Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cocoşul loveşte din nou de Alexandra Olivotto


Nici n-a avut timp Festivalul Filmului Britanic să dea colţul, că acela francez a şi năvălit peste spectatori. Cu noutăţi faţă de ediţia precedentă: mai multe săli (8 locaţii), mai multe filme (peste 60) care de data aceasta pot fi vizionate nu doar în Capitală, ci şi la Cluj. Oferta de pelicule fiind ţeapănă, să apuci să vezi ce vrei este deja o chestiune de management: planifici orele, îţi laşi timp să te mişti între cinematografe, alegi proiecţia şi locaţia care ţi se potriveşte cu programul. E de remarcat interesul spectatorilor români - de unde se deduce că magia francofilă încă funcţionează - pe care îi vezi înainte să înceapă filmul cu nasul în cele două broşuri (programul şi prezentarea peliculelor) şi cu pixul în mână, încercuind conştiincios ce vor să vadă în ziua următoare. Din ce filme am văzut până acum, par ceva mai răsărite decât la ediţia precedentă a festivalului.

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar primele trei pelicule la care m-am dus alcătuiau, luate ca triptic, un portret al feminităţii la toate vârstele. Innocence acoperea copilăria şi adolescenţa, Viva Laldjérie explora tinereţea (fiica) şi senectutea (mama), iar 5x2 se ocupa de maturitatea maritală şi de experienţa maternităţii. Întâia peliculă în ordinea apariţiei e realizată de Lucile Hadzihalilovic care, contrar unor aprecieri din critica anglo-saxonă, nu se află la debut, ci pe la a treia peliculă proprie. Adevărat ce spun ei, e cunoscută pentru colaborările cu Gaspar Noé, autorul Ireversibilului, cineast căruia îi şi dedică filmul. Similitudinile însă lipsesc sau, trăgând metafora de coadă, se poate spune că dacă Noé îţi trage pumni în stomac, Hadzihalilovic îi dă înainte cu picătura chinezească. Menţionarea fluidităţii nu e întâmplătoare, Hadzihalilovic transformă apa în fetiş şi camera zăboveşte asupra ei în toate ipostazele. Simbolul recurent al inocenţei este de altfel imaginea bulelor de aer agitate în apă, imagine care invadează ecranul adeseori şi pentru intervale semnificative de timp.

Dar să revin la înţelesul iniţial al picăturii chinezeşti. Innocence îţi propune un fiasco epistemologic pus pe repeat. Decorul e o şcoală de fete situată într-o pădure de niciunde. Există doar două profesoare, una de dans (Marion Cotillard), cealaltă de ştiinţe naturale (Hélčne de Fougerolles) plus ceva femei de serviciu. În rest, doar fetiţe, care îşi organizează singure viaţa şi au grijă unele de altele. Care nu sunt deloc atât de inocente pe cât le forţează stabilimentul să fie. Oricum, e de observat mănuşa pe care un astfel de casting i-o aruncă regizoarei: nu numai că toată distribuţia e feminină - şi ştim cât de rău s-a fript Sally Potter când a încercat figura - dar majoritatea actorilor sunt copii. Revenind: asupra întregului film planează o atmosferă ameninţătoare, pentru care nu ţi se avansează absolut nici o explicaţie. Starea creată pe final e una de confuzie: imaginile şi actorii performează la o valoare incontestabilă, dar ce vrea acest film de la spectator? Oscilează între poveşti şi protagonişti, dă senzaţia de purgatoriu, apoi îl reduce la o temperatură suportabilă, intenţionează să destabilizeze noţiunea de inocenţă (pentru cine o mai avea-o) şi să demonstreze că nici forţată ea nu poate fi manifestă... Cert e că, din cauza primului defect de pe listă, lipseşte tensiunea narativă, iar filmul, atrăgător din punct de vedere estetic, sfârşeşte prin a te lăsa cu ochii-n soare. Sau, mă rog, în apă.

Şi lui Almodovar i-a luat ceva timp să perfecteze o reţetă care să îmbine melodrama cu suspensul. În aceeaşi direcţie se îndreaptă, dar mai are ceva până să ajungă acolo, Nadir Moknčche. Cel puţin asta demonstrează pelicula Viva Laldjérie, al cărei titlu - zic deşi cred că deja v-aţi prins - e o combinaţie între denumirea franceză şi cea arabă pentru Algeria. Când fac paralela cu regizorul spaniol, mă refer la trei elemente: ciocnire de culturi, femei prinse la mijloc (undeva între tanti Cosmo şi casnica supusă a fundamentalismului islamic) care sunt totodată personaje periferice societăţii, de data aceasta prin intermediul moravurilor. Ca să fiu mai exactă: prin tot filmul sunt diseminate personaje feminine şi toată drama se petrece în interstiţiile reţelei pe care ele o compun. Nu mă înţelegeţi greşit, filmul nu e o simplificare la modul ,bărbaţii e răi şi minte, bietele femei", dimpotrivă. Doar că reţeaua de femei - care nu se caracterizează prin solidaritate decât one on one - constituie o cutie de rezonanţă a lungmetrajului. Pe de altă parte, bărbaţii vin şi pleacă într-un mod aleatoriu, dar întotdeauna îşi reafirmă forţa: pot salva (în cazul mamei Papicha, îi asigură o slujbă la bătrâneţe) sau distruge (Goucem, înşelată şi păcălită în dorinţa ei de a se mărita, sau prostituata Fifi, ucisă de un poliţist din cauza bănuielii că i-ar fi furat pistolul). Tocmai din cauza moravurilor, toate cele trei femei sunt cumva încarcerate într-un stil de viaţă de care teama cotidiană e departe de a fi străină. Dincolo de această forţă reprezentată de masculi, care le forţează mereu să fie temperate şi atente, adevăratele emoţii se petrec doar între femei. Atât de adevărate că duc la decesul uneia dintre ele... Necazul cu acest film este că durează prea mult, iar tensiunea cam lâncezeşte prin anumite părţi, nu însă suficient pentru ca trama să devină previzibilă.

Şi acum ajungem la două filme, de acelaşi François Ozon, colecţia 2004 şi 2005, dar de două calibre diferite. Unul cald, altul rece. Să încep cu primul, 5x2, povestea spusă invers a cinci episoade din viaţa unui cuplu parizian şi ,urban" par excellence, compus din Marion (Valeria Bruni-Tedeschi) şi Gilles (Stéphane Freiss). Să ne înţelegem, filmul nu oferă nimic pe tavă: nu e nici o ghicitoare rezolvată gradual, nici personajele nu se reped să se autoelucideze - Gilles habar n-are de ce a lipsit de la naşterea copilului său, nici atmosfera nu se înveseleşte pe măsură ce se înaintează către debutul relaţiei amoroase. Pe care, iar, nu îl vezi, dar deduci că ,nefericirea" lui Marion şi Gilles e clădită pe nefericirea lui Gilles şi a fostei lui amante. Se detaliază adulterul personajelor, paradoxul fiind că astfel de scăpări le întăresc afecţiunea. Cum s-a ajuns de la asta la violul postconjugal cu care începe lungmetrajul, nu se explică. Episoadele sunt conectate prin interludii muzicale italieneşti, oarecum siropoase. Mda, şi sfârşitul e niţel kitschos, cu ei doi înotând înspre apus, ţi-aduce aminte de cutia prezervativelor comuniste. Poate că e şi o tuşă ironică a regizorului, pentru că de-a lungul filmului se sugerează că distrugerea relaţiei Marion-Gilles are prea puţin de-a face cu ei personal, ci că e rezultatul unei inexorabile mişcări browniene care afectează pe toată lumea. Oricum, un film cel puţin "curat".

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Le temps qui reste, prospătura lui Ozon. Au contraire. E gâtuit de clişee. Povestea e centrată pe un fotograf de modă în vogă, gay, care află că mai are o lună de trăit. Ţineţi-vă bine, idee novatoare: protagonistul are flashbackuri cu el copil, după care îl întâlneşte de-adevăratelea pe ,el-copil", după care merge să miroasă florile de la rădăcină. Scuzaţi inadecvarea expresiei, personajul decedează pe plajă (nada flori), aşa, ca filmul să se termine circular, că doar începe cu el puştan la mare, nu? Personajul matur e sfâşiat de conflicte: să se împace cu familia, să rămână cu iubitul, să îi mărturisească drama bunicii... Nici o conexiune cu copilăria care e atât de anostă şi banală - mă rog, hai să zicem că sugerează înmugurirea homosexualităţii - că te miri că personajul n-a crăpat de plictiseală până la adolescenţă. Din tot filmul supravieţuieşte o singură scenă: cea în care Romain îşi fotografiază iubitul, ,ţintind" detalii, iar ,subiectului" începe să-i curgă sânge, de parcă aparatul foto ar fi fost pistol. Dar din lungmetraj nu rămâne mai mult de atât. Uf, cum să nu-ţi faci griji pentru Ozon după un asemenea chix...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara