Pe 5 şi 6 iunie, l a „Universitatea 1 Decembrie 1918” Alba Iulia au avut loc cele două sesiuni de dezbateri din Colocviile romanului românesc contemporan. Organizarea ( Consiliul Judeţean Alba, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Alba-Hunedoara şi Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba; partener: Librăria Humanitas Alba Iulia) a fost – ca de fiecare dată cînd este vorba de Alba Iulia – la înălţime, iar tema (Literatura – succes şi valoare ) suficient d e complexă şi de incitantă, ceea ce s-a văzut atît din comunicările prezentate, cît şi din dezbaterile pe marginea lor.

Cititorii României literare, ca şi cei ai revistei „Discobolul” în care vor apărea toate contribuţiile la Colocviu, îşi vor fi pus ei înşişi această problemă d e reflecţie, devenită temă de dezbatere, dacă nu chiar problematică, amplă, socio-culturală. În ce măsură valoarea literară a operei unui scriitor român mai oferă, de la sine, garanţii asupra notorietăţii, audienţei, succesului la public? Ce ar trebui să facă un autor – să se dedice exclusiv scrisului ori să aloce timp şi energie promovării şi „marketării” operei sale? Care este rolul criticii literare, în această ecuaţie în care aspectele (cenzurii) economice nu pot fi ignorate, după cum nu au putut fi cele ale cenzurii ideologice dinainte de 1990?

Întrebările acestea şi altele care au fost puse la Colocviile romanului românesc contemporan de la Alba Iulia au primit răspunsuri substanţiale şi, fireşte, diferite, în funcţie de personalitatea fiecărui contributor, fie el prozator sau critic şi istoric literar. Marta Petreu, Florin Toma, Simona Vasilache, Dan Stanca, Irina Petraş, Virgil Podoabă, din nou Marta Petreu, Cornel George Popa, Aurel Pantea (poetul amfitrion), Teodora Stanciu (Radio Trinitas) în prima zi, respectiv Liviu Ioan Stoiciu (unul dintre cei doi prozatori premiaţi la această ediţie a Colocviului, alături de Nora Iuga), Cornel George Popa, Liliana Corobca, Mircea Stâncel, Ioan Holban, Virgil Podoabă, Doina Ruşti, Florin Toma, Aurel Pantea, Virgil Podoabă, Cristina Smadea (Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba), în a doua, au contribuit la o ediţie consistentă şi vie a unor Colocvii care şi-au conturat deja o tradiţie.

Un singur regret a fost exprimat în atmosfera atît de frumoasă de la Alba Iulia: că nici Nicolae Manolescu, nici Alex Ştefănescu, care ar fi dat şi mai multă greutate Colocviului, nu s-au putut număra la această ediţie printre participanţi. De unde se poate trage o concluzie îmbucurătoare: critica şi criticii contează. (D.C.-E E.)

Irina Petraş:
Notorietate şi valoare. Divagări

Ca întotdeauna în cazul unor dezbateri, îmi pun înainte de toate întrebarea cum definim termenii propuşi spre discuţie. Cu atât mai mult în cazul unei teme care obligă la o manieră relativizantă. Rândurile de faţă încearcă un răspuns, deja copleşite de imposibilitatea formulării lui nete. Notorietatea şi valoarea sunt două „calităţi” extrem de discutabile şi instabile, nu doar în lumea literară. Ele acceptă definiţii nenumărate şi chiar contradictorii, căci depind de observator şi de circumstanţe, iar un etern principiu al incertitudinii le minează fermitatea. Coincidenţa lor e rareori posibilă şi ea se petrece la mare distanţă în timp; dar, şi atunci, cu o modificare însemnată de sens, posteritatea lungă aţipind în ierarhii tradiţionale. Canoanele – ca recunoaşteri ale valorii şi notorietăţii – sunt M-teorii (vezi Stephen Hawking) – adică se ivesc într-o anume oră istorică şi furnizează temporar senzaţia că lucrurile sunt sub control. Depinzând de contexte şi conjuncturi, în spatele lor se află mereu o grupare (motivată şi, de multe ori, legitimată de competenţe şi idealuri) care vrea să schimbe după propriile criterii şi în folosul ei (nu totdeauna uşor de identificat) ierarhizările şi criteriile de acordare a caratelor.

În cazul literaturii, orice discuţie valorizantă, începută serios şi argumentată aproape matematic, e obligată la un moment dat să introducă în ecuaţie factorul subiectivitate şi elementul rebel al gustului. Criticii literari pot cădea de acord la modul teoretic şi abstract asupra calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească o proză, să zicem, pentru a fi numită roman şi apoi pentru a fi socotită roman bun, de valoare. De îndată ce se recurge la exemple, însă, ies la iveală disensiuni, diferenţe, divorţuri; atât de multe şi de frapante – pentru cei implicaţi, dar şi pentru privitorii din afară –, încât teoria tocmai închegată se clatină, se fragilizează. Nu o dată am descoperit, în topurile periodice, o aceeaşi carte înscrisă de un critic important la categoria „cea mai proastă carte a anului”, iar de alt critic important, la „cea mai bună carte a anului”. Ce înţelege de aici cititorul? Nimic altceva decât că totul trebuie luat sub beneficiu de inventar, cu îndoială, cu rest, cu bemoli.

Când se vorbeşte imperativ sau cu emfază despre rolul criticii de a separa neghina de secară avem de-a face cu o exagerare. Criticul are datoria de a-şi perfecţiona instrumentarul prin cercetări de referinţă şi prin menţinerea la zi a lecturilor sale, dar schimbarea ierarhiilor nu de el ţine. Ea, schimbarea, e rezultanta imprevizibilă a lecturilor critice convergente şi divergente care lucrează după legi imprevizibile scoţând la suprafaţă un autor şi lăsând în umbră altul, de valoare, poate (cine s-o ştie?), egală. Până-ntr-atât e de greu de stabilit „acordul fin” (cum spun cosmologii) care înalţă o carte pe raftul întâi uitând-o pe cea imediat următoare, încât am ajuns de mult la încheierea că şi priceperea de a-ţi pune în valoare cartea face parte din talentul de scriitor; ca şi acesta, e şi ea nedefinibilă şi, pe deasupra, o artă greu de învăţat. Dacă scrii foarte bine şi nu reuşeşti să aduni/stârneşti cititori s-ar putea să însemne că nu scrii foarte bine sau nu destul de bine pentru vremea ta. Iar asta nu de valoarea absolută ţine, ci, mereu şi iarăşi, de cea relativă. În spaţiul literaturii şi al receptării literaturii acţionează nenumăraţi curenţi, fine linii de forţă, fluxuri ale interesului clipei istorice pentru o temă ori un stil. Are un rol şi obiceiul de a comenta o carte „în haită”. Criticii se simt datori să intre în hora de bonton a comentatorilor unui scriitor care se află din varii pricini (nu totdeauna literare) pe val. Şi să ignore scriitori de valoare, dar mai puţin abili în a-şi vinde marfa.

Îmi vine în minte aici Michel Onfray şi volumele sale din Contraistoria filosofiei. Polemic, spiritual, inteligent şi cu umor, el rescrie istoria filosofiei lăsând deoparte raftul întâi şi demonstrând că în raftul al doilea, ignorat, se găsesc lucruri de un interes indiscutabil, uneori mai ingenioase şi mai „luminate” decât celelalte. Dar, ştie prea bine Onfray, istoria o scriu „învingătorii”, iar victoria are legi oculte. Prin lecturi succesive, opera învingătorilor creşte – fiecare nouă interpretare e un adaos la miezul iniţial –, mărind distanţa dintre ei şi cei din plan secund. Cărţile lui Onfray „fac dreptate” a cappella acestor gânditori uitaţi, scandează singure elogii, dar nu ispitesc coruri şi orchestre, nu schimbă nimic în piramida tradiţională a filosofiei.

Valoarea şi notorietatea sunt textúri complicate, cu mai multe centre de gravitaţie, cu desene crescând unul din altul, cu izbucniri surprinzătoare de noduri şi tipare. Ideea că lucrurile pot fi „îndreptate” net de către critică nu se susţine din mai multe pricini. Să crezi că o nouă ierarhie se impune prin acţiunea colectivă şi unanimă a criticii literare e cel puţin bizar. În calitate de singurătăţi creatoare, criticii au rareori păreri „în unanimitate”. Apoi, aşezarea/reaşezarea valorilor e un fenomen natural, un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Un cor angajat al criticilor ar putea avea efect, dar nu în durata lungă a istoriei literare şi nu întotdeauna. Picătura de reclamă pe care o toarnă insistent în urechea cititorului mizează şi pe lenea funciară a omului, dispus oricând să preia de-a gata o idee, mai puţin dornic să trudească la o fărâmă de gând personal. Dar nicio valoare impusă la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup, individ, timp şi loc n-a răzbit dincolo de timpul ei trecător şi „făcut” decât dacă în culise acţiona o foarte mare Putere, subversivă şi tenace, una căreia nu i se pot dezvălui decât parţial şi tatonant planurile. Altminteri, coincidenţele de vederi, întâlnirile pe câmpul hermeneutic se întâmplă firesc, în ignorarea „ordinii de zi”. Forfota receptării îşi modifică desenul după permanente deplasări ale intereselor, ca pilitura de fier sub forţe magnetice, dar marile schimbări, de esenţă, sunt rare şi necontrolabile.

În fine, nevoile de lectură, informare, delectare ale cititorilor n-au fost/nu mai sunt influenţate decât în mică măsură de opinia criticii. Rămân la părerea că un critic nu are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui, că nu trebuie să şi-o ia în sarcină prea strâns, că nu e dator, în absolut, nimănui – e şi el un scriitor ca toţi ceilalţi cu dreptul asigurat la subiectivitate, capricii, răsfăţuri, cititul, recititul, interpretarea fiind „trăsăturile omeneşti” pe care le transpune în textul său. Dar cred, totodată, că o ameliorare a haosului valoric este posibilă prin ceea ce aş numi „ieşirea din singurătate” a criticilor literari. Un alt fel de singurătate decât cel invocat mai sus. Mă gândesc la sensul pe care îl dă Al. Cistelecan acestei singurătăţi: criticul „singur pe lume” e cel care comentează o carte fără nici cea mai măruntă referire la ceea ce s-a spus deja despre cartea/scriitorul cu pricina. Cronica la carte propune rareori un dialog, o dezbatere. Ea afirmă, nu discută. Sigur că timpul e scump şi ritmul predării cronicilor de întâmpinare către reviste implacabil; dar cât de mare ar fi câştigul pentru cititor (şi pentru scriitor!) dacă ar avea de cântărit mai multe opinii, dacă ar fi invitat la un simpozion viu, dinamic despre o carte anume. La o polemică. Etimologia trimite la grecescul polemikos, războinic, de război, dar şi pus pe harţă, ostil. La rândul lui, acesta derivă din verbul pelemizein, a scutura. În Republica lui Platon, Polemarchos e un fel de relansator al disputei etice, el „scutură” periodic vorbitorii silindu-i să diversifice argumentele pro şi contra. El ştie prea bine că un lucru nu e destul să fie adevărat, ci trebuie să fie şi crezut astfel. Aici, în zona credinţei (polemica e şi o ramură a teologiei!!) şi a încrederii (oarbe?) se mişcă totul. Polemica „pe bune” scoate din lâncezeală, desprăfuieşte, face posibil noul şi mai binele. Dimpotrivă, în zona harţei-de-dragul-harţei, orice subiect e numai bun pentru o lungă, nervos-zburdalnică, picant-pestriţă „bătaie cu vorbe la şosea”. Toate subiectele par la fel de (ne)importante, totul seamănă a „molie din dantelă”, cum numea G. Călinescu elephantiasisul epic din locurile în care nu se întâmplă nimic. În societatea românească de azi, schimbările sunt multe şi colorate, dar, poate, nu şi destul de adânci. Asemeni plantelor care, în condiţii de imponderabilitate, nu mai ştiu să prindă rădăcini. Le lipseşte gravitatea! Temele/subiectele se sparg zgomotos, ca artificiile, îţi iau ochii şi te asurzesc câteva clipe, apoi nu mai rămâne nimic din ele.

Reluând, criticul nu poate impune o ierarhie, dar poate fi cel care pune accentele, cel care semnalizează sensuri şi direcţii. Cu atât mai necesare aceste repere azi, într-o epocă a incertitudinilor. Primul Război adusese cu el şi Marea Unire, exuberanţa putea fi, deodată, naţională, culturală şi existenţială, cu Răul şi Binele lucrând imbricat. Incertitudinile societăţii de după al Doilea Război mai aveau supapa modelelor bune rămase dincolo. Incertitudinile de azi s-au globalizat, problema cea mai mare fiind a păstrării identităţii sub un tăvălug haotic. Pentru scriitori, literatura e, din nou şi cu alte ingrediente şi chenare, o chestiune de supravieţuire, ca în comunism, nu de trăire, ca în interbelic. Iar pentru a supravieţui e necesar să alegi cele mai bune metode de scuturat obstacole.

Instituţia Premiilor literare e una dintre cele chemate să dea certificate de valoare şi să promită notorietate. La noi, primul premiu e acordat de Societatea Literară Română, viitoarea Academie, în 1868, când Timotei Cipariu primeşte 300 de galbeni pentru Gramatica limbii române. În 11 iunie 1922, la patru ani de la înfiinţare, Societatea Scriitorilor Români anunţă (sub mandatul lui Corneliu Moldovanu) instituirea Premiilor SSR „pentru a da o mai mare însufleţire mişcării literare din ţară”. Când sunt mari, ele au oarecare efect de notorietate. În general, însă, nu au decât urmări imediate şi efemere. Premianţii nu se ţin minte decât rareori de la un an la altul, un premiu nu-ţi adaugă nici un milimetru la statură. Marile premii de aiurea aduc recompensă materială, dar şi o faimă care atrage tiraje, reeditări, onorarii etc. Intră în acţiune „canonul comercial”, premiile sau nominalizările la premii importante lucrează ca un barometru. La noi, premiul literar nu rezolvă nimic – nu creşte tirajul, nu se înghesuie cititorii. Însă premiul nu e nicidecum instrument infailibil de stabilit valori, nici la noi, nici în altă parte. Să spun doar că, în cazul Premiului Nobel, încă nu e sigur dacă idealisk, din „regulamentul” lui Alfred Nobel, înseamnă idealist sau ideal (cuvântul are ambele sensuri!). Dacă e importantă valoarea estetică ori cea conjuncturalcontextuală. În consecinţă, în nu puţine cazuri, perspectiva politică îşi poate asuma rolul de argument esenţial.

O comunitate răsplăteşte pe cel folositor ei, are în vedere şi „valoarea de întrebuinţare”. Meritul/valoarea e cântărit/ă prin profitul pe care îl poate ea spera acordându-i răsplata. Definiţiile de dicţionar fac discret distincţia dintre cel vrednic de stimă şi recompensă şi cel care le impune. E, o spun din nou, diferenţa dintre a fi într-un anume fel şi a fi recunoscut în acel fel. Eşti ceea ce crezi că eşti doar atunci când şi ceilalţi (care dintre ei?!) te recunosc ca atare. Intră iarăşi în joc contextul (cu iţele lui complicate şi obiective), conjunctura (cu iţele ei manipulate de tine şi de ceilalţi, într-un amestec de interese şi oportunisme) şi… poziţia astrelor (!). Valoarea şi notorietatea, aşadar, nu pot fi prinse în definiţii gen „apa e H2O”. Sunt atât de dependente de cine priveşte, încât o definiţie consensuală e exclusă; în plus, autoritatea suprem-obiectivă care să împartă certificate de valoare lipseşte. Ceva mai uşor de descris pare succesul, despre care s-a vorbit cu jind la Colocviul de la Alba Iulia, cu imaginări strict şi fabulos-materiale ale manifestării lui.

Orice gest/enunţ evaluativ are rest. Însă am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcţia hordică – de la hoardă – a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau).

Marta Petreu:
Succes şi valoare

Ştim cu toţii că cei doi termeni, succesul şi valoarea, nu coincid, ci numai se intersectează. Îmi amintesc comentariile pe care Thomas Mann şi Klaus Mann le fac, fiecare pe cont propriu, în anii 1930, despre doi autori atunci foarte la modă în lume, adică traduşi în toate limbile pămîntului şi bine plătiţi, şi anume despre Emil Ludwig şi Stefan Zweig. Despre al doilea se vorbeşte şi acum, cu empatie însă nu şi cu entuziam literar maxim, despre primul, care devenise cunoscut mai ales prin convorbirile lui cu oameni politici, de la Roosvelt la Mussolini, nu mai ştie astăzi mai nimeni. Succesul se duce cu timpul, în timp ce valorile rămîn, chiar dacă ajustate de timp. Thomas Mann însuşi, care a avut succes în timpul vieţii, dar nu cît Stefan Zweig, are astăzi o cotă de valoare stabilă şi situată foarte sus; valoarea lui Klaus Mann este descoperită abia acum, în Franţa mai ales. Aş putea spune că timpul le rezolvă pe toate – mai ales dacă ne referim la perioade lungi şi care, vai, se măsoară cel mai adesea începînd de la moartea autorului; ceea ce, să recunoaştem, bietului autor nu-i prea mai este de folos. Pentru că nimeni nu poate garanta că există bucurie după moarte – oare Homer, devenit văzător, se uită din Hades la traducerile Iliadei şi numără în cîte limbi i-a apărut? –, autorii vor să se bucure de pe urma scrisului lor în timpul vieţii... Unii, cei care au succes (măsurabil prin cronici şi premii, ori, de ce nu?, prin numărul de imitatori şi plagiatori etc.) sau cei care sînt în sinea lor convinşi că au creat o valoare certă, chiar ajung să se bucure. Ceilalţi, însă, se află în faţa unei probleme pentru care nu există soluţie în principiu.

Îmi place să cred că un autor ştie cam pe unde se află el din punct de vedere valoric, indiferent dacă are sau nu succes şi la cine, la critica literară, la lumea scriitoricească în general sau la public. Mă tem că la noi succesul, atîta cît este, adică mititel, e foarte fragil. Cred că în acest moment literatura – de fapt cultura – română a atins o complexitate şi o forţă creativă pe care nu le-a mai avut niciodată. Şi mă supără faptul că publicul de la noi, care ar trebui să fie principalul nostru cititor, are o indiferenţă superioară faţă de ceea ce se întîmplă în spaţiul culturii noastre. Asta se vede cel mai bine într-o librărie, oricare ar fi ea: cărţile româneşti sînt cel mai greu de găsit, căci sînt aşezate, imediat după apariţie, la nivelul pantofului. Mi-amintesc că în primăvara anului 2011 îmi lansasem la o librărie din Cluj trei cărţi deodată, inclusiv unicul meu roman, iar a doua zi, cînd m-am dus să-mi cumpăr cîteva exemplare, n-am mai găsit nici o carte. Dar nu pentru că s-ar fi vîndut, ci pentru că librarul făcuse ordine şi le pusese pe toate la locul lor, pe raftul cel mai de jos. Ce mi s-a întîmplat mie nu e un caz izolat, cărţile autorilor români sînt nu etalate, ci de regulă dosite. Şi mă gîndesc că dacă vrem succes, unul proporţional cu valoarea şi cu specia cărţilor (pentru că nu poţi aştepta acelaşi ecou la un volum de poeme, la o carte de istoria culturii sau la proză), ar trebui întîi de toate să ne cucerim librarii şi librăriile... Poate aşa am putea şi noi să ajungem la public, căci literatura română a avut cititori pînă în 1989, dar şi i-a pierdut, n-o să mă apuc acum să enumăr din ce cauze, se ştiu. Sigur, mai există cititori în România, însă de literatură străină. Am văzut asta la studenţii mei, care, dacă binevoiesc să citească, citesc autori străini, şi oricît încerc eu să-i ispitesc spre literatura română, n-am trecere. Probabil că numai mijloacele audio-vizuale sau facebook-ul i-ar mai putea ademeni spre cărţile noastre, nu ştiu.

Mă tem că noi, scriitorii români de astăzi, în cel mai bun caz ne citim între noi: ceea ce nu e rău deloc, dar n-ajunge pentru un succes real. La un roman, succesul real ar fi, după părerea mea, să ajungă şi la oameni de dinafara lumii scriitoriceşti.

Cu valoarea e altceva, valoarea o creăm noi, autorii, depinde de talent, iar talentul nu poate fi cumpărat de nicăieri, îl ai ori nu-l ai... Iar de obicei ştim, indiferent de critica de întîmpinare, ce valoare are fiecare text pe care l-am scris. De altfel, în istoria literaturii române s-a întîmplat ca valoarea unui autor să fi fost impusă de scriitori, iar nu de critici – cazul Bacovia, la care se referă adesea Ileana Mălăncioiu. Mie îmi place să-mi citesc colegii. Şi îmi place să cred că judecăţile mele de valorizare sînt cel puţin tot atîta de corecte ca ale criticilor, dacă nu chiar mai corecte, pentru că eu am un avantaj din start: nu mă grăbesc, citesc din pură plăcere şi fără obligaţia de a scrie despre carte, nu ţin de nici o grupare literară de azi deci n-am conturi de reglat, aşa că mă pot bucura de scrisul altora. Citindu-i pe ceilalţi, nu numai că mă aleg cu plăcerea cititului, ci şi aflu unde anume mă situez eu în peisaj. Şi tocmai fiindcă recunosc valoarea multor scriitori de azi mi-ar plăcea ca literatura română extrem-contemporană să ajungă şi la public.

Doina Ruşti:
Viaţa de dincolo de viaţă

„O femeie din Căţol făcuse broderii toată viaţa. De cum se trezea, scotea acul şi migălea la festoane. Nu se măritase. Nu avusese copii. Nici măcar un câine sau un mâţ nu se aciuiseră pe la casa ei. În ziua morţii, vecinii o găsiră înfăşurată în pânze brodate, de la cearşafuri, la mesale şi la rochii cu mâneci ample, cusute la fir, sute de pânze înţepate cu acul, de milioane de ori. Tot cartierul rămase uimit de cât muncise sărmana femeie. Totuşi, nimeni nu vru să păstreze vreunul dintre acele lucruri. Deşi se vedea în fiece nod sudoarea de-o viaţă, nimeni n-ar fi vrut să ţină în casă vreun lucru din grămada enormă. Broderiile erau pur şi simplu urâte. Florile se conturau fără graţie, culorile creau imediat o stare de nervi, o zăpăceală a capului, care îndepărta orice om. Cum nimeni nu vru acele cusături, în cele din urmă ajunseră la maşina de zdrenţe, îngropate prin grădini, transformate în fâşii de legat crengile pomilor, în fine, se pierdură în câteva săptămâni. Nimic nu i se părea mai greu lui Leun, decât ca o viaţă de om să fie atât de repede transformată în cârpe. Iar Razdeb negustorul îi arătase cât de uşor se putea terfeli o pasiune umană.” (Manuscrisul fanariot, Polirom, 2015, p. )

Forţa unui om şi zbaterea lui permanentă duc adeseori la succes. În viaţa umbrită de frunza amară a nucului, fiecare strop de strălucire costă bani, efort şi presupune compromisuri. De cele mai multe ori, un scriitor de succes este un om cu mulţi fani, care tânjesc amarnic la acel lucru de preţ peste care gloriosul este stăpân. Iar întotdeauna, fără excepţie, nestemata monedă îşi trage seva dintr- un fief în mod unanim dorit.

Eu sunt un scriitor fără moşie, fără monedă de schimb. În consecinţă, am ales să vorbesc despre valoare. Bineîn- ţeles, valoarea nu exclude în mod hotărât succesul. Dar nici nu depinde exclusiv de el.

Când ne referim la valori literare, îl invocăm pe Homer, a cărui operă a străbătut timpul. Ne vin imediat în minte personajele lui Shakespeare sau versurile lui Goethe. Totuşi, în secret, avem şi nemulţumiri faţă de operele lor. Nu există om care să nu aibă un top personal al valorilor. Tot aşa se nasc în fiecare clipă dispute în legătură cu câte o operă. Scriitori consideraţi geniali de unii sunt anulaţi cu violenţă de alţii. Iar aceste lucruri sunt absolut fireşti, pentru că într-o lume relativă şi valorile se supun aceloraşi legi. Teoria valorilor absolute mi se pare astăzi ilară, mai cu seamă că o definiţie unanim acceptată vizează longevitatea unei opere şi a fanilor ei. Dar şi aici există amendamente. În epoca de aur a tragediei antice a existat un autor pe nume Frinihos. Era considerat la fel de important ca Eschil, însă la un moment dat a scris o tragedie care a făcut spectatorii să plângă. Lumea s-a supărat. Magistraţii, care aveau şi rolul de critici literari, au hotărât să interzică piesa din cauza tristeţii pe care o genera. A fost radiată din scripte, distrusă. Astăzi abia dacă se ştie despre autor. Această poveste îi încurajează pe impostori şi lărgeşte definiţia valorii. Nu sunt lucruri pe care să nu le ştiţi. Literatura e propulsată, iar succesul ei, construit cu grijă, o menţine în top multă vreme. Uneori, cititorii adevăraţi scot la lumină opere uitate: cazul Jan Potocki. Cazul Blecher.

Dincolo de toate acestea există însă acele opere citite cu bucurie: romanele strălucite, descoperite în fiecare epocă de alţi oameni, cărţile cu idei uimitoare, aforismele copiate cu grijă pe pagina scânteietoare a unui site de net, miile de portrete intrate în milioane de minţi. Ce face din ele valori literare? Tocmai succesul îndelungat. Am auzit adeseori că Ulise al lui Joyce e un roman pentru elite. I-am auzit pe mulţi plângându-se că este artificios. Am ascultat adeseori nedumeririle unora în legătură cu valoarea acestui roman. După cum există numeroşi intelectuali care nu gustă proza densă a lui Th. Mann sau răsucirile de fraze faulkneriene. În ciuda acestor nemulţumiri, scrierile menţionate rămân în top, pe acea listă care pare eternă. De unde vine perenitatea lor?

Valoarea operei de ficţiune e dată în primul rând de emoţiile care o iau razna, de acele trăiri care se transformă cu o forţă nevăzută în istorii amănunţite, în personaje, în idei şi în replici şi, nu în ultimul rând, într-o geografie fortificată. Iar în acest second life se dezvoltă bucuriile şi nemulţumirile scriitorului, cu toate „feţele” trăirilor curente, în mod inevitabil legate de viaţa lui reală, oricât de banală ar fi ea. O astfel de scriere va găsi întotdeauna un suflet de om care să empatizeze cu emoţia ei. Demonii lui Dostoievski este un roman uimitor prin forţa unei poveşti în care curge încă sângele unui rus de multă vreme mort. Dar este valoroasă şi confesiunea lui Benvenuto Cellini în care se aud încă bătăile inimii unui om sincer. Lacrimile care curg într-un suflet melodramatic, ca al personajelor lui Hardy, nu sunt cu nimic mai prejos de furia dezlănţuită a personajelor lui Steinbeck. Sunt aceleaşi iubiri şi aceleaşi suferinţe şi la Coetzee şi la Tolstoi. E acelaşi personaj mâncat de ratări şi în Ulise-le joycean şi în Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Totuşi, niciuna dintre aceste opere nu seamănă, niciuna nu repetă inutil. Căci în pliurile adânci ale unei scrieri veghează gena inconfundabilă a unui om. Există tehnici, există cursuri de scriere literară. Dar niciun tehnician n-a uimit vreodată prin perfecţiunea unei formule. Ficţiunea, mai ales cea literară, este ca o cochilie în care dorm suferinţele scoicii şi ale mării, e ca un trunchi de copac în care continuă povestea cadavrului îngropat la rădăcină. Iar un om care are această forţă de a aduce în fiecare cuvânt lumea care îl ţine pe el în viaţă – este creator de valori. Ce este valoarea? Cuvântul în care palpită toate faptele unui om, care a luat parte pe bune la viaţa lui. Şi încă ceva: o personalitate atât de puternică, încât în jur, pe o rază de mii de kilometri, tac paralizate toate celelalte guri ale lumii.

Dan Stanca:
Războiul cu două iluzii

Valoarea şi succesul nu sunt chiar atât de antinomice precum par. Nu e obligatoriu să fii un autor de succes şi să nu ai valoare, după cum nici inversul nu este vavlabil, să primeşti toate onorurule, dar lumea să nu te cunoască deloc. Pentru mine aceşti doi termeni sunt pure iluzii fiindcă ambele se perimează cu o viteză ucigătoare. Azi ai succes, dar peste un timp poţi cădea în uitare, după cum valoarea pe care ai reprezentat-o şi în care ai crezut până la moarte tot după un timp, conform mutaţiei valorilor estetice, nu se mai bucură de aceeaşi preţuire. Cu alte cuvinte, autorul este cumva silit să creadă în ceva absolut care nu se depreciază. Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună permanent este aceea legată de mântuirea sau damnarea sufletului său. Scriu lucruri excepţionale, de acord, dar cu mine ce se va întâmpla. La orizont se conturează aşadar pactul faustic. Ce a vrut legendarul personaj? Să cunoască tainele universului. L-a preocupat aşdar cunoaşterea, deci ceva mai presus de ortice îndoială prvind bunele sale intenţii. Dar pentru a căpăta aşa ceva cu cine a făcut pactul? Cu diavolul însuşi! Păi, întreabă omul de bun-simţ şi bun creştin, ce fel de rămăşag mai este acesta în care pentru a obţine şi valoare, şi succes te ascociezi cu acela care este însuşi principiul negaţiei? De aici extrag ideea potrivit căreia atât valoarea cât şi succesul pe un temei spiritual pier, dispar, sunt praf şi pulbere. Drumul de la daimon spre înger pe care îl străbate un romancier conştient de întrebarea fundamentală privind mântuirea sau non-mântuirea sufletului său nu este o convenţie, ci ceva foarte real. Aceasta nu înseamnă că opera în sine are happy end, dimpotrivă sfârşitul poate să fie întunecat, dar să fie vorba de un întuneric dacă se poate spune aşa luminos, apofatic, o zonă a determinaţiilor negative prin care ni se dezvăluie suprema afirmaţie. Atunci uşa de până atunci închisă se va deschide în faţa celui care a scris mult, dar a şi ştiut să pună întrebarea decisivă. Iluziile au căzut ca nişte perdele nefolositoare şi dincolo de ele este fereastra transparentă sau chiar văzduhul pur care oglindeşte sufletul astfel mântuit. Sperând că nu am fost prea caraghios făcând asemenea afirmaţii, mulţumesc tuturor celor care m-au ascultat.