Ion Bogdan Lefter
Mari, mijlocii, mici ori minuscule
Temele prozei, preluate de subiectele schițelor, povestirilor, nuvelelor și mai ales ale romanelor, au atras dintotdeauna. Publicul cititor a urmărit mereu acțiunea, personajele, punctele de maximă intensitate, pasiunile, dramele, tragediile, căile mai directe ori mai ocolite către deznodăminte, adică traseele narative care derivă din temele mici sau mari pe care autorii s-au decis să le trateze. La rigoare, mai importante decît temele sînt subiectele, pe care le descoperim pe măsură ce avansăm în lectură și, dacă sînt ingenioase, spectaculoase, impresionante ori amuzante, le ținem minte, drept care le și declarăm „memorabile”. Dar firește că ele, firele epice, rulează anumite teme, le „ilustrează”.
Așa s-a scris mai-toată istoria prozei (minus – eventual – formele „poematice”, non-narative, deși nu le prea lipsesc nici lor „temele”), de asemenea dramaturgia, care procedează la „decuparea” dialogică de subiecte narative (excepții putînd fi căutate tot în zonele mai „lirice” sau în cele ale „absurdului” ș.a.m.d., unde – însă – absența tramelor și nonsensurile semnifică vidul de semnificație, inutilitatea existenței, adică, semantic vorbind, un „plin” care devine temă sau buchet de teme), și chiar și parte din genul poetic, în variantele epice, pornind de la vechile epopei sau de la baladele folclorice și ajungînd la narativii în versuri ai postmodernității. Peste tot – subiecte, povești, deci teme.
Opțiunile tematice ale romancierilor garantează interesul publicului, deci succesul, și calitatea textului, recte valoarea?
Înainte de a aproxima un răspuns ori mai multe, trebuie să ținem cont de diversitatea receptării. Pentru cititorul obișnuit, cu cît e mai impresionant subiectul ori mai vizibil asezonat cu ingrediente „consumiste”, cu atît e cartea mai atrăgătoare. În schimb, publicul restrîns, mai elevat, știe că se poate scrie prost despre lucruri mărețe și că au ieșit capodopere și din mărunțișuri, din desfășurări de vieți umile, din narațiuni ultra- „poveriste”. Temele cele mai impunătoare și tramele „zguduitoare” nu fac genii din romancierii mediocri sau nuli, în timp ce marii artiști ai speciei pot scoate minuni din piatra seacă a unor narațiuni în sine nespectaculoase. Nu e destul să vorbești despre viață și moarte, despre credință sau despre Diavol, despre suflet, iubire și alte sentimente eterne; decisive sînt construcția subiectelor, grandioase ori aparent insignifiante, excelența scriiturii și celelalte calități din care bunul gust și spiritul critic deduc și apoi confirmă valoarea. Cu alte cuvinte, goana după teme e în principiu futilă. Talentele veritabile fac eforturi de profesionalizare și apoi de elaborare a textelor, controlînd atent ansamblurile atît de complicate ale „universurilor” romanești.
Două amendamente.
Primul: nu e mai puțin adevărat că întîlnirea vocațiilor excepționale cu temele cele mai „grele” poate fi fastă. În branșele creative nu există rețete, tipologia romanului acoperă toată gama, de la „maximalisme” la „minimalisme”, însă știm bine și iubim capodopere construite la scara mare a umanului. Au ajuns la noi și destule mărturii ale unor autori de vîrf cum că și-au propus în cutare ori cutare carte să trateze cutare temă mare. Se poate în toate felurile, deci și așa. Poate – să admitem, la urma urmei... – cu șanse bune de reușită!
Al doilea amendament: postmodernitatea cultivînd intens interferen- țele dintre formele culturale „înalte” și cele „joase”, „de consum”, scriitorii de elită ai ultimelor decenii au recurs adeseori la tehnicile atractivității pe care predecesorii „elitiști” le considerau „neonorabile” (nu toții: Balzac, Dostoievski și – de fapt – destui alții au știut să tragă foloase din adaptarea la soluțiile „foiletonismului”...). Sîntem de ceva vreme martorii unei – totuși! – goane după teme atractive, nu neapărat „mari” prin amplitudine, cît „la ordinea zilei”. Subiecte istorice sau politice, situații mult dezbătute jurnalistic, inclusiv „fapte diverse” care produc celebrități efemere, personaje acroșante, dominatoare, „dure” sau – dimpotrivă – fragile, discriminate (cuvîntul rulat în presă e un calc după limba engleză: „abuzate” – un tipic „barbarism” în românește, cum califică lingviștii transplanturile brutale, răspîndite împotriva „simțului limbii”). Și, pentru asigurarea coloraturii „cosmopolite” a romanelor de ultim răcnet, proliferează și subiectele internaționale, cu protagoniști care zboară nonșalant de colo-colo, căci trăim – nu-i așa?! – cu toții într-o lume „globalizată”, și noi, cititorii, și ele, personajele subiectelor contemporane. Aspirația către tematica „universală”, care ar spori șansele de acces la valoarea literară, își schimbă astfel orientarea de pe verticala simbolică pe orizontala geografică, în conformitate cu iluzia că vei fi „mai mare” dacă-ți exhibi cuprinderea „planetară” decît dacă rămîi „localist”, „prizonier” al subiectelor „minore”. O justificare pentru atari extensii tematice transfrontaliere există, lumea de azi așa este, „interconectată”, deci captarea ei în pagina scrisă nu-i poate evita metamorfozele de ultimă oră și o serie întreagă de titluri de calibru au dovedit deja că poate fi o „carte” cîștigătoare. Pe de altă parte, voci lucide de pe mai multe meridiane au semnalat tendința prozei, în special a romanului, de a fi acaparat de asemenea rețetare cu aspect incitant, dar nivelatoare, producătoare mai ales de compoziții stereotipe, lipsite de anvergură.
Oricum, rămîn valabili și parametrii cei vechi și răs-verificați ai marilor opere: talent, profunzime a viziunii, atenție scrutătoare la tot ce se-ntîmplă în lumea din jur, „văz enorm” și „simț monstruos”, curaj exploratoriu în locul alinierii la mode, vocație experimentală, calitate a scriiturii etc. etc. etc. Pe teme mari, mijlocii, mici ori minuscule, care „locale”, care „universale”; de fapt, „universale” toate, dacă vorbim despre literatura de clasă!


Irina Petraș
De la ex-otic la in-otic
Nu doar romanul românesc are de răspuns la această întrebare privind situarea sa tematică între universal și particular (adică zonal, regional, local), ci literatura (de azi) în întregul ei. Se întâmplă în literatura română contemporană lucruri comparabile cu cele din alte literaturi ale lumii, chiar dacă, poate, cu o anume crispare venind din obsesia culturii mici (eu am numit-o, cu alt prilej, discretă – gândindu-mă la o anume stare geo-politică asupra căreia nu prea avem putere –, nicidecum mică, fiindcă, repet, nu există culturi mici, fiecare trib, în cele din urmă, își are marea lui cultură, cea care îl reprezintă și îl slujește).
La o primă vedere, lucrurile par dramatice. Realitatea e tot mai haotică și mai asemănătoare în toate colțurile lumii. Diferențele provinciale/locale s-au diminuat. Exotismul a devenit un termen… exotic, căci nimic nu se mai petrece „departe de urechea noastră”. Zarva cu sens ori fără a mijloacelor de comunicare e „inotică”, ne țiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu. Nimic nu mai e departe ca să-i poți duce dorul. Totul e aproape, prea aproape, agasant de aproape și, prin urmare, indiferent. Viața oamenilor se poartă cu/între aceleași tehnologii, s-au mondializat pericolele, spaimele, consumatorii năuci au la îndemână aceleași produse – care și-au rătăcit mărcile, dar și finețea atingerii umane –, produse prin care li se induc aceleași reflexe ale superficialității, neputinței și, în ultimă instanță, supunerii. Glumind pe jumătate, aș spune că nici măcar provincial nu mai poți fi! Ba, în mod paradoxal, dacă te afli în miezul tornadei publice, ai mai mari șanse să fii orbit și, deci, marginal. Rămas mai în afara meteorologiei centrale, s-ar putea să-ți fie mai ușor să vezi cine cade, cine rămâne în zbor.
La o a doua vedere, o banalitate de odinioară – faptul că foarte naționalul e de la sine universal (sau universabil) dacă povestea lui e bine spusă – e tot mai valabilă în era globalizării. Dar nu mai e vorba de valabilitatea ei teoretică și încurajatoare (amăgitoare), ci de o valabilitate care pune din nou accent pe măiestria spunerii. Temele mari ale poveștilor au rămas neschimbate. Când vorbești despre om, descrii viața și moartea, ura, iubirea, trădarea, generozitatea, visul, dăruirea etc., adică infinita cârdășie dintre Bine și Rău. Ele nu s-au schimbat fundamental de milenii. Geografia existențială universală are o aproape stranie stabilitate. Micile cutremure locale sunt accesorii – atrăgătoare –, furnizând celorlalți o idee despre cadrul etnic încă diferit. Dar importantă rămâne povestea despre om pe care o pot asuma cât mai mulți oameni și forma desăvârșită – și de aceea memorabilă și reprezentativă – a spunerii acestei povești. Personajul lui Vlad Zografi din Efectele secundare ale vieții știe ce spune: „concluzia care se impune este că, sufletește, suntem produsul culturii clasice […] Părinții noștri spirituali sunt, ne place sau nu, direct sau pe căi ocolite, Homer, Dante, Shakespeare, Balzac... Oameni ai trecutului, oameni ai unor epoci în care știința, cunoașterea în general erau foarte departe de ceea ce au ajuns în zilele noastre. Observați, vă rog, paradoxul: sufletește, suntem produsul unei lumi care nu știa aproape nimic din ce știm noi astăzi”.
Că realitatea nu are logică și e adesea neverosimilă o știa deja Mark Twain. Doar ficțiunii i se cere logică, sens și arhitectură. Lucrurile sunt chiar mai acute azi. Față în față cu o realitate ieșită din rânduieli care păreau oarecum eterne, sub modificări iuți și insidioase, ca de nisipuri mișcătoare, ale coordonatelor așazisei realități, omul nu-și mai dorește de la literatură oglindirea realității, ci o bună poveste care să găsească dincolo de toate zgomotele zilei o brumă de echilibru, o urmă de omenesc pe care să poți conta, căruia să-i aparții. Față în față cu timpul și cu moartea, dușmanii săi dintotdeauna pe care a reușit să-i domesticească prin creație, dar mai ales față în față cu micșorarea sa umilitoare în fața seismelor aberante ale lumii de azi, omul are doar soluția ficțiunilor în lanț care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniștitoare, ca-și-cum.
Pe de-o parte, prozatorii de astăzi pledează – răspicat ori discret – pentru îndrăzneala de a reveni la marile teme, înaltele, fragilele Mari Teme; pe de altă parte, redescoperă savoarea și sensurile profunde ale nimicurilor vieții cotidiene, acea zonă în care zdrențe ale unei amenințate privacy încă funcționează. Norvegianul Karl Ove Knausgård scrie monumentala Lupta mea/Min Kamp exact cu acest gând – nu e o proză minimalistă, mărunțită (adică spartă în fărâme și micșorată), ci una de insistentă scrutare a detaliilor din credința că ele ascund și tot ele pot revela un sens. „Indiferența la eveniment” despre care vorbea G. Călinescu evocând scrierea Istoriei… în plin Război Mondial („Cine nu se distanțează de evenimente spre a le citi semnificația uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist”) capătă sensuri noi. Ea se leagă și de necesara oprire în loc pentru a decanta atent oferta haotică a zilei și a descoperi „ceva aspru, grav, fără cruțare”, adică „viața cea de dincolo de fațade”, cum ar zice Hortensia Papadat-Bengescu. Dar e și proiect ex-otic, de izolare fonică față de larma imundă, în căutarea cuvintelor despre om de dincolo de vorbe.
S-a extenuat, din fericire, și motivul supărării lui Cărtărescu din anii ’90 când scriitorul român era chestionat de occidentali nu despre „lupta sa” cu cuvintele în fața paginii albe, nu „despre dragoste și ură, despre suferință și bucurie, despre greutatea de a fi om, despre straniul visului și straniul și mai tulburător al realității, despre tot ce au scris autorii dintotdeauna”, ci „despre disidență, despre cenzură, despre poliția politică”. „Că un autor din Est nu are voie să scrie liber despre natura umană, ci se așteaptă de la el să fi stat cu nasul numai în problematica lui locală, să fi luptat cu regimul comunist, să fi fost cenzurat, să fi suferit din cauza poliției politice” e o realitate pe care au alimentat-o și autori români care au descoperit în aceste trecătoare subteme o sursă de venit și notorietate.
Celebra, până nu de mult, „intrare în Europa” nu poate schimba mare lucru în raporturile dintre cele două patrimonii culturale, național și universal. Așa cum „era comunicării”, de pildă, n-a adus cu sine, cum se credea, calde raporturi interumane, ci a sporit singurătățile creând o lume autistă la nivel global, nici Uniunea europeană nu putea însemna renunțarea la diferențele culturale, specifice, ci, aș zice, dimpotrivă. Europa funcționează ca un tot numai privită de la distanță. Ideea uniformizării sub incerte trăsături general-europene se adaugă efectelor secundare ale globalizării având drept urmare aceeași mișcare de identificare a miezului ne-uniformizabil. Ființă socială, adesea ușor de antrenat în haite și mulțimi (lumea fără cap, canettiană), omul ține mai mult ca oricând la unicitatea sa. Cine ești tu? e întrebarea-somație a identității. Răspunsurile prozei de astăzi sunt multiple și libere, dar, mai ales, nicidecum în divorț cu literatura bună a perioadelor anterioare. Oricâte imixtiuni ale politicului ar fi deviat înaintarea destinală a marilor scriitori, ele n-au reușit să impieteze asupra solidității unei construcții deopotrivă estetice și existențiale. Temele cu majusculă nu sunt detronate de trecerea timpului și nici de modificările social-politice de prim-plan. Ceea ce stă prins ca într-un chihlimbar e omul cu zbaterea sa de a (se) cunoaște și de a afla un drum care să fie al său. La acel nivel al esenței umane tari, omul poate fi/este universal, căci împărtășește un destin dintotdeauna și tot mai „mondial”, dar, în același timp, își poate conserva unicitatea mai întâi prin efectul de limbă al literaturii sale (românul e cel care citește Hanu Ancuței în original, ca să mai recurg o dată la Radu Cosașu), apoi prin efectul expresiei, tot literare, transferate în traduceri de calitate.
Literatura își arogă încă o dată dreptul de a fi deschisă, haotică, fantezistă. Se exersează reîntoarcerea la „mare, moarte și iubire” (Lars Saabye Christensen), se urmează căile sugerate de poezie, mereu aflată – grație lapidarității și ambiguității înalte și încăpătoare a enunțurilor sale – cu un pas înaintea celorlalte specii în sondarea de sine a ființei. Abordarea realistă ține aproape de cea suprarealistă, investigația psihologică nu e incomodată de reînvierea policierului și a cărților populare, căci poveștile despre oameni au nevoie de suspans și magie. Suspansul nu e simplu ingredient minor și ultim, el, dimpotrivă, nu face decât să dea și mai multă pregnanță detaliilor psihologice și are la îndemână situații de criză în care se revelează complicate relații sociale și veritabile filosofii de viață. O puternică, anume întreținută culoare locală – accesul la universalitate se face prin fine, insistente și atente incizii în ceea ce e mai specific și mai e încă specific unui loc anume – își îngăduie abateri spre imaginarul nestăpânit, spre non-realism și exotic. Instrument redescoperit: limbajul, cu asumata întoarcere la forța cuvântului și la poezia lui secretă. Căci în zgomotirea in-otică a zilelor noastre s-a subțiat chiar înțelegerea dintre oameni. Frecvența lui „Ce vrei să spui cu asta?”, despre care vorbea Lars Saabye Christensen, identificând o adevărată eră a subtextului, nu poate fi anihilată decât prin recurs la bogăția limbilor, la expresivitatea lor dobândită în timp și prin exercițiul singuratic și singular al miilor de scriitori ai lumii.
La Gabriela Adameșteanu și Julian Barnes, la György Dragomán și Vlad Zografi, la Varujan Vosganian și Per Petterson, la Matei Vișniec și Ian McEwan, la Gabriel Chifu și Alessandro Barrico, la Florina Ilis și Svetlana Aleksievici, contextul, conjunctura, condiționările social-politice sunt exact ceea ce ar trebui să fie și chiar sunt: cadrul, mai mult ori mai puțin crizic, pe fundalul căruia ies la iveală trăsăturile și neliniștile umane dintotdeauna. Proza focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuție o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu și de ce sunt într-un anumit fel”. Recursul la descrierea infinitezimalcadenț ată introduce o perspectivă nouă acolo unde totul părea definitiv clasat. Veșnicia se atinge prin intermediul privirii ațintite asupra trecătorului. Ea atrage după sine aparenta lentoare a ritmului, încetinește curgerea în bucle descriptive, tot atâtea ancore în real. În plus, de remarcat tot mai frecventul recurs la voci complementare, intersectate ori paralele, care instrumentează o anume temă și o relativizează în cel mai pozitiv sens al termenului. Istoria, ne spunea Alexandru Vlad, nu se învață din literatură, ci se înțelege. Ochiul atent și „leneș” al prozatorului (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume și le reproduc ignorând a treia dimensiune) vede lucrurile așa cum sunt/cum erau, dar nu le închide sub formule de unică folosință.
Elefantiasisul epic (cum numea G. Călinescu „molia din dantelă” a locurilor în care „nu se întâmplă nimic”; sau, dacă adaptăm la prezent sintagma, în care „par să se întâmple prea multe deodată”) al vremii noastre e o formă de autosugestie, de contracarare a neînsemnătății. Detaliul capătă dimensiuni ontice, vizând reabilitarea interiorității umane, a unicității sale salvatoare. Măruntele tresăriri ale clipei sunt înregistrate cu aparate de mărit. Micul, efemerul, omenescul fapt divers se propune ca ciob de hologramă, pretinzând că ascunde în mărunta lui făptură Lumea.
Marginalități multiple și ex-otice (copilărie, epoci revolute cu locuri ale fericirii și ale încă viitorului, întoarceri și fugi, fond erotic secret, exerciții de înaltă reflexivitate etc.) sunt tot atâtea căi de acces spre general-uman, spre universal, de îndepărtare de agresivitatea in-otică pentru a dobândi, din nou, dorul de depărtări și nostalgia; adică un viitor.
Un adaos sceptic: pentru român, literatura română și literatura universală au fost mereu două zone de mult desțelenite în oglindirea cărora a crescut firesc. Ceilalți sunt nevoiți să facă eforturi suplimentare pentru a ne cunoaște și nu le e ușor – nu suntem buni negustori de valori românești. Pentru toate „ficțiunile” omenești, indiferent de palierele unde se ivesc, există șanse mai mari sau mai mici de a rezista timpului, de a fi arhivate în baza de date a umanității. Iarăși, nu stăm prea bine: dezavuarea valorilor patrimoniale ține de autosituarea noastră periferică și suspendată. Numai un neam deloc împăcat cu propriul trecut poate cheltui atâta energie neagră pentru a demola tot ce-l înconjoară.
Mircea Danieliuc zicea cândva că e o falsă criză a prozei românești, de fapt, „problema e a penetrării”. În acțiunea scriitorului față în față cu cititorul intră și dimensiunea seducătoare. Dar cei doi, scriitorul și cititorul, sunt siliți să se comporte „englezește”, adică nu pot intra în vorbă dacă nu le face nimeni cunoștință. De unde rolul criticii de întâmpinare. Dar asta e altă poveste.


Gheorghe Schwartz
Matrioșka sau visul scriitorului român de a pătrunde în lumea cea mare
„Tematica romanului românesc între universal și particular, particular fiind echivalent cu zonal, regional, local” a fost doct dezbătută la recentul colocviu de la Alba-Iulia. Gândind mai pragmatic, asemenea oricărui provincial naiv și crezând că orice temă poate interesa oriunde, atunci când este bine realizată, eu m-am referit la posibilitățile de penetrare (și) ale romanului românesc în spații depășind zona, regiunea, localul.
Visul. Fiecare autor, chiar și cel trăind în provincie, indiferent de tema abordată, este convins că producția sa literară este valoroasă și crede că reprezintă o mare pierdere pentru omenire dacă nu este cunoscută suficient. Să fie suficient cunoscută pentru consumatorii de literatură din lumea noastră. Sau măcar pentru cei din Europa noastră. Ori măcar pentru cei din țara noastră. Șanse mai mari sunt să fii recunoscut pentru cei din localitatea ta. Unde cu cât este localitatea mai mică, cu atât este socotit un scriitor mai mare. (Mai ales dacă e singurul autor din peisaj.) Și unde scriitorul cunoscut în țara sa, în Europa sa și chiar și în lumea sa este mai puțin important.
Da, dar fiecare autor, fiind convins că producția sa literară este cel puțin valoroasă, tânjește să fie cunoscut nu numai în localitatea sa, ci și în lumea sa. Însă pentru aceasta este nevoie să fie cunoscut mai întâi în țara sa. Unde nu prea ne mai citim între noi. Și unde librăriile sunt tot mai rare. Iar difuzarea cărților confraților, la fel ca și difuzarea revistelor de cultură, rămâne o problemă. Ca și fondurile de achiziție ale bibliotecilor.
Creator sau manager? Un scriitor este doar un om trăind o viață limitată în timp. Așa că are vreme fie să scrie, fie să se ocupe de managementul operei sale. Dacă doar scrie și nu se ocupă de managementul operei sale, aceasta riscă să-i rămână – chiar și tipărită – în sertar. Dacă se ocupă de managementul operei sale, s-ar putea să nu mai aibă timp să și scrie. (Fără a mai spune că, preocupați de munca de scriitor – și trebuind să se îngrijească și de o slujbă, întrucât, așa cum am spus, și scriitorul este doar om și trăiește într-un timp limitat –, mulți scriitori n-au pic de talent managerial.)
Agentul literar. Ce-i de făcut cu visul scriitorului de a pătrunde în lumea cea mare? În Europa și în lumea cea mare s-a inventat meseria de agent literar. Care poate câștiga la fel de mult de pe urma scrierilor unui autor ca și un impresar (agent) sportiv de pe urma picioarelor unui fotbalist. Din păcate, pe lângă atâtea specializări din învățământul nostru superior, nu există și specializarea agent cultural (literar, muzical, de arte vizuale etc.). Iar agenții literari – câți există – nu vor să reprezinte și autori din țara lor.
Mecena. Acum, după ce am stabilit că și scriitorul e tot om și, drept urmare, a avut, are și va avea mereu nevoie de hrană, îmbrăcăminte și căldură, îi mai este necesar și un Mecena. Care, fie că-l pune să urce la el pe scara de serviciu, alături de ceilalți domestici, fie că îi face chiar și un loc la masa lui, trebuie să fie suficient de convins că s-ar putea să intre în istorie alături de artistul sprijinit de el material, ori să fie influențat de moda vremii care să-i spună că dă bine să te înconjoare cu un grup de artiști, ori chiar să-i placă, să-l amuze, această tovărășie. Și mai există și patrioți care cred că prin artă crește prestigiul național. (Din păcate, această din urmă categorie de mecenați – atâți câți sunt – acoperă o plajă restrânsă la noi, unde patriotismul este mai ales o noțiune de folosit doar în campaniile electorale. Dar nici măcar patriotismul local nu prea se regăsește în domeniu: de pildă, librăriile – atâtea câte mai sunt – nu sunt dispuse să aloce un raft pentru autorii din imediata apropiere…) Ajutorul venit de la stat este minor și țintit. De prea multe ori țintit pe bază de cumetrie. Plus că funcționarul decizional are prea puține competențe de a stabili el valoarea și ierarhiile în domeniu. Dar totuși el este cel ce decide.
Consumatorii de literatură. În primul rând, problemele pornesc de la școală, de la școala noastră care pregătește copiii pentru orice, însă nu și pentru viața reală. La gimnaziu, de pildă, limba se predă ca pentru ai face pe elevi să cunoască subtilitățile unor academicieni și nu pentru „a se limita” la formarea cunoștințelor și deprinderilor de a vorbi și scrie corect; literatura se predă după niște autori selectați pe bază de rutină și după niște ierarhii cel puțin îndoielnice. După școală, mass-media „educă” publicul după necesitățile unui rating venind dintr-un discurs tot mai jos și formează o masă de cititori tot mai puțin interesată de literatura bună.
Pe aceste baze încercăm să și exportăm literatură și artă, în general.
Traducătorul. O literatură a unei limbi de circulație mică necesită traducători profesioniști. Traducătorii au nevoie de un contract. (Și ei sunt tot oameni și, drept urmare, și ei au avut, au și vor avea mereu nevoie de hrană, îmbrăcăminte și căldură.) Contractul nu vine fără ca o editură să aibă acces la textul tradus. Aici cercul se închide.
Dar chiar dacă-i sunt respectate toate cerințele, apărându-se de avalanșa de manuscrise, editura va arunca la coș nedesfăcute plicurile cu speranțele necunoscutului autor. (Frumoasa secvență din filmul despre succesul domnișoarei blonde care a trimis un manuscris într-un parfumat plic roz la o mare editură și peste două săptămâni a primit contractul și voluminosul cec aferent nu se mai poartă nici măcar la Hollywood. Povestea cu trimisul manuscriselor este egală cu cumpăratul unui bilet la o loterie unde șansele de câștig sunt de unu la un milion. Dar, e drept, unii câștigă și la o asemenea loterie. Mai ales dacă este vorba de un potențial succes comercial și mai puțin de valoare literară.) Așa că este nevoie de mâna protectoare a unei personalități care să-l gireze pe bietul aspirant la glorie.
Dacă personalitatea consideră că și-a făcut datoria doar recomandându- l pe necunoscutul autor, cartea va apărea și va zace pe raftul cel mai de sus al unei librării. Marchetingul abia de la apariția volumului ar trebui să fie mai zgomotos.
Grupul. Grupul are șanse mult mai mari să penetreze decât un individ izolat. Doar că trebuie să nimerești grupul învingător din nenumăratele asocieri de autori. Pentru asta ai nevoie de o întâmplare fastă, de fler și, în primul rând, de hazard.
Concluzii: Indiferent de tema abordată, fiecare autor este convins că producția sa literară este valoroasă și crede că dacă nu este cunoscută suficient reprezintă o mare pierdere pentru omenire. Așa că visează să pătrundă în lumea cea mare. Și dacă este și dacă nu este recunoscut în țara sa. Acolo unde cărțile nu prea mai circulă. Unde librăriile au dispărut din numeroase orașe, ca să nu mai vorbim de lipsa lor de la sate. Unde nu mai există decât o compensație palidă în biblioteci: fondurile pentru achiziții sunt absolut insuficiente. Rămâne internetul. Pe care mulți specialiști îl consideră dușmanul cărții pe suport de hârtie. Scriitorul, mai ales prozatorul, n-are timp de management. Agentul literar lipsește pentru a-i facilita intrarea în Europa și în lume. Traducătorul nu are siguranța unui contract editorial. Editura n-are siguranța valorii până ce nu primește traducerea. Cartea tradusă moare într-un depozit, dacă nu este susținută. Statul, chiar și statul binevoitor, nu este un agent literar calificat. Nici în țara sa, scriitorul român care visează să fie primit în lumea cea mare, nu are parte de mari speranțe din partea unei școli bramburiste și a unei prese comerciale ahtiată după profit material. Succesul ca urmare a atașării la un anumit grup reprezintă o loterie la fel de mare ca și cea a trimiterii manuscriselor pe mare într-o sticlă. Zicala cum că „Valoarea, ca și adevărul, iese întotdeauna la suprafață” este ea însăși o proză foarte frumoasă, doar că nimeni nu poate spune câte opere minunate au dispărut odată și pentru totdeauna, neavând șanse de a fi descoperite nici măcar după moartea autorului lor.
Toate aceste încercări îl fac pe scriitor să se ocupe mai puțin strict de literatura sa.
Așa că scriitorul român, asemenea oricărui alt scriitor dintr-o limbă cu circulație limitată, asemenea chiar și a scriitorului provincial, folosind și el o limbă minunată, însă de circulație restrânsă, trebuie să viseze să fie acceptat și recunoscut în satul său. Apoi s-ar putea, deși nu e deloc sigur, să fie acceptat și recunoscut și în țara sa. Iar roata norocului s-ar putea să- i surâdă și să-l impună chiar și în Europa sa nu ca un bestseller, ci chiar ca o valoare depășind timpul. Și, de aici, să treacă și oceanele.
(Uneori, însă, abia după aceea, sar putea, deși nu e deloc sigur, să fie acceptat și recunoscut și în țara sa.)
Mai rămâne speranța în cealaltă loterie, în posteritate.


Vasile Spiridon
Complexul macedonskiano-istratian
Caracterul revelator al călătoriei lui Dinicu Golescu în Europa occidentală, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a reprezentat ulterior pentru elitele românești prilej de teamă și invidie, de emulație și remușcare atunci când a fost vorba să se pună în chestiune din punct de vedere imagologic. Descoperirea unei lumi cu un foarte înalt nivel de cultură și civilizație, ce făcea dovada unei alte mentalități, a avut ca efect mirarea și exaltarea, în același timp cu disuadarea. Acest complex de inferioritate a prevalat la oamenii noștri de cultură pașoptiști, care au decis să revină în țară pentru a-i pune fundamentele modernității, în pofida promisiunilor exilului și provocărilor europenizării de atunci.
La sfârșitul aceluiași secol, Alexandru Macedonski încerca să se bucure de recunoaștere națională numai după ce ar fi putut să fie apreciat în spațiul literar francez. Din păcate, cum era de așteptat, această tentativă à rebours de ardere a etapelor în „calvarul focului” receptării nu i-a reușit impetuosului nostru scriitor. La rândul său, după nesperatul succes occidental (după care tânjise orgoliosul Macedonski), Panait Istrati se reîntoarce în țară și face tot ce-i stă în putință pentru a fi recunoscut ca scriitor român, probabil ca o consecință a realizării faptului că nu se poate integra deplin vieții literare din Hexagon. Dar diagnosticul dat de G. Călinescu va fi necruțător: „cu toate că Panait Istrati a dat și versiuni românești ale operei sale, el nu va fi niciodată scriitor român”. Cel care a scris despre ciulinii Bărăganului nu a avut capacitatea de a forța până la capăt porțile Occidentului, așa cum ulterior au izbutit cu adevărat numai câțiva români (trioul de aur Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu), dar important rămâne faptul că a încercat să se integreze în perimetrul literaturii occidentale, intenția sa fiind de un meritoriu pionierat.
Această obsesie a scriitorilor români de a fi recunoscuți în concernul european a avut aceleași manifestări nu numai în perioada interbelică, ea persistând și în zilele noastre. Mai mult, s-a transformat într-un adevărat complex al nerecunoașterii europene, pe care l-aș numi complexul macedonskiano-istratian. Una dintre marile mize ale scriitorilor români, nu numai contemporani, este de a fi traduși în cât mai multe limbi. Pentru ei, aproape că nu mai are importanță dacă îi citește sau nu cineva în limba maternă, pasionații de literatură română fiind cu atât mai rari în afara frontierelor lingvistice ale românității. Confirmarea valorii, reale sau nu, ar trebui să vină – în optica lor – mai întâi din afara granițelor, din ce în ce mai fluide în zilele noastre, abia apoi, printr-un adevărat efect de bumerang, sentimentul succesului le-ar fi conferit și dinspre conaționali. Practic, pentru ei nici nu mai contează dacă li se cumpără sau nu cărțile în spațiul de elecție în care sunt traduși. Uneori, pentru a fi mai siguri, scriu ei direct într-o limbă străină, de regulă în limba engleză, așa cum Macedonski și Istrati scriau în limba franceză.
Este de la sine înțeles că romanele scrise într-o limbă nefrecventată sau de slabă circulație, așa cum este limba română, necesită efortul de a fi traduse cu competență și promovate cu sagacitate. Fără acest tribut plătit imperialismului limbilor și, implicit, literaturilor mari, ele nu au cum să intre în calcul la bursa valorilor literare occidentale. Este de semnalat și o deloc neglijabilă doză de bovarism pe care o comportă manifestarea îngrijorării că nu există în străinătate suficienți cititorii potențiali, din moment ce în țara ta natală nu poți ieși pe piața bunurilor simbolice cu tiraje semnificative. Mai importante mi se par strădaniile de a găsi soluții pentru a „fideliza” cititorul autohton decât de a purta de grija virtualului degustător străin de literatură română.
Este greu de ieșit astăzi cu roman în Occident, din moment ce și acolo lumea nu prea mai are răbdare să citească, nici măcar proză scurtă. Nimeni nu garantează că tematica romanului nostru ar putea să rezoneze, prin traducere, cu gusturile cititorilor de la alt meridian. Poate că tra(u)ma epică, întâmplările narate și soarta personajelor zămislite sunt prea „autohtone”, ele neavând „ce”-ul care să-i intereseze și pe străini. Însă cert este faptul că peste tot lumea are nevoie de o poveste ca expresie a trăirilor personale, a viziunii asupra vieții. Iar radiografia sinelui este considerată îndeobște mai dificil de realizat decât aceea a colectivităților, în condițiile în care citim romane nu numai pentru satisfacerea deliciilor estetice, ci și pentru a afla informații istorice, sociale, mentalitare, care trebuie topite exemplarități generalumane. Despre esența umană învățăm din citirea romanelor mult mai mult decât am putea-o realiza din disciplinele științifice (o confirma și unul dintre primii clasici, nu numai în ordine cronologică, ai marxismului, Engels, care se referea la Comedia umană balzaciană).
Romanul trebuie să fie, nu-i așa?, național în formă și universal în conținut. Și mai este necesară și alegerea nimerită a tematicii pentru a răzbi în Occident. Dar este oare preferabilă orientarea spre literatura de gen, spre subiecte în care să se deplângă numai soarta marginalilor/ marginalizaților, pentru a fi pe plac adepților „studiilor culturale”, care, de dragul principiilor extraestetice (etnice, sexuale, teritoriale, etice, sociale, minoritare sau corect-politice) pun între paranteze valoarea operei ca atare? Până una, alta, înainte de a ne citi și aprecia străinii, este bine să ne citim pe noi înșine în limba maternă, pentru a degusta pe îndelete ceea ce deplângem că este intraductibil (asemenea cuvântului „dor”).
Există mereu o suficiență a culturilor mari, care nu s-au temut niciodată că traducerile din alte limbi le-ar omoarî duhul național sau că nu le-ar putea face cu de-a sila o literatură (mă gândesc aici, desigur, la programul „Daciei literare”). Dar există și complexul de inferioritate al culturilor mici transformat în unul de superioritate (explicabil la noi prin termenul de protocronism). Trebuie să recunoaștem că, la rândul nostru, într-o lume a tuturor relativităților, nu știm mai nimic despre culturile pe care le considerăm a fi mai mici decât a noastră. Dozajul în raportul universal–particular face diferența dintre marea și mica cultură. Știm că naționalul este de la sine universal sau universabil, că în universalitate intrăm pe poarta naționalului. Or, astăzi, în epoca globalizării, este foarte dificil să-ți păstrezi specificul, în condițiile în care diferențierile locale tind să se atenueze tot mai mult.
Suntem martorii redefinirii raportului local–universal în contextul integrării europene, tehnologiile de comunicare schimbând și ele foarte multe în acest sens. Așa încât reconcilierea dintre localul în care ne-am format și modelul descentrat, globalizant, în care suntem determinați să conviețuim, se impune de la sine. Cred că ar trebui transformată starea de criză a receptării noastre în Apus într-un stimulator paradox creator, pentru a ne vindeca de complexele de minorat, marginalitate și izolare.
Mihai Ralea, în memorabilul său articol din 1927, De ce nu avem roman?, publicat în revista „Viața românească”, găsea ipotezei sale, enunțate încă din titlu, un răspuns plauzibil în lipsa epopeii, din moment ce (re)sursele populare precum baladele și poezia epică nu erau considerate de eseist a fi baze serioase pentru construcția romanului: „[...] ceea ce domină relațiile dintre oameni în societatea noastră, departe de a fi lupta, e tocmai spiritul tranzacțional de compromis. La noi, oamenii se opun rar în tabere vrăjmașe. Când se ivește o opoziție de idei sau de interese, când se desenează o înfruntare de tendințe contrare, antagonismul durează prea puțin. Ne adaptăm prea iute, ne împăcăm prea ușor. Indignarea sau ranchiuna românului e prea efemeră. Suntem prea buni, prea slabi, prea ușor uităm sau iertăm. Nu există nici în istoria, nici în literatura noastră rivalități îndelungate între familii sau între indivizi, răzbunări îndelung nutrite și răbdător studiate, nu există în general capitolul care se cheamă răutate de suflet. E un bine, dar și un rău. Răutatea e începutul caracterului tare”. O, tempora! o, mores! Și ce mari romane s-ar putea scrie acum dacă ar fi să ne luăm după aserțiunile lui Mihai Ralea, autor în același an 1927 al studiului Fenomenul românesc!
Mediul literar românesc, deși a fost și este generator de valori certe (pentru rimă: avem valoare, chiar dacă nu și amploare), nu este capabil să asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală a producției romanești. Selecția, criteriile și argumentația pot fi schimbate, dar nu prea mult, în orice listă de top întocmită de străini, fiecare răspuns dând naștere unui termen de comparație. „Lista lui Bloom” pentru canonul occidental ne este bine cunoscută (literatura română este desconsiderată aprioric în totalitatea ei, fără a fi supusă vreunei analize), iar într-un volum al unui Peter Boxall, apărut acum un deceniu în traducere românească, conținând prezentări ale celor 1001 de cărți de citit întro viață, niciunul dintre scriitorii selectați nu este român. Nimic surprinzător! Așa încât pot să scrie romancierii români mult și bine întro viață și tot nu se vor vedea pe mitica listă a celor 1001 de nopți de literatură. Rămâne oare pentru mai târziu ca romancierul român să se vindece de complexul macedonskiano-istratian? În „calvarul focului” european, îngânava el mereu „spovedania unui învins”?


Simona Vasilache
Localism superficial și universalism nevoie
Rândurile care urmează sunt prilejuite de recentul Colocviu al Romanului Românesc Contemporan, desfășurat în 5 aprilie la Alba-Iulia, pe marginea unei teme practic inepuizabile: romanul autohton între local și universal. De la perspectiva istorică, trecând prin îndelung discutatele noastre decalaje sociale și culturale față de curentele europene, până la aceea pragmatică, a exportului de proză românească în zilele noastre, cu ecouri care să facă să merite efortul, încap nenumărate abordări ale unei probleme care, cum spuneam într-un articol recent, îi preocupă și nu prea pe romancierii noștri.
Problema identității de neam apare, la noi ca și la alții, în secolul naționalităților, când literatura e pe față o tribună a marilor frământări istorice. Doar că, spre jumătatea anilor 1800, romanul, atât cât era, nu avea nicidecum mijloacele să facă din ideea de Românie altceva decât o sumă de antiteze extrem de schematice. România claselor sociale, reprezentate prin prototipuri simpliste, România destinelor individuale, care se vor exponențiale, lăsând pe dinafară mult din complexitatea reală a faptelor. Pentru apărătorii, ca și pentru criticii ei, ideea națională e, în linii mari, o lozincă. În Dicționar grotesc, la 1869, Alecsandri își încheie lista de cuvinte prost folosite cu un perdaf tras epitetului român, plasat fără discernământ în coada oricărei denumiri: „În prezența acestui nume de român, care a ajuns să fie o mască pusă și pe instituții, și pe dughene etc., cu o profusie ridiculă, fiecine este în drept a se întreba dacă nu cumva românii se tem să fie confundați cu chinezii în țara lor?”. După nici douăzeci de ani, Caragiale își dă toată silința să ne convingă de imposibilitatea de a-i confunda pe români cu vreo altă nație, deși situațiile pe care le înfățișează capătă culoare locală doar prin complicitatea pățitului cititor, care-și recunoaște prea bine țara și la mai mult de un secol distanță. Problema relației dintre local și universal o pune, în câteva rânduri care numai comice nu sunt, tot Caragiale:
„Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres național:
A iubi neamul său e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri.
Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sunt numai și numai calitățile altor neamuri.
De aceea, un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile.
Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia.” (Românii verzi, 1901)
Parohialismul rău-intenționat, sancționat de Caragiale gazetărește, în câteva linii, nu a trecut, ca temă de reflecție, în romanele epocii următoare, preocupate mai mult de revoluția stilului decât de consolidarea unui proiect de societate. De la învățătorul de țară al lui Rebreanu, care se străduiește fără mult spor să scoată domni din elevii lui, romanul nostru trece rapid la lumea subțire a lui Camil Petrescu, pe urmă la Petrini sau la formele deja degradate ale intelectualului sub comunism, fără să avem nici roman al școlii, nici al formării, în sens mai larg. Așadar, nici roman al evoluției societății, decât prin secvențe disparate care dau seamă de realitatea pe care, la momente diferite, o vede fiecare romancier. Celebra declarație-manifest a subiectivismului în roman, din mine însumi eu nu pot ieși, devine un mod de lucru, efortul de a se pune în pielea unor oameni pe care nu-i cunoaște, ca tipuri sociale, deși-i sunt contemporani fiind, adeseori, evitat de scriitorul român din toate timpurile.
Localismul, dincolo de luări de poziție în cronici de ziar și în eseuri, mult mai mult decât în proză, rămâne superficial. Nu interesează nici defectologia moștenită de la Caragiale, dezvoltată cu mijloacele romanului modern, nici pragurile semnificative ale lumii românești după 1900, nici lumea cea mare. Însăși Apocalipsa, fie și sub înfățișarea unei comete, îl interesează tot pe Caragiale, nicidecum pe romancierii de mai târziu.
În ceea ce privește deschiderea spre universalitate a romanului românesc, aici discuția e și mai complicată. Romanul european era destul de globalizat pe vremea lui Chaucer sau, mai târziu, a lui Cervantes, când marile teme circulau cu destulă ușurință între literaturi. Dar, neavând pe atunci roman, am ratat, faute de combattants, această primă globalizare. La jumătatea secolului XIX, succesul la export al prozei noastre incipiente a fost mai degrabă un potențial nerealizat, cum va spune Călinescu, o sută de ani mai târziu, despre nuvela lui Negruzzi: „Ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă limba română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.” Cu mențiunea că, pentru a fi corecți până la capăt, intriga din Hamlet este, în sine, de o universalitate cvasi-biblică, pe când Lăpușneanu trage balastul unei istorii foarte specifice. Câți, de pildă, chiar dintre cititorii români de azi, știu „ce au făcut Mircea-Vodă la munteni”, metodă la care vornicul Bogdan speră ca Lăpușneanu să nu fie nevoit să recurgă? Pentru cine pricepe trimiterea la Mircea Ciobanu, domnul muntean care i-a măcelărit pe boieri, îndată după prima lui întronare, pentru a le lua averile, această frază rostită chiar la începutul nuvelei joacă rolul puștii lui Cehov. Altminteri, rămâne o referință intraductibilă, sau cerând o notă de subsol, pentru care nu bariera lingvistică poartă vina.
Între războaie, când Lovinescu pune problema sincronismului, așa cum nu se poate vorbi de roman al României, doar al unor selecțiuni din întreg, nu se poate vorbi nici atât de roman al Europei, în sensul Ambasadorilor lui Henry James, de la începutul secolului. Nici marile evenimente ale perioadei postbelice, de la Primăvara de la Praga la căderea Zidului Berlinului nu-și găsesc reflectarea într-un roman comparabil cu, de pildă, Câinii negri de Ian McEvan. În concluzie, încercăm mai curând să impunem temele noastre Europei decât să ne hrănim dintr-un inventar comun măcar regiunii central-estice a continentului. Interesul publicului internațional pentru un comunism fărămițat în mici istorii din spatele blocului, fără suflul construcțiilor epice în planuri suprapuse, se stinge înainte să se fi aprins, influențând și succesul îndoielnic al unor traduceri de romane sau proze scurte pe temă dată. Revenirea la marile obsesii, inteligibile dincolo de orice specific național, altoite pe o istorie ceva mai amplă decât întâmplările mărunte dintr-o viață de om, e singura cale spre universalitate a romanului românesc. Nu înainte, însă, de a-și plăti datoriile față de tema, nerezolvată, a României.


Răzvan Voncu
Romanul, între eu și noi
Subiectul actualei ediții a Colocviului Romanului Românesc este foarte bine ales, întrucât romanul nostru se află, în clipa de față, la o răscruce. Pe de-o parte, este evident că el nu a pătruns în lume. Câțiva romancieri (Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian, Alexandru Ecovoiu, Gabriela Adameșteanu) sunt traduși, cu mai mult sau mai puțin succes, în diverse spații lingvistice. Dar un fenomen al romanului românesc, similar celui al romanului polonez, central-european, chinez sau chiar balcanic, nu identificăm, în literatura universală a momentului.
Pe de altă parte, noile tehnologii de comunicare, mondializarea și integrarea europeană au modificat drastic raportul dintre local și universal.Însăși ideea că poți fi interesant prin exotism – citește: primitivism, mizerabilism, violență, teme „postcomuniste” – ar trebui urgent revizuită, dacă ne gândim numai cât de repede s-a trecut voga unor romancieri care au mizat pe așa ceva (Ismail Kadare, de pildă).
În al treilea rând, să nu uităm că, după generația optzeci, codul prozei s-a schimbat și el. Proza evenimențială, axată pe conflict și personaje puternice, eventual și într-un cadru politic sau istoric, a fost înlocuită de aventurile într-o curte interioară. Cu alte cuvinte, romanescul nu mai provine din tipologia personajelor și din relațiile dintre ele, nici din dimensiunea simbolică a conflictului, ci din modul în care prozatorul transformă toate acestea în text. Cu o lupă suficient de mare, o bătălie într-un mușuroi de furnici poate căpăta dimensiunile bătăliei de la Borodino, narată de Tolstoi.
La acest punct, aș face un popas. Aș semnala, mai întâi, faptul că această schimbare de cod prozastic a fost, probabil, incompletă. În absența unor cercetări statistice demne de încredere, nu m-aș aventura să fac afirmații definitive, însă intuiția îmi spune că transformarea operată de optzecism nu a fost metabolizată decât de o mică parte din public. Prozatorii optzeciști, oricât de buni ar fi, sunt aproape necunoscuți marelui public, cu excepția lui Mircea Cărtărescu și, poate, a lui Ioan Groșan (acesta din urmă, mai ales ca urmare a prezenței în manuale). Alți importanți prozatori, pe care critica i-a plasat demult pe raftul întâi al literaturii contemporane, sunt obscuri pentru public și, în consecință, nici transformările pe care textele lor le produc la nivelul poeticii nu au pătruns în conștiința literară comună.
De asemenea, aș atrage atenția și asupra unei deficiențe intrinseci a teoriei prozei ca aventură (privită printr-o lupă uriașă) a banalului. Formulată în alți termeni, teoria optzecistă a prozei ar suna așa: nu evenimentele narate contează, ci viziunea scriitorului despre aceste evenimente. Citim proză nu pentru a „înghiți” epicul, ci pentru a ne lăsa impregnați de punctul de vedere al scriitorului despre acest epic. Această idee postmodernă se alimentează, însă, în pofida tiflelor la adresa prozei moderne, dintr-un cât se poate de modern mit al Marelui Scriitor. Or, noi asistăm astăzi la o dezmembrare hotărâtă tocmai a mitului Marelui Scriitor. Eliminat din spațiul public, ignorat în dezbaterea socială, concurat neloial de scrietor (după cum atrăgea atenția Roland Barthes), ridiculizat de media, de ce ar mai interesa pe cineva care este punctul de vedere al scriitorului?
Ceea ce părea, în anii ’80, un avantaj – deoarece, punând pe primul plan scriitorul, nu evenimentele, proza ieșea din ambuscada localului: Scriitorul este o instituție universală –, devine acum un imens dezavantaj. Romanul românesc nu numai că nu „sare” peste barierele limbii și ale culturii mici, ale localului și parohialului, ci înfățișează o privire asupra lumii, din punctul de vedere al cuiva, Scriitorul, care nu mai interesează pe nimeni. Receptarea politicoasă, dar rezervată, de care au parte traducerile din proza noastră contemporană semnalează tocmai această degradare a instituției Scriitorului și irelevanța punctului său de vedere, luat în sine, într-o suverană indiferență față de istorie.
Mai ales când scriitorul cu pricina este incult. Cel puțin jumătate din romanele care au făcut vâlvă, în ultimii 10 ani, la noi, sunt scrise de oameni insuficient cultivați, care nu cunosc istoria culturii occidentale recente și nu știu că proze „cu seringa în vene”, cu marginali și inadaptați, ori narațiuni conștiincioase ale realizărilor libertății sexuale depline sunt demult fumate în literaturile occidentale. Cel puțin din anii contraculturii teoretizate de Theodore Roszak. Adică din urmă cu aproape 50 de ani!
La toate acestea, se adaugă carențele – mereu aceleași, ca într-un blestem – ale difuzării romanului românesc peste hotare. De la Marin Preda (care a ales să-și înceapă cariera franceză cu incomprehensibilul, pentru publicul galic al anilor ’70, roman Moromeții, nu cu existențialismul accesibil din Intrusul) și până la scriitorul care nu acceptă să i se taie nici o virgulă din romanul de 800 de pagini, difuzarea prozei noastre în spații culturale europene este o colecție de gafe și erori de începător, de – îl parafrazez pe Andrei Cornea – primitivi ai literaturii contemporane. Continuăm să utilizăm masiv rețelele instituționale, complet discreditate în ochii publicului occidental, și să încercăm să impunem lumii propriile noastre ierarhii subiective, într-un accentuat dezinteres față de orizontul de așteptare al publicului străin căruia încercăm să ne adresăm. Nici iresponsabilitatea de a promova, pe bani publici, autori lipsiți de valoare pe criterii de grup, nu ne este defel străină. Listele autorilor aleși să reprezinte literatura română la târgurile de carte, pe bani publici, reflectă un dublu autism al celor care le alcătuiesc: față de harta valorilor din literatura noastră și față de contextul din literatura-țintă. Așa încât nu trebuie să ne mire că, în pofida numărului în creștere de traduceri de romane românești, romanul românesc ca fenomen nu există pe piața literară mondială.
Dar cauza cauzelor o reprezintă, totuși, absența sau, în tot cazul, carențele unei filosofii românești de existență, care să transpară din romanul nostru. Când nu scrie numai pentru noi, romancierul român „rezolvă” facil de ce?-ul lumii, recurgând la stil. El nu-și pune aproape niciodată întrebarea de ce l-ar interesa pe un cititor norvegian faptul că un țăran din Câmpia Dunării taie un salcâm. Sigur că nu acesta trebuie să constituie imboldul scrierii unei proze și nu aceasta este miza principală a unui roman. Marile literaturi găsesc, totuși, în mod spontan calea de a înfățișa o viziune asupra lumii, recognoscibilă ca aparținându-le. La noi, nu numai marii stiliști, de la Mateiu Caragiale la Fănuș Neagu, care oricum nu mai pot fi promovați, azi, prin traduceri, ci chiar și tinerii „minimaliști” de azi cred că e suficient refugiul în infinitele straturi și pliuri ale limbii române, pentru a răspunde la o provocare intelectuală. Care este cea de a surprinde, în fenomenalul existenței de zi cu zi, qualia spiritului românesc. Și de a o face accesibilă lumii.
La acest capitol, proza noastră, oricât de somptuoasă stilistic, rămâne datoare. Lumii românești și lumii, deopotrivă.


Mihai Zamfir
Istoria și consemnarea ei
Puțini parametri măsoară mai clar decît o face romanul istoric raportul dintre național și universal întro literatură europeană: nimic nu e mai universal decît istoria continentului, istorie trans-națională prin definiție, și nimic mai național decît fragmentul de istorie cuprins între frontierele unei literaturi. Proza care ia ca pretext reînvierea trecutului formează un teritoriu literar special, uneori ambiguu și greu de definit.
Trebuie precizat de la început că ceea ce noi numim astăzi „roman istoric” reprezintă o apariție relativ recentă. Mă refer la narațiunea istorică propriu-zisă, nu la narațiunile de fantezie ce descriu un trecut fabulos inventat de la un capăt la altul, mitic sau legendar. Se întîmplă că adevărata formulă a romanului istoric a fost o achiziție literară tardivă, datînd de la începutul secolului al XIX-lea. Abia Walter Scott, prin romanele sale Wawerley (1814) și Old Mortality (1816), a dat primele exemple de proză istorică propriu-zisă. Ce înseamnă asta? Înseamnă că odată cu Walter Scott am avut romane care nu doar evocă epoci îndepărtate în timp, dar încearcă să o facă prin reconstituire atentă, refăcîndu-se cadrul material, aspectul orașelor și al satelor, obiceiurile și vestimentația, arta culinară etc.etc. Și, dacă se poate, mentalitatea acelui moment dispărut. Cu alte cuvinte, o proză care să reînvie în detaliu cadrul istoric ales pentru desfășurarea acțiunii.
Pînă la Walter Scott, asemenea exigență nu existase. Trecutul din romanele gotice, din romanele cavalerești sau din cele pastorale era un trecut poetic-fantezist, unde verosimilul istoric nu prezenta nici un fel de importanță. Odată cu Walter Scott apare, de fapt, povestirea preocupată de cadrul material adecvat trecutului, cadru restaurabil doar în urma unei documentări minuțioase.
Nu e de mirare că Balzac l-a admirat atît de mult pe scriitorul scoțian, intuind reforma importantă adusă de el. După cum nu e de mirare că atmosfera creată de epopeea napoleoniană a trezit brusc interesul pentru istorie în numeroase țări ale continentului.
Primele proze istorice în noua manieră au încercat să evoce un trecut „reconstituit” în detaliile și în atmosfera lui. A fost lecția de care au beneficiat în anii imediat următori romane celebre precum I promessi sposi (1827) de Manzonni, Chronique du regne de Charles IX (1830) de Mérimée, Notre-Dame de Paris (1831) de Victor Hugo ori formidabilele Chroniques italiennes (1839) semnate de Stendhal.
În proza noastră modernă ce abia se închega, formula romanului istoric occidental s-a asimilat cu o rapiditate surprinzătoare. În timp ce Costache Negruzzi, prin Alexandru Lăpușneanul, aplica instinctiv preceptele lui Walter Scott și încerca să refacă detaliat curtea princiară a unui domnitor din secolul al XVI-lea (arhitectură, veștminte, arme, mobilier, ceremonial), clasicizantul Asachi scria și el narațiuni istorice, dar într-o manieră arhaică, cea dinainte de Walter Scott, reînviind un trecut de fantezie, fără nici o preocupare pentru exactitatea faptică. Tiparul european se vedea astfel reluat de către două personalități moldovenești emblematice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Negruzzi și Asachi.
Întîiul roman românesc reușit, Ciocoii vechi și noi, este pînă la urmă tot un roman istoric; profitînd de funcțiile sale la Comisia Documentală și la Arhivele Statului, Nicolae Filimon reînvia la 1863 epoca ultimelor domnii fanariote și a lui Tudor Vladimirescu. Realitatea descrisă în paginile lui părea atît de diferită de cea din vremea lui Cuza Vodă, încît cititorii romanului aveau impresia că iau contact cu o lume din alt veac (dar din vremea lui Dinu Păturică trecuseră doar ceva mai mult de patru decenii!).
Finalul secolului al XIX-lea nu modifică schema. Marele nostru roman istoric se plasează abia în perioada interbelică, perioada capodoperelor sadoveniene (Zodia Cancerului, Creanga de aur, Nunta Domniței Ruxandra, Frații Jderi), antrenate într-un proiect scriptic asemănător celui semnat de Walter Scott. Faptul a fost observat de Petru Comarnescu încă din 1945, într-un studiu de pionierat. Pe linia reconstituirii documentale exacte au mers și alți autori în epocă, în frunte cu Dinu Nicodin (Revoluția) ori Ion Marin Sadoveanu (Sfîrșit de veac în București). Interbelicul – probabil cel mai înalt punct valoric atins pînă astăzi de literatura noastră – a dus pe culmi și romanul istoric.
Tragedia începută în anul 1948 i-a lovit și pe cei mai talentați prozatori ai noștri; așa se explică apariția romanului Nicoară Potcoavă, în care același genial Mihail Sadoveanu falsifica istoria Moldovei doar pentru a se plia unor comandamente politice de moment; în timp ce la Camil Petrescu, figura lui Bălcescu, total neverosimilă, lua forma unui soi de Lenin valah, mic și isteric, fără nimic comun cu personajul istoric cunoscut. Mîna de maestru rămîne vizibilă și în ultimul roman sadovenian, ca și în volumul întîi din Un om între oameni, însă dimensiunile compromisului devin cu atît mai perceptibile.
Dacă ideologia comandă istoria, romanului de evocare a trecutului nu i-a mai rămas nici o șansă. Formidabilul talent al lui Petru Dimitriu s-a văzut grav pervertit prin cea mai mare parte a nuvelelor din volumele Cronicii de familie, tot mai pervertit pe măsura apropierii acțiunii de perioada contemporană. Ce să mai spunem de ficțiunile istorice scrise la comandă, semnate de Dumitru Almaș, de Mihnea Gheorghiu și de mulți alții.
Totuși, în momentele de relaxare a presiunii ideologice, apăreau accidental romane istorice purtătore ale unei proze de artă: a fost situația romanelor lui Eugen Barbu (Princepele șiSăptămîna nebunilor), romane ce își propuneau să devină parabole politice ale raportului dintre intelectual și putere sau ale singurătății definitorii a omului. Au existat atunci și evocări perfecte ale secolului al XIX-lea, în care documentarea amănunțită întîlnea un stil de mare maleabilitate (Prințul Ghica de Dana Dimitriu). Dar erau excepții…
În ultimele decenii, însăși condiția speciei s-a modificat sensibil. De la Sadoveanu, evocator al unei realități din urmă cu secole, romanul istoric a redus treptat marja cronologică dintre epoca evocată și momentul consemnării ei în scris. În sens literal, Răscoala (1932) era deja un roman istoric, din moment ce, pentru evocarea tragediei din urmă cu un sfert de veac, fusese nevoie de o documentare specială.
După decembrie 1989, cînd literatura noastră a ieșit din nou la lumină, morfologia romanului istoric nu sa modificat substanțial. În ultimii ani de comunism, optzeciștii se manifestaseră cu deosebire în poezie și mai puțin în proză; totuși narațiunile pe teme istorice semnate de Ștefan Agopian (Tobit) sau de Ioan Groșan (O sută de ani de zile la porțile Orientului), de fapt exerciții stilistice, slujeau o istorie de fantezie. Probabil fără să vrea, Agopian și Groșan sugerau un model care s-a impus discret. Cîteva romane asemănătoare apărute tot după 1989 l-au urmat în linii mari. Oricum, distanța dintre momentul povestirii și momentul desfășurării acțiunii s-a redus sensibil din Interbelic și pînă astăzi; romanele din această categorie au devenit colecționări și stilizări de documente mai mult decît invenții ale unor acțiuni.
Viețile paralele ale Florinei Ilis, cea mai ingenioasă dintre tinerii romancieri, reprezintă nu doar un roman despre scriitorul Mihai Eminescu, ci reflectarea lui Eminescu în conștiințele contemporane poetului și în oglinzi de astăzi. Romanele Doinei Ruști (Manuscrisul fanariot și Mîța Vinerii), bazate pe strălucire lexicală și pe pastișă, înseamnă și ele mai degrabă exerciții de stil. Narațiunile semnate de Florina Ilis și de Doina Ruști ilustrează paradigmatic situația actuală a romanului istoric de pe teritoriul românesc: povestea începută cîndva odată cu Walter Scott a luat forme neașteptate, uneori aberante, urmînd însă o logică proprie.
Aventura romanului istoric românesc s-a înscris, prin urmare, în aventura europeană a speciei. Urmărind evoluția acestei specii pe teren național, urmărim un fragment din istoria culturală a continentului nostru.