Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Colocvii despre roman de Marius Chivu


Colocvii despre roman

Volumul care adună referatele şi discuţiile celor trei ediţii ale Colocviului Romanului Românesc, organizate cu sprijinul Academiei Române, Uniunii Scriitorilor şi al Ministerului Culturii, este un document extrem de interesant în măsura în care găsim în el rezumate o bună parte din polemicile câmpului literar românesc actual. Dacă scopul acestor colocvii a fost, după spusele lui Nicolae Breban, "să dezbată problematica şi tehnica romanului, dar şi oportunitatea sau nevoia unei şcoli a romanului" în România, dar şi în Europa, trebuie să spun din capul locului că el rămâne totuşi o iluzie. Şi din mai multe puncte de vedere. Să le luăm pe rând.

în mod ciudat, premiza de la care pornesc aceste discuţii - exprimată de majoritatea vorbitorilor - este aceea că "avem roman", iar aşa zisa criză a romanului e doar un pretext retoric. Oricum, nu se poate dezbate problematica şi tehnica romanului actual decât dacă: 1) există un grup de specialişti (critici, teoreticieni) care să cunoască foarte bine ce şi cum se scrie astăzi şi 2) eşti dispus să accepţi că romanul înseamnă astăzi şi altceva sau nu neapărat doar "uneltele majore ale epicului, precum dialogul, tipologia, naraţiunea, arta de a crea atmosferă, culoare şi sunet". Inutil să spun că nici una din cele două condiţii nu este respectată. Chiar Eugen Uricaru recunoaşte că "ne citim între noi, nu mai citim pe alţii", şi apoi, să-mi fie cu iertare, nu cred că Aura Christi, Simona Grazia-Dima, Marian Victor Buciu sau Henri Zalis sunt cei mai potriviţi să discute despre romanul actual. în plus, cantitatea de idei confuze si desuete este de-a dreptul îngrijorătoare. De multe ori discuţiile se transformă într-un soi de denigrare miştocărească a optzecismului şi postmodernismului: că n-ar exista o asemenea generaţie, că nu ştiu să povestească, că n-au opere, că postmodernismul a murit deja în lume, că e un concept indefinibil etc.

Când se încearcă o discuţie despre necesitatea unei strategii care să revitalizeze cartea şi lectura, totul se transformă într-un haos din care nu mai străbat decât contradicţiile. Pornind de la ceea ce se spune aici se pot alege - previzibil aş zice - trei tipuri de scriitori: cei care dau vina pe minister, economie, televiziune etc.(majoritatea), cei care realizează cât de cât că literatura însăşi ar trebui înnoită, dar susţinută şi de strategii de promovare (cei mai puţini) şi cei care n-au opinii foarte clare şi care găsesc vina te miri unde.

Printre puţinele capetele limpezi de la întâlniri au fost regretatul Laurenţiu Ulici, Gabriela Adameşteanu şi Al. George (poate chiar Adrian Dinu Rachieru, la a cărui intervenţie se referă unii vorbitori, intervenţie care lipseşte însă din carte - de ce?). Să luăm câteva exemple de remarci juste: conceptul de roman, ideea însăşi de literatură s-a schimbat radical în era informatică, sistemul de valori e altul, n-o fi romanul în criză, dar nici în floare, cititorul de dinainte de '89 era un pseudocititor (L. Ulici), ne lipsesc programele de instruire şi de sprijinire a tinerilor scriitori, a editorilor şi a traducătorilor (G.Adameşteanu, idei exprimate, de altfel, şi de E.Uricaru), că nu se mai citeşte azi e o prejudecată, se citeşte însă literatura străină la care s-a visat dintotdeauna (Al. George). Interesant că, deşi unele dintre aceste idei erau în contra curentului, polemici nu s-au iscat.

Din când în când câte o voce remarcă depărtarea discuţiilor de esenţial, irelevanţa lor căci, la ce bun să încerci a defini epicul, personajul, în fine, romanul, când toate acestea "n-o să-l înveţe niciodată pe romancier să scrie mai bine" (G. Schwartz). Deseori s-a deplâns patetic decăderea criticii, prin retragerea vechilor critici, ignorând faptul că numărul criticilor tineri - sub 40 ani - este foarte mare şi cu toţii sunt foarte activi. N. Breban are chiar o răfuială cu Nicolae Manolescu care "nu susţine cât mai mulţi scriitori de valoare" şi i-a lăsat pe şaizecişti singuri. Iar Al. George are câteva intervenţii oportune pline de "înjurături": "Scriitorul român în toată perioada comunistă a făcut un lucru pe care trebuie să-l spunem şi pe care-l ştia publicul, chiar dacă nu era atât de grav cum pare: a trişat. Cu literatură esopică, cu aluzii, cu şopârle a schimbat raporturile normale care există între creaţia unei cărţi şi apariţia ei. Acest fenomen a făcut ca scriitorul să fie discreditat.ş...ţ Se vede că principalii noştri prozatori au eşuat în încercarea de a trece dincolo de '89." (p.181) Acelaşi lucru îl spune şi Alexandru Vlad: "Timp de câteva decenii acest lucru şsubtextul esopicţ s-a confundat cu arta însăşi, atât pentru cititor cât şi pentru scriitor [...] însăşi perspectiva creatorului trebuie să se schimbe" (pp.13-14).

Despre redactarea cărţii nu mai e nimic de zis: David Loch, Adriano Sabatto, J.M.G. Le Clesiot... Iar dacă nu ştiţi cine e Nerto Franck, vă spun eu că a scris... Anatomia criticii!


Pornind de la pictură

Întâmplarea face ca cele două romane alese spre lectură să nu aibă nici o legătură cu "romanul românesc de astăzi" dezbătut la colocvii. Nu avem la aceşti doi autori nici personaje realizate riguros, nici dialoguri dramatice, nici construcţii de sute de pagini... Avem doar nişte romane bine scrise, inteligente şi care îţi oferă o lectură plăcută!

Ca şi în precedentul roman, Felipe şi Margherita, Iolanda Malamen scrie proză pornind de la pictură sau, cel puţin, cu un ochi la pânzele marilor pictori (în acel caz, Vélasquez), inventând un joc inteligent, un omagiu adus atât picturii cât şi literaturii. Epicul nu există, abia desluşim câteva situaţii cât să înţelegem ce şi cum. Scenele de viaţă se suprapun perfect sau, poate, sunt (re)construite pornind de la câte un tablou a cărui logică artistică o urmează întocmai. Metafora scrisului Iolandei Malamen se ascunde în jocul dintre nuanţa sugestivă şi cuvintele înşirate la infinit transgresând cu ajutorul memoriei şi al imaginaţiei staticul scenei încremenite pentru totdeauna pe pânză. Tabloul musteşte de viaţă prin cuvinte. în spatele culorii e o lume captivă eliberată doar de cuvinte. Sau invers: cuvintele existenţei de zi cu zi se retrag cuminţi într-o singură şi suficientă scenă în culoare.

Viaţa eroinei din Casa Verdi atinge inevitabil stări şi momente (sur)prinse în culori de Cezanne, Manet sau Monet, orele grele de balet îşi găsesc corespondentul pictural în Degas (un tablou a lui Degas se intitulează chiar Balerina verde), nebunia de la bistro are dinamismul din scenele lui Toulouse-Lautrec, iar mama bătrână şi cicălitoare nu poate fi decât mama lui... Whistler. Naratoarea spune la un moment dat: "M-am înstrăinat de realitate. N-o mai percep decât printr-o transparenţă mişcătoare; este imaginea unei boli amânate [...] mi-am cam terminat cuvintele"(p.77).

Sunt câteva momente în roman de o încremenire melancolică tristă care te duc cu gândul la atmosfera apăsătoare a tăcerilor din Moderato Cantabile a Marqueritei Duras. Interesant, căci, în fond, scrisul Iolandei Malamen poate fi un nouveau - nouveau roman, o experienţă scripturală mai umanistă, dar care se naşte tot din complicitatea şi fascinaţia pentru mijloace.

în fine, ceea ce deranjează totuşi în această carte este lirismul necontrolat şi nu tocmai convingător.


La braţ cu ilizibilul

Atât Iolanda Malamen cât şi Silviu Lupaşcu încearcă să scrie altfel şi, ca orice căutare, demersul lor scriitoricesc e urmărit de riscuri, uneori mari. Romanul lui S. Lupaşcu este ciudat, de un exotism eclectic, ilizibil, atât ca efect al unui stil atent supravegheat şi al unui lexic nu de puţine ori dificil (autorul foloseşte cuvinte ca arhontizat, excruciant, psihopomp, obsecviozitate ş.a.) cât şi datorită unei problematici mistice eterogene. Autorul alege ca moto un fragment din Finnegan's Wake. Intenţia transgresării limbajului, evidentă mai ales prin discursul parabolic obscur al meditaţiilor de sorginte cabalistică strecurate la tot pasul în text, devine nu atât plictisitoare cât de un efect facil atunci când autorul forţează semantica cuvintelor prin alipirea după modelul joyceean. Borges spunea că engleza lui Joyce e de o sonoritate aproape muzicală. Or aici nu e cazul. Uneori nici fraza elaborată nu e foarte reuşită, deşi stilul e adecvat.

în romanul lui S. Lupaşcu întâlnim tot soiul de apoftegme obscure, metaforizate, citate, învăţături şi (pre)viziuni gnostice alcătuind textura onirico-poetică a unei poveşti fără început şi fără sfârşit, ale cărei personaje misterioase sunt doar nişte suflete rătăcitoare în căutarea "lumii care nu există", pierdute în încercarea "de a se istorisi pe sine": "Cartea de cristal intermediază între neant şi cuvinte, între nefiinţă şi oameni, aşa cum primăvara intermediază între stagnarea iernii şi belşugul de fructe al verii. Iarna a trecut, dar vara nu a sosit încă în paginile cărţii. Vara nu este decât o poartă a speranţei, veşnic deschisă spre viitor...O vară Godot..." (p.154)

Nu sunt de acord cu Ştefan Borbély care găseşte această proză fără corespondent şi fără sursă de influenţă în spaţiul autohton. Destule elemente caracteristice scrisului lui Mircea Cărtărescu se găsesc aici: lexicul bogat, atent solicitat, eclectismul instrumentarului mistico-religios sau escatologia sexuală. Silviu Lupaşcu însă nu e un povestitor, romanul lui nu e captivant (deşi întâlnim tot felul de personaje: comunişti, mafioţi, vânători de lei, yoghini, jurnalişti, tot felul de învăţători orientali ş.a.) Stârneşte interesul, dar nu-l menţine. Povestea diluată monocord, uneori de un lirism îndoielnic, se pierde în pânza unor parabole şi metafore obscure preluate din tradiţia arabă. încercarea e neîndoios meritorie, păcat că autorul e victima propriei savanterii şi nu are simţul dozajului.

Dacă la Iolanda Malamen tonul e al unui minor, fără pretenţii, romanul lui Silviu Lupaşcu ţinteşte mai sus. Cartea de cristal se vrea, poate, în genul Alchimistului, însă demersul e riscant şi extrem de dificil căci autorul alege o scriitură aproape experimentală îngreunând deseori inutil lectura. Degustătorii de stil vor aprecia însă destule fragmente.