Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Colindăm… colindăm… colindăm… de Dan Hăulică

În camera de spital care, de cîtva timp, îmi conţine biografia, a răzbit mai deunezi surpriza unui pîlc de voci tinere, ferme şi clare. Veneau să mă colinde, veneau să biruie marasmul unui timp mohorît, şi al unei staze apăsătoare. Aveau, în firescul lor, o cumpănă sănătos rostuită, şi o demnitate care depăşea circumstanţa. Candoarea culeasă de ei, din vechile cîntări rustice, nu ocolea aportul unei alcătuiri ordonate, balsamul astfel răspîndit evoca, precum un fagure neascuns, virtuţi de compunere strictă, – chema, fără voie, ai fi spus, rîvna unor emulaţii instituţionale. Nu mă miram să recunosc, în unii dintre aceşti colindători, apariţii ce se iviseră cuviincios în cadrul peregrinărilor mele bucovinene, la Mănăstirea Putna, în primul rînd, – adolescenţi păşind spre pragul preoţiei, studioşi ce îmbrăţişau Construcţiile, dar şi alţii, armonizînd parcă metodic doxă filosofică şi teologie. Unul purta această vocaţie în chiar dubla înrădăcinare a identităţii sale: Andrei, prenume de mare sfînt creştin, şi Temistocle, extras de pe versantul umanisticii plutarhiene.
Tot ce era conivenţă simbolică îşi afla locul în acea după-amiază, ca la semnalul unui timp unanim, neştiutor de precare oprelişti. Cum, transmise de la Putna, în serile următoare, îmi parveneau momente care contopeau ferice tăria vocală a maturilor şi sunetul gingaş din piepturile unor copilandri, colinda se vădea predestinată să închipuie atunci făgăduinţa unei unităţi netemătoare.

*

Benefic, circuitul amintirilor rupea zăgazuri absurde, din interdicţii ale unei epoci imbecil proletcultiste, răsărea intangibil magia colindelor redescoperite pe buzele Madrigalului: cînd măiestria lui Marin Constantin capta, murmur de neuitat, bucuria de la Cana Galileii.
Ecoul unei atare biruinţe îşi trece taina, peste măsurile noastre comune, în miracolul spunerii răzbate un licăr prelung, la întrecere cu durata obiectivă a mileniilor. Am tresărit, de altminteri, ca şi cum mi-ar fi bătut în fereastră un prieten apropiat, la ştirea că mirele din Cana Galileii, beneficiarul minunii dintîi, acolo săvîrşită de Iisus, l-a urmat pe Domnul şi, devenit Apostol, Simon Zelotul, ajuns să predice pînă pe coasta apuseană a Africii, în Mauretania, îşi dăruie astăzi moaştele la noi, într-o bisericuţă de lîngă Podul Constanţei. Silvia Radu, destoinic familiarizată cu surprizele Sinaxarului, a mers să i se închine; e cunoscut ca un protector al dragostei, ce ştie să împace dezbinările. Distribuind eficient statornică armonie, se cere prăznuit la 10 mai, îl simt veghind asupra născuţilor care îmi sunt scumpi, din anotimpul înflorit cu precădere.

*

Dar cîte înviorătoare ecloziuni ni se nălucesc, a împăcare şi nădejde, cînd crugul vremii, atingînd solstiţiul, desferecă, din adîncuri, zestrea colindelor! Într-o piesă cu care m-au răsfăţat colindătorii, aducîndu-mi tributul lor de calm şi devoţiune, urarea se încununa cu busuioc şi ruje, parcă înaintînd printr-o grădină reavănă, vital năvălită de seve. Desen svelt, al rujelor care trec de culmea zaplazurilor, se ghiceşte şi în luxurianţa pînzelor foşnind de elan neconstrîns şi rodnic saturate, alcătuind producţia majoră a lui Constantin Flondor din ultimii ani; şi mai ales selecţia, de curînd elaborată, pentru Bucureşti, vertical extinsă pe spalierul a două etaje ale incintei ASE din Piaţa Romană.
Pictor de magistrală anvergură, hărăzit a străbate lucid desişul unor multiple experienţe, de la constructivism şi abstracţie geometrică la o interogaţie contemplativă a formelor fluide, a norilor desenaţi pe cer ca nişte vaste derive, lent plutitoare, artistul resimte acum ispita unei coalescenţe neaşteptate, între stări distincte de agregare. Persuasiv, pune laolaltă iluminări biciuitoare şi densităţi prinse fără greş în magma unei picturi ce scapă limitărilor dihotomice; unde e loc şi pentru rezistenţă brut materială şi pentru duh, semnînd tempestuos dominaţia firii.
Ca să abordăm această bogăţie, turbilionar concentrată, – într-o superbă pictură, expusă în 2006, lui Flondor îi apăruse legitim să insinueze sugestia mai aspră a unui urcuş. Cum spuneam atunci – într-un text căruia el a avut bunătatea să-i dea lectură la ultimul vernisaj – „a introdus, pentru uzul nostru uituc, o scară ce invită şi obligă.” Astăzi propunerea lui se scutură de orice pedagogică tenacitate. Sinteza la care a ajuns stă, în actuala expoziţie, sub destinderea unui vocabul senin: „din grădina cu flori dalbe”.
Dar imboldul, astfel operativ, s-a iscat din graţia unei întîlniri deloc previzibile, pictorului, cuprins de frămîntarea tonică proprie acestor ultime creaţii, i-a ieşit în cale, inocent dialectală, o colindă ardelenească, respirînd fraged intimitatea cu vegetalul. Acolo vestea bună a Naşterii se conjugă floreal, printre afinităţi radioase, Fiul Sfînt – spune viersul – a venit pe lume „în grădina cu flori dalbe”. Şi întîia sa lucrare, proiectat în ipostază umană, e să compună buchete, să le menească fericirii şi paradei juvenile: „C-o mînă flori culejea / Şi cu alta lealejea / Să le ducă-n sat la fete / Să se-mpene în sărbători, / Să le vie peţitori”. Nu-i greu de înţeles, cîntarea în această variantă binecuvîntează fervoarea şi împăunările unei case unde o tînără îşi aşteaptă măritişul. Ce francheţe, în gestul adaptării la concret, în apelul la miezoase analogii cu plinătatea de bun augur a plantelor ce ocrotesc, de totdeauna, preajma ţăranului!

„Doamne, dă fetii noroc
Ca sămînţa-n busuioc,
Doamne, dă fetii viaţă
Ca florii de mintă creaţă”

*

Ruralitatea îşi poate păstra valorile grave şi în ocazional, cîte o inserţie din vechimi telurice pătrunde şi în linearităţile narative cele mai curente. Sosit să- mi dea bineţe, cîntînd molcom, prietenul Ion Brad îmi aducea o colindă de pe Tîrnave, ce părea să scuture peste viitorul nostru boabe de grîu harnic adunate, un zvon agrest deloc întîmplător. Îngeri cu plugul nu ocolesc figuraţia genuină din zicerile populare, fără a fi numaidecît artificiu livresc, de invenţie gîndiristă. Aşa cum oraţiile de Anul Nou scot la lumină un filon hesiodic, de Lucrări şi Zile, solidar, de milenii, cu însăşi cadenţa stabilă a vieţii, colindele aduc, în circuitul lor, un fond de vitalitate perenă, apt să înfrunte uzură şi înverşunări nedrepte.
Nu e în cauză doar germinaţia prodigios suplă a modulilor compoziţionali, garantînd o invidiabilă rezervă cantitativă. Un cătun din Moldova, bunăoară, de 30 de case, pitit într-o văiugă, îşi are colinda proprie, nu e dator vecinilor mai ortomani, satelor căptuşind avantajos dealurile din jur. Cu o mîndrie imperativă, cetele de colindători şi-au asumat răspunderi ce obligă. Fără emulaţie spectaculoasă, şi exhibiţionism exasperat, n-am întîlnit atare opţiuni, libere şi totuşi sociologic constrîngătoare, decît la antipozii brazilieni, în faimoasele asocieri de exerciţii care îşi spun Şcoli de Samba, pregătind, la Rio de Janeiro, gloria Carnavalului.
Succesul la care pot aspira aici participanţii e condiţionat de o cordială cuviinţă, ei rămîn sub ochii atenţi ai colectivităţii săteşti, care le-a privegheat şi eforturile cuminţi şi hîrjoana. Serioasa determinare nu exclude un anume balans, mai degrabă hîtru – Ne daţi ori nu ne daţi? –, repetiţiile susţinute se întretaie cu poveşti de tihnită şezătoare. E ca şi cum cei care s-au angajat să asigure reviviscenţa colindelor, în acel anotimp, se feresc să le smulgă din humus-ul binefăcător în care-şi proteguie făptura. Multiplicitatea neistovită încrucişează conivenţe între speţe şi rezurecţii de paradigme aparent distante. Numai la unul dintre aşezămintele care se ocupă de moştenirea tradiţională se puteau număra, în repertoriul actual, 13 variante ale Mioriţei, în formă de colindă.
Răzbat, din aceste conexiuni, neostoite impulsuri, la atingerea lor colindele devin receptacol pentru scenarii hieratic insolite, pentru frînturi de imemorială baladă, unde se pleacă ritmat, la un soi de alegorică vînătoare. Complexe contaminaţii, o cercetare condusă asiduu de Monica Brătulescu făcea, verosimil, partea lor, unor enigme ce trimit la desimea umbroasă a preistoriei. Cine, de altminteri, dintre noi, nu păstrează intact, în memoria sa de copil, răsunetul acestor paşi pornind hotărît, al acestui repetitiv care n-a încetat să ne bată în tîmple, apoape fatidic?
„Dom, Dom să-nălţăm
Dom, Dom să-nălţăm!”
Şi nu-i dă cumva replica, voluntar, fără sfială, refrenul pe care l-am auzit mai zilele trecute, într-o colindă intonată de voci exemplar limpezite?
„Colindăm … colindăm … colindăm!”
A rămas în mine ca un semnal de continuitate ineluctabilă, peste avanii şi indecenţe.

*

Curios, stratul juvenil de creativitate, pe care-l reprezintă interpreţii colindelor, comportă şi adaosuri melancolice. La început de eră nouă, sub semnul Bicentenarului Revoluţiei, cu prilejul primei invitaţii importante la Paris, de unde ni s-a trimis un avion de 89 de călători – artişti şi cărturari foarte diferiţi –, serbarea noastră în saloanele Adunării Naţionale s-a deschis tumultului contemporan şi fragranţelor populare, pînă în miezul Maramureşului. Însă, în catalogul editat atunci, am propus o alegere straniu euforică – un Colind de bătrîni, sub o ploaie de flori, asemenea unui rondel inefabil din anii tîrzii ai lui Macedonski.

*

Se ştie, o casă încuiată, în noaptea de Ajun, refuzîndu-se vestirilor rituale, nu scapă de oprobriu în mentalitatea sătească. Oare ce merită activiştii culturali care se abandonează boicotului, închizînd înăbuşitor ferestrele către largul simţirii unui popor, cum au modelat-o milenii de existenţă? Ce pot spune organizatorii de programe de la Radio România Cultural, ghemuiţi în culpabila lor suficienţă, timp de lungi săptămîni, cînd au suprimat arbitar orice emisiune aptă să abordeze, la nivel gîndit, responsabil, tezaurul de suflet al cărui nimb nu va înceta nicicînd să ne lumineze? Reluări şi tot reluări, ceai fiert a doua şi a treia oară, umplutură fără de raţiune, inepţii publicitare, au fost iarăşi abuziv folosite, în acele zile de supremă sărbătoare, – ce trebuiau să fie un cleştar de limpezimi esenţiale. Uzurpatori de reputaţii intelectuale atentau – pentru a cîta oară? – la sacra cuviinţă pe care o impune acest punct înalt al orizontului nostru moral.
Incompetenţa demult semnalată, în ce o priveşte pe Oltea Şerban Pârâu, se conjuga cu un soi de narcisism lenevos, afişat în interviuri ale Preşedintelui-Director General. L-am auzit pe Ovidiu Miculescu suspinînd nostalgii ce s-ar fi potrivit unui demiurg ratat, fără să aibă la activ vreo ispravă culturală. Însă acum „obosit”, ajuns „administrator împovărat”, se designa pe sine, printr-un agramatism tenace, vorbind orgolios despre perioada în care fusese „ca şi corespondent” la Washington. „Ca şi” – îl urmărea, psihanalizabil, această expresie a unei substituţii, adică a unei insuficienţe care descalifică.

