Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Şcoala (auto)ironiei de Tudorel Urian

Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, volumul de debut al lui Alexandru Paleologu, apare în momentul în care autorul său tocmai împlinise vârsta de 51 de ani. O vârstă până la care eseistul trăise câteva experienţe fundamentale într-o viaţă de om. A gustat din plin bucuriile vieţii în perioada interbelică şi în primii ani de după război. Părea destinat unei strălucite cariere diplomatice (care, după cum singur mărturisea, mulţi ani mai târziu, la vremea respectivă presupunea să ştii să săruţi mâna unei doamne, momentul în care trebuie să dai pagina unei partituri şi, nu în ultimul rând, deprinderea de a conversa şi de a valsa în reuniunile de salon locuri în care se puteau rezolva multe dintre chestiunile pentru care dialogul diplomatic propriu-zis nu era eficient), a avut chiar sentimentul că participă la făurirea marii istorii (între 1945 şi 1946, la vârsta de 26-27 de ani a lucrat pentru Comisia română pentru aplicarea Armistiţiului şi apoi, pentru o scurtă perioadă la Ministerul de Externe (visul său de o viaţă, cel de a deveni ambasador al României la Paris, avea să i se împlinească abia după aproape o jumătate de secol, în 1990). În anul 1959 începe dezastru. Este arestat şi judecat în lotul Noica-Pillat, fiind condamnat la 14 ani de temniţă. Tânărul cu înclinaţii mondene suportă, spre surprinderea tuturor, neaşteptat de bine regimul penitenciar, graţie capacităţii sale unice de a vedea partea comică, chiar şi în tragic, şi unei filosofii de viaţă care convertea în cunoaştere până şi aspectele cele mai dezagreabile ale existenţei. Titlul unui interviu pe care mi l-a acordat la mijlocul anilor '90 (reprodus în volumul Nostalgia Europei, Polirom, Iaşi 2003) spune totul "Era păcat de Dumnezeu să ies din puşcărie fără să gust o bătaie adevărată". Eseistul mărturisea că s-ar fi simţit frustrat dacă ar fi ieşit din închisoare fără să suporte o corecţie ca la carte. Din fericire (!?) a avut parte de o asemenea experienţă limită fiind spânzurat de picioare şi bătut la tălpi. Tot de anii închisorii se leagă şi controversatul său pact cu diavolul (acordul de colaborare cu Securitatea). În acelaşi interviu, Alexandru Paleologu a mărturisit că, asemeni lui Soljeniţîn, a cedat nu atunci când a fost supus terorii, ci când un anchetator elegant şi amabil la tratat cu ţigări şi hârtie de scris spunându-i că în România se întâmplă toate nenorocirile pe care le-a văzut în penitenciar pentru că Securitatea este nevoită să lucreze cu brute cvasi-analfabete, nu cu oameni responsabili aşa ca el. Din aceeaşi perioadă îşi amintea peste ani că a fost pus să scrie la revista "Pentru patrie" un articol împotriva lui Emil Cioran, dar că, din fericire pentru el, acel articol nu a fost publicat niciodată. Iese din închisoare după cinci ani (în 1964) şi lucrează ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei (secţia de artă medievală şi apoi secţia de teatru), iar între 1967 şi 1970 este secretar general al teatrului "C. Nottara". Aceşti ani îşi vor pune serios amprenta asupra personalităţii intelectuale a lui Alexandru Paleologu. Civilizaţia medievală a rămas până în ultimii săi ani de viaţă o mare fascinaţie. Putea vorbi ore întregi cu pasiune şi patetism, despre civilizaţia Kiev-ului medieval, despre ritualurile de la curţile regilor Franţei sau despre faptele şi vorbele celebre ale unor personalităţi din evul de mijloc. Cât despre teatru, el oferă o bună parte din substanţa volumului său de debut, Spiritul şi litera.
Aşadar cartea de debut a lui Alexandru Paleologu apare abia în anul 1970 (ne aflăm încă în scurta periodă de liberalizare, al cărui punct culminant fusese neaşteptata solidarizare a foarte tânărului Nicolae Ceauşescu cu Primăvara de la Praga) şi fructifică în bună măsură experienţa autorului ei în lumea teatrului. În stilul (auto)ironic, devenit peste ani una dintre mărcile inconfundabile ale scrisului său (alături de erudiţie şi judecăţile aflate permanent în răspăr cu gândirea comună) îşi subintitulează volumul Încercări de pseudocritică. În scurtul Cuvânt înainte arată, cu modestie ironică de ce nu se consideră un critic "Un critic e un om informat, un om care ştie foarte multe, iar în principiu ştie tot; dispune de autoritate şi stăpâneşte o metodă (am auzit chiar de "metodologie"). El poate săvârşi un act magistral care se numeşte "actul critic" (dacă am folosit cumva şi eu această expresie în vreuna din paginile ce urmează, rog să fiu iertat" (p. 5). Textul continuă cu un "autoportret" în care oricine a avut vreodată de a face cu Alexandru Paleologu îi va recunoaşte trăsăturile definitorii. Se poate vorbi de un brand Alexandru Paleologu, excelent creionat încă de la primele rânduri ale cărţii sale se debut: "Lenea favorizează viciul; lectura, acest viciu pe care Valéry Larbaud, înşelându-se, îl credea nepedepsit, îndeamnă la confidenţă şi complicitate. Paginile acestea cuprind confidenţele unui maniac care simte nevoia să se întreţină cu alţii despre slăbiciunea lui. Autorul lor nu are firea unui cărturar, şi spiritul său e departe de a fi unul ştiinţific. E imprudent şi nestatornic în îndeletniciri şi apucături; n-a ştiut să se ferească nici de influenţe dubioase, nici de atitudini hazardate. Din inadvertenţă, distracţie sau curiozitate, s-a pomenit în variate avataruri, care i-au sporit mult de tot cunoştinţele despre lume şi viaţă. În privinţa aceasta, fără nici o modestie, se pretinde într-adevăr priceput". (pp. 5-6). Toate caracteristicile scrisului lui Alexandru Paleologu sunt condensate în aceste rânduri. O anumită frivolitate (de această dată, intelectuală) despre care în Bunul simţ ca paradox şi în toate interviurile care au urmat, până în ultimul ceas al vieţii, susţinea că "este o cale către esenţe", lipsa de metodă (da nu şi de erudiţie!), tendinţa de a intra în dialog cu ceilalţi, cu orice preţ, chiar cu riscul unor afirmaţii şocante, continua căutare de sine îndărătul fiecărei cărţi noi pe care o citeşte.
Ce relevanţă mai au astăzi, la 37 de ani de la apariţia primei ediţii, eseurile din Spiritul şi litera? Multe dintre ele au fost studiate în şcoală, interpretările lui Alexandru Paleologu au devenit de neocolit în cercetarea teatrului la Blaga (Teatrul lui Lucian Blaga este una dintre cercetările foarte serioase legate de dramaturgia marelui poet, rămasă până astăzi într-un surprinzător con de umbră), relaţia dintre I.L. Caragiale şi Eugen Ionescu, opera lui Camil Petrescu (dramaturgia şi romanele) sau în revelarea unor suprinzătoare aspecte despre viaţa lui Titu Maiorescu, desprinse din lectura Jurnalul criticului. De mare subtilitate este analiza teatrului lui Eugen Ionescu. Cu multă luciditate face Alexandru Paleologu diferenţa dintre dicteul automat al suprarealiştilor şi absurdul pieselor lui Eugen Ionescu, de cu totul altă origine. El se bazează nu pe dicteul automat, ci pe automatismul limbajului curent, devenit un simptom al alienării şi al vidului. Această viziune îl leagă pe Ionescu mai mult de Caragiale decât de suprarealişti. Scrie Alexandru Paleologu: "... ceea ce Ionescu ştie este însă cu câtă luciditate necruţătoare a pătruns Caragiale alienarea, vidul, dezumanizarea, automatismul şi proliferarea verbală, haosul logic. Primul act din Rinocerii atestă în modul cel mai evident identitatea de atitudine dintre Caragiale şi Eugen Ionescu. (...) nu e Chiriac un rinocer avant la lettre? Şi Coriolan Drăgănescu? Chiar şi ramolitul Agamiţă? La Ionescu drama proliferării verbale corespunde cu proliferarea sufocantă a lucrurilor (scaune, ceşti de cafea, ciuperci, ouă, mobile şi - rinoceri). Proliferarea lucrurilor la Ionescu e de esenţa mitului, de aceea n-o găsim şi la Caragiale, la care însă automatismul şi proliferarea verbală ale lui Farfuridi şi Caţavencu, ale lui Lache şi Mache etc. au, ca la Ionescu, aceeaşi semnificaţie simptomatică a dezumanizării" (pp. 67-68).
Textele lui Alexandru Paleologu somează cititorul să aibă o reacţie. Ele sfidează gândirea comună, sunt un triumf al gândirii libere şi al asociaţiilor celor mai surpinzătoare. Citindu-l pe Alexandru Paleologu şi făcând efortul de a-l înţelege şi de a intra în dialog cu ideile sale, fiecare cititor de la începutul deceniului opt al secolului XX dădea, indirect, o lovitură gândirii dogmatice şi ideilor prefabricate în laboratoarele de propagandă ale partidului comunist. Raportate la epoca în care au fost scrise, toate eseurile lui Alexandru Paleologu sunt, de fapt, pledoarii pentru libertate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara