Când am plecat să ascult "concertul din livada de măslini", cum suna invitaţia teatrului Cochili din insula Evia, ştiam desigur că "grecul trăieşte în ritmul naturii", că din totdeauna măslinii, viţa de vie, migdalii, grânele, stupii şi alte asemenea ascundeau zei şi muzici (dar cât de reconfortant să vezi cu ochii tăi că divinul nu este exterior lumii!). Şi totuşi, străbătând insula Evia, cea mai mare - după Creta - din Grecia, abia separată de continent prin golful Eubeea şi strâmtoarea Evripos (cu ai săi curenţi pe care Aristotel a încercat în zadar să-i explice) nu mă aşteptam la o descoperire atât de şocantă: după ce străbaţi în lung munţii împăduriţi ai insulei, cu versanţi mai înalţi şi mai abrupţi decât în Făgăraş, cu serpentine multe şi obositoare, care te fac să încetineşti, să opreşti la mânăstirea Sfântul Ioan Rus (ale cărui relicve au fost aduse aici de refugiaţi din Asia Minor), să faci câteva popasuri unde bei apă clară şi mănânci miere, ei bine, după ce te prinde noaptea pe drum, care se lasă brusc şi te aruncă într-o obscuritate profundă, angoasantă (de-ţi aminteşti misterele eleusine, unde acei mystai străbăteau în beznă drumul cu multe ocolişuri unde, din când în când, se arată fiinţe înfricoşătoare) ajungi în fine în nordul insulei . şi vezi în vale o pată de lumină - ca o altă lume în marea de beznă. În mod straniu, până la urechi îţi ajung. Dansurile pentru orchestră de Constantin Silvestri! Recunoaşteţi, aşa ceva e greu de închipuit.

Şi totuşi e pură realitate. După un drum de mai multe ore, noaptea căzuse brusc şi ne aflam încă destul de departe când începuse deja concertul: într-un teatru de vară, construit în livada proprie de măslini, pe malul mării, de către tânărul pianist Iorgos Konstantinou. Pe un podium de piatră, Filarmonica "Banatul". Erwin Aczel, parcă albit (sau era de vină prea puternica lumină?) dirijând cu graţie dansurile simple şi profunde ale celui care ştiuse prea bine cum se cucereşte publicul. Constantin Silvestri, după mulţii ani de dirijorat în Anglia, Japonia, Australia şi America de Sud, aflase exact ce trebuie să fie "specificul românesc".

Am reuşit să ne găsim locurile în teatrul de vară arhiplin (da, plin cu sutele de turişti din Evia, care sosiseră cu autocarele aici în "pustietate" pentru un strop de muzică europeană) înainte ca Iorgos Konstantinou să înceapă concertul în sol major nr. 4 op.58 de Beethoven. Concertul dedicat arhiducelui Rudolf al Austriei, prietenul, studentul şi unul dintre "finanţatorii" Titanului (care a mai scris pentru el şi Marea Fugă, trioul cu pian "Arhiducele", trei sonate, inclusiv vestita Hammerklavier op. 106) este considerat unul dintre cele mai "puternice" din istoria muzicii. Se povesteşte că, la prima sa audiţie, din 22 decembrie 1808 (anul în care Beethoven, surzind, a fost nevoit să-şi încheie cariera solistică), vienezii adunaţi la Theater an der Wien au stat ore întregi în clădirea neîncălzită ca să asculte acest concert - de fapt, să asculte un "maraton" de noi lucrări beethoveniene (două simfonii, două concerte pentru pian, fantezia pentru cor şi orchestră, aria de concert Ah, perfido). Tremurau toţi de frig şi nu pleca nimeni, şi strigau că nu le e de ajuns.

În livada cu măslini nu era frig, deşi - noaptea - răcoarea mării poate uneori să-nfioare. Sunau cicadele - "la concurenţă" - din arborii de pe margine, iar Boreu, vorba lui Călinescu, "devenise pervers". Vuiete de vânt furau uneori sunetul, totuşi nimic

n-a putut acoperi strălucirea din Allegro moderato şi vivacitatea Rondo-ului final, nici supleţea părţii a doua (Andante con moto). Iorgos Konstantinou a urmat Conservatorul la Budapesta şi face acum un doctorat în interpretare la Conservatorul din Bucureşti, cu profesorul şi compozitorul Nicolae Brânduş. Are flacăra şi fantezia unui viitor mare solist şi se vede că a studiat cu luciditate toate meandrele fluviului beethovenian. N-am asistat la un "spectacol de vară", ci la strălucita desfăşurare a unui adevărat pianist.

Pe de altă parte, să construieşti un teatru în plină "sălbăticie" antic-grecească, iată ce înseamnă curaj şi spirit de investitor! Primarul localităţii Limni (un sat ridicat acolo unde s-a aflat anticul Elimnion, unde, spune mitologia, s-a însurat Zeus cu Hera) a fost convins să contribuie la susţinerea orchestrelor invitate (de două ori pe an, în iunie şi septembrie, au loc aici festivaluri de muzică clasică). Astfel încât orchestre celebre, din toată lumea, vin să susţină programe la malul mării. Filarmonica "Banatul" a fost întemeiată în 1871 ("societatea filarmonică") şi i-a avut, între alţii, drept oaspeţi pe Brahms (ca pianist), Sarasate, Wieniawski, David Popper, Bela Bartok, Pablo Casals, Jacques Thibaud . până la Gheorghe Dima, Dimitrie Popovici, Cella Delavrancea, George Enescu, şi toate numele celebre ale finalului de secol trecut, româneşti şi internaţionale. Desigur, nu trebuie să mai detaliez aici succesele acestei orchestre ale cărei imprimări, preluate de case de discuri din Anglia, Italia şi Germania, sunt vândute în toată lumea. Ultima parte a "concertului din livada cu măslini", Simfonia a 4-a Italiana în la minor op.90 de Felix Mendelssohn Bartholdy (cel care, în tinereţe, i-a avut drept prieteni pe Goethe şi Hegel) a readus toată atmosfera întâlnirii cu Berlioz în Italia - celebrele călătorii ale romanticilor în sudul Europei! Cântată pentru prima oară la Londra în 1833, simfonia Italiana e întru totul versiunea muzicală a cuvintelor lui Felix Mendelssohn (nepotul filosofului iluminist Moses Mendelssohn) despre muzică: "Chiar dacă orice altceva pare gol şi respingător, până şi cea mai mică implicare în muzică e atât de absorbantă şi ne duce atât de departe de oraş, ţară, pământ şi toate cele lumeşti, încât e cu adevărat un binecuvântat dar de la Dumnezeu".

Concerte mitteleuropene în Grecia, şi încă în asemenea izolare, ar fi fost greu de conceput în urmă cu câţiva ani. Acum, de la mânăstirea Sfântului Nicolae (aşezată pe ruinele fostului templu al lui Poseidon) sau din satul Vlachia aflat în apropiere, nu mai răsună doar imnuri bizantine, aceleaşi de sute şi sute de ani. Evia a fost o provincie de mare importanţă pentru Bizanţ iar împăratul Justinian a fortificat în secolul al VI-lea cetatea Halkida spre a o proteja de barbari. Istoria medievală a insulei reţine cucerirea la 1470 de către turci, care i-au schimbat numele în Ebriboz (de la strâmtoarea/canalul Evripos). Evia a rămas sub domnie turcească - datorită importanţei strategice a insulei - până în 1830, perioadă sângeroasă, zguduită de revolte şi încercări periodice de eliberare, cum a fost revoluţia din 1821. Satele de pescari din nordul împădurit al Eviei, între care şi Limni, deschis ca un amfiteatru către golful de la poalele muntelui Kandili, cu plaja Cochilia şi livada ei de măslini care găzduieşte acum teatrul de vară, mai păstrează urmele acelor veacuri orientale. Datorită dificilei accesibilităţi dinspre continent (străbaterea munţilor cu serpentine care ne-au îngreunat şi nouă drumul) aici era raiul piraţilor care bântuiau Egeea. Cine s-ar fi gândit vreodată că prin sălaşurile piraţilor vor răsuna concerte ca la Viena?