Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Comunismul, aşa cum a fost de Tudorel Urian

La aproape 17 ani de la căderea regimului Ceauşescu despre natura regimului comunist se discută încă în contradictoriu. Ideea judecării cu aceeaşi măsură a crimelor comunismului şi nazismului are încă mulţi şi înverşunaţi adversari, iar şedinţa Parlamentului în care preşedintele ţării a citit raportul de condamnare a comunismului s-a transformat într-un circ grotesc. Cu excepţia celor născuţi după 22 decembrie 1989 (şi care, iată, se apropie vertiginos de vârsta majoratului), fiecare român are propria sa experienţă legată de regimul în care şi-a trăit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de viaţă. În funcţie de aceasta are tendinţa să judece întregul de la înălţimea propriei sale priviri şi să considere că adevărul său trebuie împărtăşit de toată lumea. În ce mă priveşte, ca om născut în anii '60, cu facultatea terminată la mijlocul anilor '80, aş putea glosa la nesfârşit despre privaţiunile, absurditatea, ticăloşia, incompetenţa regimului comunist, dar nu aş putea fi foarte dezinvolt într-o discuţie privind caracterul său criminal. Chiar dacă nu mi-am pus lacăt la gură, trebuie să mărturisesc că nu m-am simţit niciodată ameninţat sau urmărit şi nu ştiu ca cineva din familia mea să fi fost arestat sau închis pe motive politice. Este la fel de adevărat însă că, până la sfârşitul anului 1989, în percepţia mea, lumea începea şi se se sfârşea odată cu mine. Nimeni din familie sau în şcoală nu s-a ostenit vreodată să-mi povestească ce s-a întâmplat în deceniul care a premers venirii mele pe lume. Am avut mereu sentimentul că evenimentele petrecute cu doar câteva săptămâni înaintea naşterii mele fac parte dintr-o altă existenţă foarte îndepărtată în timp. Sunt dinaintea erei noastre, cum se spunea în vechile cărţi de istorie.
Cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, bogata literatură autobiografică de la începutul anilor '90 (în primul rând, Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid) şi formidabila serie de filme documentare, Memorialul durerii, mi-au deschis o nouă perspectivă asupra regimului comunist. Ceea ce la nivelul anilor '80 putea trece drept iresponsabilitate, suprarealism, ubuesc şi, la rigoare, putea deveni o sursă inepuizabilă de bancuri, se dovedea a fi rezultatul în timp al unei evoluţii a răului, impus raţional, cu metodă şi cinism, pas cu pas, încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
O carte cu imens profit pentru înţelegerea anilor de început ai regimului comunist (anii terorii maxime) este cel de-al doilea volum al memoriilor lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Se vorbeşte mult despre diversele "generaţii de sacrificiu", specifice diferitelor perioade ale comunismului. Niciuna însă nu-şi poate asuma cu mai multă legitimitate acest nedorit "titlu" precum generaţia din care face parte Annie Bentoiu. Este generaţia celor care la sfârşitul războiului se aflau în preajma vârstei majoratului. Avuseseră copilării fericite cu tot confortul pe care îl presupune viaţa în familiile burgheze interbelice, beneficiaseră de o instrucţie temeinică (inclusiv de stagii în instituţii de învăţământ occidentale), călătoriseră prin Europa, ştiau limbi străine, îşi rafinaseră gustul estetic fiind la curent cu cele mai valoroase produse literare, lucrări simfonice sau capodopere ale artelor plastice. Nu deranjau pe nimeni, viaţa lor părea fixată definitiv pe nişte fundamente ale normalităţii, sensibilităţii şi bunului gust, într-o armonie familială pe cât de solidă, pe atât de predictibilă. Au întâmpinat cu entuziasm sfârşitul războiului, convinşi că lumea va reveni la rosturile ei fireşti şi primii ani postbelici au fost de frenetică şi inconştientă sărbătoare. Apoi, după abdicarea Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, totul a basculat într-un coşmar inimaginabil. Părinţii le-au fost arestaţi, schingiuiţi, condamnaţi la ani grei de închisoare pentru crime de nimeni ştiute. Averile le-au fost confiscate, au fost daţi afară din casele construite prin truda mai multor generaţii, au fost excluşi din şcoli, iar problemele de dosar îi puneau adesea în imposibilitatea de a obţine un loc de muncă. Umiliţi, rămaşi fără mijloace de subzistenţă, fără veşti de la părinţii şi rudele lor aflate în închisoare, disperaţi de brusca închidere a tuturor perspectivelor, aveau de ales între a se sinucide sau a încerca să supravieţuiască la limita de jos a societăţii. Nici măcar faptul că unii dintre vechii prieteni de familie deveniseră blazoane de onorabilitate ale noului regim (Camil Petrescu, C.I. Parhon, Mihail Jora, în cazul familiei Bentoiu) nu era în măsură să schimbe de o manieră spectaculoasă soarta acestor familii devenite peste noapte indezirabile. Întrebarea firească pe care ne-o putem pune este ce vină au avut toţi aceşti burghezi cumsecade pentru a suferi corecţii atât de crunte din partea destinului, mergând până la suprimarea lor fizică şi distrugerea familiilor lor, inclusiv a copiilor? Niciuna. Faptele personale nu aveau nici o importanţă, apartenenţa la o anumită clasă socială era suficientă. Annie Bentoiu îşi aminteşte de o întâmplare povestită de vărul său care în anii 1947-1948, aflat în clădirea Monitorului Oficial, aflată peste drum de Cişmigiu, a observat mai mulţi tineri care aveau datoria să extragă din colecţia interbelică a publicaţiei toate numirile efectuate în ministere de la funcţia de director în sus (vezi p. 12). Este foarte posibil ca listele întocmite atunci să fi constituit baza faimoaselor arestări de la începutul "obsedantului deceniu".
Scrisul lui Annie Bentoiu are o seninătate aristocratică, o luminozitate structurală care îi dă o foarte mare credibilitate. Spre deosebire de alţi autori de literatură memorialistică, victime ale regimului comunist, Annie Bentoiu nu urmăreşte în primul rând să scoată în evidenţă suferinţele prin care a trecut ea şi familia sa (evident, nici nu le ascunde), ci să înţeleagă tot ce s-a petrecut, propria viaţă, dar şi specificitatea regimului comunist, resorturile vizibile sau ascunse care au condus spre luarea unor măsuri atât de barbare. Pentru aceasta încearcă să-şi coreleze propriile amintiri cu lectura zilnică a ziarului "Scânteia" (pentru o scurtă perioadă "Scânteia" este înlocuită cu "România liberă") din perioada respectivă. Astfel are cronologia exactă a evenimentelor politice (înfiinţarea Securităţii, naţionalizarea, cooperativizarea, moartea lui Stalin, raportul secret al lui Hrusciov, toate cu retorica specifică vremii) pe care o trece prin propria experienţă de viaţă. Uneori în discuţie sunt aduse şi documente de ultimă oră (de exemplu, cartea lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate), schimburi de scrisori din epocă sau mărturii din cărţile altora despre soarta unor membri ai familiei Bentoiu (este citat in extenso fragmentul din Jurnalul fericirii în care N. Steinhardt povesteşte sfârşitul în închisoare al avocatului Aurelian Bentoiu).
Cum spuneam, ceea ce impresionează în scrisul lui Annie Bentoiu este lipsa de patimă, eleganţa naturală, capacitatea autoarei de a se bucura de lucrurile simple care dau farmec vieţii. Scrisul său are un soi de didacticism superior, confortabil, extrem de agreabil la lectură. Timpul ce ni s-a dat, de Annie Bentoiu este o pledoarie pentru valorile fundamentale ale vieţii şi un document de neocolit pentru înţelegerea adevărtelor dimensiuni ale dramelor trăite de mii de familii burgheze în anii de început ai regimului comunist. Pentru a stârni pofta de lectură, voi oferi în final un antologic tablou al acelui good old time interbelic: "Ceea ce, înainte de război, făcuse farmecul vechii lumi româneşti (...) nu erau bogăţia sau confortul, ci calitatea relaţiilor umane. Ele se înjghebau repede, se dezvoltau cu simplitate şi se desfăceau de cele mai multe ori fără dramă. O bunăvoinţă însoţită de oarecare discreţie făcea ca un nou venit să fie întâmpinat cu o prejudecată favorabilă, şi doar dacă intervenea ceva cu adevărat condamnabil în comportamentul lui se vedea evitat, dar nu mai mult decât atât. Prieteniile erau tolerante, antipatiile la fel. Falsele idealuri nu măturau încă lumea întreagă, cu aripa lor candidă sau uniform smolită; duelul de idei se încheia de cele mai multe ori cu o vorbă de haz. Înţeleptul, care încă servea de model, se mulţumea cu venituri potrivite, atât cât trebuia să trăiască decent; mult mai puţini decât astăzi erau dispuşi să se arunce în vâltoare, cu gesturi şi apetituri de carnasier. Existau desigur şi aceştia, dar nu ei dădeau tonul şi nu pe ei îi caracteriza pozitiv opinia publică. Principiile moralei creştine erau încă respectate, de unii cu profundă convingere, de alţii cel puţin de formă" (p. 213).
A bon entendeur, salut!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara