Într-o dimineaţă mohorâtă de marţi, s-a întrerupt curentul. Nu m-am neliniştit, nu e o noutate pentru cine a trăit şi în comunism. Noutatea a fost că lucram la computer, la nişte slide-uri în PowerPoint, un program de prezentare care te ajută să pui pe pagini separate, secvenţiale, imagini şi text, după plac, lucruri care pot fi apoi proiectate. Când s-a produs pana de curent, nu mai mult de câteva secunde, lumina şi calculatorul s-au stins deodată. Era o zi ploioasă şi am rămas aproape în beznă. Apoi lumina s-a reaprins, însă calculatorul nu. Am apăsat pe butonul de aprindere. Atunci bietul meu computer mi-a dat un spectacol cu adevărat tulburător. Încerca să-şi revină după şocul suferit, dar ce se întâmpla cu el îţi strângea inima. Părea să caute şi să nu găsească, făcea încercări disperate să revină la normal, reuşea câteva secunde, apoi recădea în haos, torsul lui de pisică, acel sunet inconfundabil care-ţi arată că e în curs de reorganizare se auzea neîntrerupt, clepsidra prin care curge timpul electronic apărea ameninţătoare de câte ori atingeai ceva, beculeţul roşu pâlpâia dezordonat, vegheat de cel verde. Ecranul, al cărui fond este la mine albastru, îşi schimba mereu aspectul şi de câteva ori, fără să se stingă, a devenit totuşi insuportabil de negru, apoi s-a mai luminat puţin, cenuşiu ca un poem de Bacovia. Între timp trecea prin toate metamorfozele, una mai ciudată decât alta. Am încercat să-l ajut, dar toate comenzile, toate căile mele de acces către maşinărie erau blocate, iar când s-a arătat săgeţica mouse-ului a stat în acelaşi loc, lipită cu clei. A trebuit să-l las să se chinuiască singur, lucru pe care îl şi făcea, cu vizibil efort. Cel puţin nu încremenise cu totul, se mişca, se odihnea puţin, ca o pauză de recăpătare a suflului, apoi pornea iar. Povestea a durat câteva ore, timp în care mi-am găsit şi eu de lucru, dar mă uitam când şi când cu coada ochiului spre el, îngrijorată, sperând totuşi la un deznodământ fericit.
În fine, a apărut ecranul albastru. Dar, ciudat, toate iconiţele de pe el, tot atâtea uşi, pentru mine, către creierul lui şi depozitele mele, dispăruseră cu desăvârşire. Ca şi cum, de durere şi de oboseală, computerul refuza să mai comunice. Se sălbăticise. Nu sunt, cum se vede, o specialistă în materie de computere, ştiu să mă descurc, dar nu înţeleg decât la un nivel vag şi intuitiv funcţionarea unor asemenea sisteme. De voie, de nevoie, am căutat să-mi deschid programele pe altă cale, de la butonul de start. Cu unele am reuşit, cu altele nu - păreau pentru totdeauna pierdute. Oricum, şi la cele găsite ajungeam mai greu, mai pe ocolite, în mult mai mult timp. Ce lucrasem în PowerPoint nu se pierduse, şi m-am bucurat, pentru că e o operaţie destul de migăloasă. Am stins totul şi m-am dus la cursuri. Seara mi-am sunat un prieten şi la telefon, după indicaţiile lui, am încercat să-mi regăsesc iconiţele şi să le pun la loc pe ecran. Zadarnic, n-au vrut, n-a vrut. Am renunţat, mulţumindu-mă cu ce-mi putea da.
Când, peste câteva zile, a venit A., nu speram să se mai poată îndrepta lucrurile. Refresh-ul îl încercasem de câteva ori, l-a încercat şi el, n-a dat rezultate.
- Când s-a întâmplat? m-a întrebat.
- Marţi dimineaţă!
- În ce dată a fost asta? s-a interesat A., în timp ce comenzile se urmau la repezeală, schimbând întruna expresia ecranului. Acum apăruse în faţa mea o pagină cu pătrăţele, calendarul lunii. Într-o clipă de graţie electronică am înţeles ce vrea A. să facă. M-am uitat pe calendarul de pe masă, cu splendide afişe din belle époque de Mucha, şi i-am spus data.
- Sigur?
- Sigur!
Atunci A. a dat comanda salvatoare: RESTORE MY COMPUTER TO AN EARLIER TIME. Şi s-a întors, în timpul computerului, cu o zi înainte de catastrofă. Ca prin miracol calculatorul meu şi-a regăsit ecranul vesel, plin de iconiţe, de dinainte, pana de curent n-a mai avut loc în timpul lui, ordinea bună a lucrurilor a fost restabilită şi, sunt sigură, amintirea răului a dispărut pentru că evenimentul care dereglase totul nu s-a mai petrecut. Între ziua aceea şi ziua asta, în care eram, totul se ştersese fără urme.
Banala poveste - pentru mine miraculoasă - m-a făcut să mă gândesc din nou la analogiile computerului cu omul (sau invers, cum spun cei mai mulţi, răsturnând cronologia). Faţă de gânditorii vechi, să zicem greci, avem o metaforă în plus pentru a înţelege complicata maşinărie umană. Dacă în secolul 19, prin teoria evoluţionistă, Darwin obliga oamenii să-şi regândească identitatea în termeni de specie "animală", de vietate oarecare aflată pe o anume treaptă de dezvoltare, în secolul 21, familiarizarea cu computerul aduce tot mai la îndemână regândirea omului în termeni de maşinărie ultraperformantă şi teribil de complicată. Fără îndoială că într-un dialog despre suflet al unui Platon contemporan, un Simmias al zilelor noastre n-ar mai vorbi despre liră, coarde sfărâmate şi muzica dispărută (sau nu) pentru totdeauna, ci ar prefera să polemizeze cu Socrate comparând trupul cu un computer, iar sufletul cu "armonia" din el. Am văzut splendide seriale documentare despre funcţionarea trupului dinspre învelişul de piele spre ascunzişurile creierului, şi totul era explicat în termeni tehnici contemporani. Până şi limbajul cotidian a adoptat deja, în joacă, termenii comenzilor şi componentelor de computer şi i-a transpus în zona umană, de la Delete! altfel spus şterge asta!, la Restart!, adică Ia-o de la capăt!
Personal, am început să regândesc lumea în vocabule poetic-electronice de când am citit prima oară, prin anii '90, într-un articol al lui Radu Cosaşu din România literară, formula "calculatorul divin". Însă omul nu a ajuns încă la toate performanţele semenului electronic pe care tot el l-a creat. Dacă e un soi de computer, omul e cu siguranţă unul care îşi ignoră însuşirile şi virtualităţile (lucru confirmat şi de părţile creierului care nu se ştie la ce folosesc, stau neactivate, aşteptând parcă mâna miloasă care să le dea puteri minunate). Ce e îngrijorător în această comparaţie este însă ideea de program. Fiindcă, în ciuda perfecţionărilor sau a micilor schimbări de parcurs, tot ce poţi face cu un computer ţine de programarea lui iniţială. Cu un program dinainte legat de tine (acel il était écrit la-haut, al lui Jacques Fatalistul, soarta sau destinul sau elicea vieţii, ADN-ul) n-ai scăpare. Cu un program greşit, slab, cu un defect "din fabricaţie" nu te poţi pune. Oricum, dacă program există, poate că premoniţiile sau visele anticipatoare se pot explica mai raţional: cine ştie ce atingere se face, care îţi dă acces la citirea propriului program.
Să mi se permită să visez pe marginea unui om viitor, mai fericit decât cel de până acum, aflat măcar la stadiul de dezvoltare al propriului computer. Un om care să poată şterge un cuvânt sau chiar o literă greşită a vieţii pe care şi-o scrie clipă de clipă şi s-o înlocuiască fără efort cu altele mai bune. Care să poată merge înainte şi înapoi în succesiunea faptelor lui. Care, dând un simplu search, o căutare, atunci când a pierdut sau a uitat ceva, să-şi aducă imediat în faţa ochilor toate locurile în care se află ceea ce caută. Care să ştie exact câtă memorie mai are, iar dacă i se pare că nu-i rămâne destulă să aibă una nouă la dispoziţie. Un om care să aibă comanda help când are nevoie de ajutor şi care să trimită spre "calculatorul divin" sent error atunci când are probleme cu trupul sau sufletul lui, iar acesta să-i răspundă neapărat ce se poate regla în situaţia dată. Un om care, atunci când face o boacănă, să poată da imediat undo, adică să desfacă tot făcutul. Care să-şi mute, în puzzle-ul vieţii, orice zi în orice loc, care să treacă fără probleme dintr-o lume paralelă în alta, printr-un simplu copy-paste, care să poată fi în mai multe locuri deodată. Şi, în fine, comanda pe care mi-o doresc cel mai mult şi care pare atât de simplă şi de eficientă, chiar dacă adresantul e marele Necunoscut: RESTORE MY COMPUTER TO AN EARLIER TIME!
