Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Cântece eXcelente de Cosmin Ciotloş


Încă înainte de parcurgerea atentă a volumelor de poezie recent apărute la Cartea Românească, prima şi a treia copertă sunt în măsură să ne spună multe. Nu atât despre marketing-ul cultural, cât despre un obiect şi un suport cultural: cartea. De vreme ce două dintre titluri (Europa. Zece cântece funerare - Elena Vlădăreanu şi Cântece eXcesive - Dan Sociu) fac apel - pe urmele unor proiecte optzeciste- la o dicţiune sonoră (muzicală chiar) a poeziei, iar CD-urile ataşate fiecărei a treia coperte materializează aceste intenţii, devine transparentă şi o atare estetică a contextului. Editate exemplar, broşate şi cu pagini veline, cărţile se impun, ca obiecte, prin ele însele, completate - sincron - de suportul electronic. Avem, în asta, semnul depăşirii graniţelor unui conflict acutizat fertil în ultimul timp.

Cu aceste premise şi în mijlocul lor, volumul lui Dan Sociu (Cântece eXcesive) are mai toate porţile deschise. După un debut, în 2002, deloc inocent (Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână), evoluând cantitativ cu jumătăţi de pas (Fratele păduche e o reluare şi o consistentă adăugire a primului volum) şi scriind, fără oscilaţii majore, foarte bine, tânărul poet botoşănean e pe cale de a deveni, natural, o vedetă. Inteligenţa cu care-şi dispune emoţional fiecare vers, farmecul cu care aranjează toate lucrurile simple fără a le modifica ori contorsiona, respirabilul aer livresc îl fac să poată cuceri firesc şi cititori neprevăzuţi. De aici excesul ori, mai riguros, nelimitarea.

Parcă descinse din arta pop a lui Oldenburg sau George Segal, obiectele - inanimate prin limbaj- capătă o viaţă poematică. Mult mai sigură şi mai aseptică: ,Femeia bătută/ care priveşte în gol/ pe fereastră/ la etajul 8/ o invidiază/ pe femeia bătută/ care priveşte în gol/ pe fereastră/ la etajul 1:/ pe cea dintâi n-o compătimesc/ decât eventualii pescăruşi/ flămânzi, rătăciţi " Câtuşi de puţin imun la mecanismele scriiturii, cu o supleţe venind direct din precizie, Sociu pune bazele unor spaţii încântătoare. Mişcări lente, de cinetică a fluidelor: ,miha îmi povesteşte cum ninge afară/ cred că peste câteva ore/ voi da o fugă până la fereastră" sau ,la anul/ zici la anul/ ca şi cum ai spune/ anul trecut/ altă dată". E adevărat că se întâmplă ca aceste pârghii să devină neclare sau să creeze neclarităţi (cazul câtorva poeme din secvenţa Cu gura uscată de ură).

Imaginile crude nu violentează, ci, etanşeizate minimalist, înduioşează. Toate asteniile de care ne izbim sunt ale trupului, niciodată ale limbajului. Acesta e, în tot locul, de o directeţe nepartizană, fără vreun ornament şi fără vreo ostentaţie. După ce-şi populează lumea cu personaje (şi persoane) traversând crize, autorul le dă voie să-şi reconstruiască, autonom, mediul. Şi de aici iese orice, numai mizerabilism nu. Dan Sociu e, neîndoielnic, la fel de traductibil în engleză pe cât e Andrei Codrescu - şi nu întâmplător - în română.

Ciclul intitulat chiar Cântece eXcesive (al patrulea şi ultimul) se prezintă, dincolo de cele spuse până acum, ca un tur de forţă bine întreţinut. O dată cu el, nu departe de mijlocul acestei cronici, concluzia decurge fără inhibiţii: Sociu e un poet formidabil, de o luciditate şi de un talent pe măsura vremurilor acestora mai dinamice ca oricând. Cu un titlu reconvertit după un vers din Berryman, dar personalizat fără cusur, poeme lungi, narative şi neartificiale gravitează aici. Finalul celui dintâi cântec - pur şi simplu frumos - îl transformă într-o aubadă funestă: ,O să învăţ să fiu mai cool decît el,/ o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele/ trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe/ cînd o să plîngi. / Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic./ Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din/ faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti/ enervată să te ridici din pat de lîngă el -// În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,// la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,/ şi pofta ta morbidă mă bucură./ Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi /doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa,// ca Bonham Carter & Norton,/ Tori Amos & Kafka". Aproape simetric cu cantităţile binomului dragoste-moarte inversate şi sublimate, o neîncredere completă, exceptând, elegant, poezia (dar nu majusculată) rămâne după lectura celui de-al cincilea cântec: ,întâlnirile astea de poeţi/ sunt carnagii, Claudiu abia se mai ţinea pe picioare,/ eu înghiţeam/ colebil cu pumnul, doar bătrânii erau în formă, cel/ mai energic dintre ei părea Flora, care urma să moară în iarnă ş...ţ am părăsit Bucureştiul în care/ venisem pentru tine, ceilalţi credeau c-am venit/ să mă scot". Şi, bineînţeles, revelarea aparentului exerciţiu textualist, în fond atât de viu şi de sincer: ,clipea, întunecat,/ acel X din mijlocul numelui ei -// Semnul interdicţiei, al anulării, X-ul de pe/ ferestrele caselor abandonate (dar şi al caselor în construcţie, anunţînd că în curînd vor putea fi locuite)." Ca de fiecare dată, poezia acoperă tehnicile, în special pe acelea prea uşor identificabile. Cu atât mai mult cu cât nimic nu se vrea şi nu e facil sau ipocrit în versurile lui Dan Sociu.

În rest, s-ar putea cita oricât (şi - generic-oricum)dintr-o carte cum e aceasta. Cântecele excesive îşi merită, însă, citirea, recitirea şi ascultarea (cu o rezervă faţă de bemolările continue din tonul vocii autorului). Cu siguranţă, nu doar acum, ci şi peste ani buni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara