pure. Am invidiat publicul maghiar că se poate delecta cu o muzică de o asemenea calitate într-un spaţiu adecvat, într-o sală minunată, pe care şi-ar dori-o orice meloman. Palatul Culturii din Budapesta este o construcţie arhitectonică modernă, avînd săli superbe, funcţionale, cu o acustică impecabilă.