*

Dar nu vreau să aduc cititorilor micşorare, nici prin contagiune – O. Mic semnează omul despre care abia vorbirăm –, cînd mă îndrept către finalul acestor pagini. Le-am vrut solstiţial înălţătoare, străbătute de un cuget care să nu cedeze obidei. Desigur, neghiobie agresivă s-a exercitat fără folos de-a lungul ultimelor decenii, împotriva concreţiunilor de adevăr şi frumuseţe pe care ni le-a îngăduit o istorie zbuciumată. Studenţi cu sufletul curat, veniţi să-şi ureze profesorii, s-au trezit cu denunţuri la Securitate din partea cîte unei jalnice activiste, specializată în delaţiune. În jurul unei splendide reuşite, o Stea exuberantă, realizată de Vladimir Şetran, în 1968, cu elevii săi de la Scenografie, se organizase un veritabil tribunal al Centrului Universitar, – a fost nevoie de o pledoarie inspirată, a tînărului pe atunci Andrei Pleşu, pentru a dovedi pasiunea serioasă şi documentarea aplicată, puse în mişcare pînă în Maramureş, de către autori, – şi a-i salva astfel, de funeste incriminări.
Ceea ce mi s-a înscris cel mai pregnant, zilele acestea, în ochi şi în afundul memoriei, nu intră în vreun posibil raport cu nesăbuinţele maligne. Dacă ar fi să aştern evenimentul în ordinea poveştii înminunate, ar trebui să spun: „Se făcea că-ntr-o tîrzie după- amiază, auzul mi-a fost atins de aripile unui stol de apariţii îngereşti, patru copilaşi – mezinul numărînd doar trei ani, cel mai săltat nu mai mult de zece – soseau, netemători şi totuşi măsuraţi, să mă colinde.
Precum îngerii muzicieni din Quattrocento, erau, mai toţi, înzestraţi cu instrumente: flûte traversière, flûte à bec, semn că prezenţa lor n-avea nimic fortuit. Cînd au început să cînte, să-şi probeze determinarea serioasă, compunînd un grup bine armonizat cu părinţii, sculptorul Virgil Scripariu şi doamna lui, Adriana, o devotată a pedagogiei celei mai îndrăzneţe, şi au vădit un sens uimitor al justeţei, emoţia mea a dat în lacrimi. Cea mai mică din fetiţe, Teodora, bătea şi ea, cu pălmiţa, în curbura de lemn a unui soi de amplă violă care asigura, prin maica lor, la basse continue. Neobosiţi, departe de orice grimase, mititeii îşi desfăşurau repertoriul, colinde româneşti, britanice, ba chiar melodii în langue d’oc, din Sudul Franţei. Inverosimil şi firesc, concertul lor îmi aducea aminte de ghirlanda îngerilor lui Melozzo da Forli, din Basilica Santa Maria sopra Minerva, rotindu-şi într-o elipsă vie cortegiul, cu încălţări din care zburau funde gingaşe, cu draperii mişcate blînd de adieri neştiute.
Amintirile care mă asaltau, deşi nu le chemam explicit, nu zdruncinau evidenţa miracolului emanînd din lumea colindelor. Părea că puritatea ne poate răscumpăra irezistibil, că „raiul s-a deschis” cu adevărat asupra pămîntului, în noaptea fără seamăn a Naşterii; aşa cum ne vestesc, magnific de simplu, colindele.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara