Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cod roşu de Daniel Cristea-Enache


Primul lucru care atrage atenţia în Întoarcerea tatălui risipitor, romanul de mari dimensiuni al lui Dumitru Radu Popescu, este tratarea într-o cheie ironică a războiului. Care război? Înainte de 1990, se subînţelegea: războiul antifascist, pornit prin istorica întoarcere a armelor din 23 august 1944 şi lăsând o umbră groasă asupra războiului sfânt împotriva bolşevismului, purtat până la data cu pricina.

Ca şi istoriografia din epoca Ceauşescu, proza se apleca incomparabil mai mult asupra războiului cu nemţii (aliaţii dintâi) decât asupra celui cu ruşii (aliaţii din urmă), pe linia zigzagată a eroismului de carton şi a traumelor reale. Din manualele de istorie ale epocii, rezulta până la saturaţie că ţara noastră a scurtat cu un consistent număr de zile al doilea război mondial, prin ieşirea României de sub jugul fascist. Din romanele şi povestirile perioadei, apăreau nenumărate secvenţe epice ale copilăriei, tinereţii şi bătrâneţii mutilate de război. Proza lui D.R. Popescu, a lui Marin Preda, a lui Eugen Barbu şi a altor autori reţinuţi în manuale se înscria în aceste coordonate date, necontrazicând viziunea oficială asupra evenimentelor, ci adăugând nuanţe omeneşti, particularizatoare, de suferinţă. Numai soldatul hitlerist provocase parcă aceste suferinţe; în nici un caz cel sovietic, de care, totuşi, ne lovisem trei ani buni. E un fapt că rescrierea paginilor de istorie naţională s-a făcut şi cu ajutorul literaturii, căreia i s-au impus unele subiecte, tratate într-un anumit fel, şi i s-au refuzat altele. La apariţia Delirului, personajul istoric Ion Antonescu (fostul conducător al statului) revenea pe teren românesc ca o creatură de pe altă planetă...

În acest puzzle cu elemente lipsă, scoase fraudulos din jocul istoriei şi al reflectării ei, tema întoarcerii, frecvent abordată de prozatori, se vedea distorsionată până la caricatură. De întors se întorceau personajele acasă, dar nu reieşea decât într-un mod vag locul de unde reveneau la matcă şi contextul acestui drum încărcat de semnificaţii. Se întorceau cumva de pe frontul rusesc? Reveneau, oare, la ai lor după nişte ani petrecuţi în închisorile siberiene? Conturul istoric al episoadelor narate era deodată şters, dezistoricizat; de parcă nu Istoria mare ar fi dat greutate şi sânge întoarcerii soldatului nostru.

După mai multe decenii şi o Revoluţie care a eliminat din ecuaţie (auto)cenzura, iată că războiul făcut unic şi într-un singur sens îşi pierde şi unicitatea, şi direcţia. Spre deosebire de predecesorii săi din proza lui D.R. Popescu, care luptau şi sufereau pentru o cauză a noastră, a tuturor (aşa s-a zis, aşa rămâne), Paraschiv, eroul din Întoarcerea tatălui risipitor, moare într-un război al altora. Nimeni nu l-a trimis acolo pe săteanul din Cioromârda specializat ca hingher. În noua conjunctură naţională şi internaţională, el a intrat în cizme pentru bani.

Reflectorul moral, îndreptat înainte spre figura brăzdată de vicii a duşmanului Patriei, este acum întors nu spre un personaj exponenţial, ci spre o situaţie generatoare. În plină lumină va apărea ceea ce în epoca socialistă era creionat sumar şi ideologizat: contextul. Romanul nou al cunoscutului prozator "şaizecist" nu este nici despre război, nici despre suferinţa omului obligat să participe la un măcel, nici despre traumele individuale şi familiale. Întoarcerea tatălui risipitor este de fapt un roman satiric al Tranziţiei româneşti, prinsă în chenarul subţire al unei înmormântări de paradă. Să vedem o secvenţă din sordida ceremonie funebră dilatată pe sutele de pagini ale cărţii: "- Aaaaa!... se auzi un vaier, aaaa!... Opt soldaţi intraseră pe poarta cimitirului, pe umeri cu sicriul mult aşteptat!... Filofteia Năsturel îşi încordă privirile: Paraschiv trebuia să calce pe lângă propriul său coşciug!? Nu-l zări! Lumina... secetei... lucea metalic, fierbinte, destrămând orice iluzie! Filofteia, scăpată de mâna poliţaiului Ioanea Păsulii, simţi ceva cumplit: că din cauza năduşelii!... O, drace, drace!... Şi... Şi n-avea decât chiloţi tanga! O lovise menstruaţia în plină zi, pe neaşteptate! Îşi... depăşise termenul! Asta îi mai trebuia acum - să i se scurgă dâre de sânge pe picioare!... Vru să se aşeze pe o piatră de mormânt, dar, la timp, rămase în picioare!... Dacă trecea lichidul roşu prin fusta de bumbac? Mâzgălea mormântul cu sânge - şi rămânea şi cu o pată roşie pe fund! Filofteia uită de Paraschiv! Uită de general, de... Ce era de făcut? Să se piardă printre pomii de la marginea cimitirului? Să pară zdrobită de emoţie?! Sicriul soldatului o... prăbuşise, sau ce?! Săraca! o să spună generalii cu peruci. Popa Cicerone, cu nasul său fin, deosebise mirosul de tămâie de mirosul sângelui putred! - Da, îi şopti doctoriţei Ruxandra, du-te şi dă-i o batistă, o cârpă, ceva... Se vede că nu se-nchină şi nu ţine zilele de post, când îi vine sângerarea! - Iapă ecologistă sau taur... râse doctoriţa în palme şi se apropie fericită de Filofteia Năsturel, întânzindu-i trei ştergare, dintre cele ce trebuiau date de pomană mortului..." (pp. 334-335).

Apetenţa autorului pentru regimul grotesc al figuraţiei nu mai trebuie subliniată. În scena la care am asistat, şi în altele, se remarcă însă şi un gust dubios pentru stridenţă gratuită, pentru exces de pastă, alterând verosimilitatea decupajului realist, ca şi eficienţa simbolică a naraţiunii. Numele personajelor sunt ridicole (vom vedea mai târziu o listă întreagă); replicile lor sunt adesea forţate, introduse ca părţi, calupuri ale unui supra-discurs ironic; iar gesturile pe care le fac au o artificialitate marcată. Pe bune porţiuni ale cărţii, logica romanului se vede substituită de logica pamfletului, iar umanitatea colorată, diversă a personajelor, de o serie nesfârşită a abjecţilor rurali şi urbani. Cimitirul Buna-Vestire e un roman cu care Întoarcerea tatălui risipitor emulează, opera lui D.R. Popescu având un coeficient mai ridicat de romanesc, dar unul mai redus de artă. Cele două planuri, al logicii epice şi al frazei care poate evolua - ca la Arghezi - în deplină autonomie artistică, sunt făcute aici să comunice, să câştige sau să piardă împreună.

Ambele îmi par afectate, în romanul de faţă, de tendinţa manifestă a autorului de a impune lumii ficţionale, prin naratori obedienţi, propriile convingeri socio-politice. Un hingher decedat şi un general mânjit de sânge, o doctoriţă apetisantă şi un autopsier de morgă, o mamă îndurerată şi doi copii care fac drăcii în clopotniţă, un prefect pe nume Eugeniu Ioan Gingirică şi un poliţai Ioanea Păsulii, toţi emit, consecvent, un acelaşi punct de vedere şi înţelegere asupra lumii româneşti postrevoluţionare. O perspectivă reacţionară (dar putea fi şi una progresistă, era acelaşi lucru), din care realitatea iese mult simplificată, schematizată, setată prin concluziile deja date ale romancierului.

De toate s-a ales praful după "bubuirea" din decembrie '89. Fabricile au fost falimentate şi cumpărate pe nimic de nişte şmecheri. Ogoarele patriei au fost făcute harcea-parcea. O sărăcie lucie s-a întins peste tot. Nimic nu mai este cum ar trebui să fie: agricultura nu mai e agricultură, industria naţională nu mai e industrie naţională, politica nu mai e politică, nici măcar războiul (Războiul nostru!) nu mai e război. Şi clima a luat-o razna. În ziua de vară secetoasă ce cuprinde episoadele dezastrului individual, comunitar, social şi naţional, autorităţile corupte au decretat cod roşu: "Drumurile, domnule prefect, să recunoaştem!... - Sunt mizerabile! Comuniştii n-au terminat şoseaua cea nouă... până... în Cioromârda!... O să mă întrebaţi... De ce n-am făcut-o noi?... N-avem fonduri! N-avem drumari... care să nu fure pe rupte!... - Şi pe căldura asta!... vru Ruxandra să abată discuţia... Sau să-i ia, cumva, apărarea prefectului!... Da... S-a întins Codul roşu peste toată ţara!" (p. 272).

Era să uit: nici drumurile nu mai sunt ce-au fost, pe vremea comuniştilor. Viziunea neagră a romancierului asupra prezentului istoric se conjugă cu una idilizantă asupra socialismului defunct. Orice opinie merită respectată, nu însă, obligatoriu, şi preluată. Între şeful lui Gingirică, adică domnul premier, ori Băse (prezidentul numit aşa în roman) şi, pe de altă parte, Ceauşescu şi consoarta, prefer primul cuplu de lideri naţionali. Dar problema nu este ce preferă romancierul sau criticul său, ci dacă Întoarcerea tatălui risipitor e o ficţiune complexă, cu personaje adânci, cu situaţii şi caracteristice, şi insolite, cu un context bine conturat şi aprofundat. Sau este doar o colecţie de scene, fapte, gesturi, reacţii, discursuri predictibile, flotând dinspre un Autor obstinat spre nişte marionete textuale?


(Va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara