Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Cochilia lui Pagurus de Georgeta Drăghici


Probabil prea apăsat autobiografice pentru a fi fost date spre publicare atunci cînd au fost scrise, prozele Florenţei Albu din Scara ce nu duce nicăieri (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001) au acum un aer uşor desuet, par poate străine de sensibilitatea de astăzi, însă ele nu sînt deloc lipsite de virtuţi literare şi, în orice caz, întregesc fericit un portret al autoarei, socotită în mod curent drept o poetă a melancoliei, a urîtului, a pustiului.

Prozele datează din anii '70 (una singură e din '81-'84) cînd Florenţa Albu scria o literatură confesivă, la limita dintre poezie şi jurnal; în aceste pagini se pot regăsi atît suflul liric al poetei, cît şi obiectivitatea, directeţea, duritatea diaristei din Zidul martor. Textele narative ne arată, mai mult decît a făcut-o poezia, o fiinţă fragilă, căutînd ca un Pagurus (cum o numeşte un personaj) o cochilie în care să se ascundă şi care să o poată proteja.

Biografie şi ficţiune, cartea lasă loc şi meditaţiei şi tentaţiei decriptării. Cine a citit jurnalul (1970-1990) poate gusta şi din deliciile descoperirilor, mai importantă însă în Scara ce nu duce nicăieri e complexitatea percepţiei estetice, care părăseşte imaginile în sepia, în favoarea exploziilor de culoare, fiindcă, înainte de orice, proza Florenţei Albu se remarcă prin plasticitate. Se încheagă aici o pictură a elementelor esenţiale, ca în tablourile lui Florin Niculiu.

"Aş fi putut altcîndva să scriu un roman picaresc să port pe drumuri o lume de iarmaroc - învingători, învinşi, trişti, incurabili, ridicoli cuminţi, oratori şi circari, clovni şi cavaleri rătăcitori. În loc să-i găsesc în lume, bătînd drumurile, mi-au venit singuri între ziduri şi i-am plimbat pe scara ce nu duce nicăieri".

Întîlnirile din "odaia cu scară" duc spre "infinit sau în fundătură". Bineînţeles că majoritatea merg spre fundătură dacă ne raportăm la contextul istoric în care evoluează personajele. Nici o evoluţie nu e de fapt cu putinţă, singura scăpare e doar fuga în lumea liberă. Sau... cochilia lui Pagurus. ("Cehoviana" de aici, sfîrşit de secol XX, este mai dură, prozaizată cu bună ştiinţă, înseamnă acceptarea unui destin istoric anti-eroic - refuzul eroismului gîndit cu luciditate, respins cu oroare - qui prodest, eroismul?"

În "odaia cu scară" au loc însă şi "întîlniri miraculoase", cu prietenii, cu dragostea - evadările din cotidianul cenuşiu şi constrîngător. Accentele cad, evident, pe povestea de dragoste: "E prima oară cînd scriu surdă la fala, frumuseţea sau urîtul vorbei, la efectul cuvintelor. Poate fi o neruşinare intimitatea evocată, poate ar trebui spusă altfel dragostea bărbat-femeie, evitat carnalul, prea trăitul. Dar eu nu scriu, ispăşesc...". Cuvintele totuşi şi-au făcut efectul, proza e frumoasă, are o poeticitate profundă, fără a fi liricoidă (aşa cum se întîmplă la cei mai mulţi poeţi care scriu şi proză), cît despre "carnal", în mod sigur va avea mare căutare la lectură, mai ales printre amatorii de decriptări.

Altfel în paginile despre singurătate, boală şi moarte, Florenţa Albu va fi mai uşor de recunoscut de cei ce i-au citit poezia şi jurnalul. Mai rămîn de descoperit luminozitatea, bucuria regăsirii fiinţei în formele elementare ale naturii, trăirile simple din întîlnirile miraculoase "în odaia cu scară". Toate acestea se află în Scara ce nu duce nicăieri.