Valul lui Dennis Gansel ridică de la început o problemă în aparenţă exterioară filmului, dar care la o privire mai atentă se dovedeşte fundamentală. Regizorul şi-a documentat filmul luînd ca reper un fapt real, un experiment iniţiat de profesorul de istorie Ron Jones în 1967 la Colegiul Cubberley din Palo Alto, California, în Statele Unite, experiment care nu a avut deznodămîntul tragic din film. La fel procedează şi Gus van Sant cînd în Elefantul transferă masacrul de la Liceul Columbine din 20 aprilie 1999, cînd doi elevi şi-au executat nu mai puţin de 12 colegi şi un profesor şi apoi s-au sinucis - în baza căruia Michael Moore realizează un documentar spumos, alarmist, destul de bine orientat politic, Bowling for Columbine (Cîntec pentru un masacru, 2002) - în cu totul alt spaţiu de joc. Întîmplător sau nu, regizorii filmelor menţionate, minus Michael Moore, mută evenimentele din spaţiul lor "natural", le delocalizează. Diferenţele devin vizibile cînd facem paralela între cele două pelicule, Gus Van Sant scoate fenomenul Columbine din context pentru a focaliza dimensiunea inefabilă, misterioasă a comportamentului adolescentin fără a-l culpabiliza, fără a-l circumscrie unei etici, rămînînd relativ neutru în spatele camerei, lăsînd evenimentele să se desfăşoare, chiar dacă sensul lor ne scapă de la un moment dat încolo. În filmul lui Dennis Gansel delocalizarea se face în schimbul unei naturalizări, a plasării într-un context propice poveştii, atît de potrivit că sare în ochi. Unde altundeva ar fi fost mai bine să prezinţi un experiment despre îndoctrinare decît în Germania cu trecutul ei nazist. Mutaţia nu rămîne fără urmări, lecţia despre autocraţie a îndrăzneţului profesor de sport, Rainer Wegner (Jürgen Vogel), specializat teoretic, culmea ironiei, în anarhism, se asimilează mult mai bine şi se transformă nu neapărat într-un masacru, dar într-un val de violenţă căreia îi cade victimă unul dintre elevi. Putem presupune însă efecte de proporţii, cu adevărat maligne, dacă valul n-ar fi oprit la timp chiar de profesor. Am de la început o problemă cu acest context favorabil temei abordate şi a demonstraţiei care pare convingătoare de la început pentru că există precedentul istoric al generaţiilor de hitlerjunged formaţi la şcoala nazismului, generaţii din care a făcut parte şi Günther Grass a cărui răsfoire a foilor de ceapă aduce preţioase informaţii în acest sens. Profesorul de sport debutează experimentul nu prin predarea teoretică a trăsăturilor şi strategiilor care configurează o autocraţie, ci prin punerea lor în practică punct cu punct, pornind de la formarea unui spirit de corp, de la purtarea unei uniforme, utilizarea unui salut, inventarea unei sigle şi a unui nume dat organizaţiei: Valul. Cu fiecare zi, valul întîi mititel se transformă în talaz. Iniţial circumspecţi, cu vocaţie anarhistă, revoltată, sceptici faţă de cadrul instituţional, atitudine care se află în datele vîrstei, elevii sunt cuprinşi de euforia organizării şi depăşesc aşteptările profesorului transformînd micul grup de lucru într-o autentică societate de tip fascist cu alte însemne şi cu sloganuri reformulate. Chiar şi profesorul cunoaşte fascinaţia puterii, ca şi unuia dintre elevii săi, Tim (Frederick Lau), ea îi distruge relaţia afectivă şi îl face să întrevadă pentru o clipă, decisivă pentru spectator, spectrul alienant al nebuniei totalitare. Profesorul a demonstrat că este oricînd posibilă o nouă dictatură, bazele teoretice pot fi aplicate cu uşurinţă, iar universul creat în şapte zile într-un liceu oarecare pare oricînd transferabil la scara unei întregi societăţi, mai ales că spiritul autocratic cîştigă rapid adepţi în afara grupului ţintă. Dictatura se poate întoarce oricînd, sursa răului este acolo, ne comunică regizorul care este şi scenarist alături de romancierul Todd Strasser. Unde? În Germania, desigur! Profilul psihologic al germanului îl face potrivit pentru rol! Numai că toate aceste masacre de proporţii au avut loc cu regularitate în şcolile americane, iar experimentul care a survenit drept sursă de .inspiraţie filmului şi romanului lui Todd Strasser, nu s-a lăsat cu victime. Lecţia de autocraţie este impecabil predată, însă demonstraţia scîrţîie datorită teleologiei ei, pentru că este previzibilă de la un capăt la altul. Creat pe principiul acumulării de potenţial, valul pierde pe parcurs această energie iluzorie cu toate că totul merge ca uns, iar în mod nefericit, regizorul simte nevoia să-l discrediteze pe lider relevînd existenţa unui complex de inferioritate care marchează derapajul său temporar. În faţa Valului sunt plasate două eleve care încearcă o operaţie de dezintoxicare în acelaşi mod militantist, împărţire de manifeste, discuţii lămuritoare, mesaje pe internet etc., iar acest fapt imprimă filmului o tensiune suplimentară şi o alură modernă de context mediatic. Faptul în sine ar merita o discuţie pornind de la cartea filozofului german, Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor, relevînd atomizarea masei, dar şi profilul ei mediatic. În filmul lui Gus Van Sant, momentul de nebunie apare aproape din senin, este imprevizibil, nu ştim ce chimism intern, ce resort intim, ce mutaţie s-a produs pentru ca lucrurile să ia o turnură tragică. În filmul lui Dennis Gansel avem precizat traseul pas cu pas, răul este indus treptat astfel încît bruscările iniţiale să facă loc unui crescendo ordonat al violenţei. În explozia de violenţă există un element ordonator, un set de reguli şi un raţionament care guvernează izbucnirea iraţionalului, momentul cînd grupul devine ucigaş, cu o punere în scenă fastuoasă însoţită de invitaţia la un linşaj ritual pe a cărei notă finală, climactică, profesorul intervine pentru a distruge catartic tot eşafodajul, din păcate prea tîrziu. Într-un fel, regizorul a fost prins în propria capcană ca şi profesorul din film, a făcut o demonstraţie excelentă printr-o aplicaţie corectă a noţiunilor, astfel că ea închide orice posibilitate de relativizare a motivaţiilor personajelor sale transformîndu-le în piese ale raţionamentului, iar filmul într-un workshop. Mărturia tardivă a lui Günther Grass din Decojind ceapa este în măsură să ne dea o idee despre variabilele unei adolescenţe modelate doctrinar, aşa cum Mircea Eliade făcea o radiografie interesantă "huliganismului" tinerilor furioşi ai generaţiei sale în căutarea unei cauze chiar prin profesarea nihilismului estetizant al actului gratuit şi al aventurii experienţiale sub semnul lui vivere pericolosamente. Provocarea se află iniţiatic în faţa fiecărei generaţii, şi numai un regim politic dictatorial, radical poate cataliza şi direcţiona iresponsabil fidelităţi pasionale şi un idealism adolescentin către un scop belicos, insurecţional. Spre deosebire de Gansel, Gus Van Sant realizează o antidemonstraţie, ferindu-se de o concluzie, tăind toate punţile către explicaţiile facile, depolitizînd perspectiva, evitînd didascalia şi avertismentul, astfel încît filmul său nu poate servi niciunui activism umanitarist. Filmul lui Dennis Gansel rămîne doar o demonstraţie reuşită, o lecţie de clasă, al lui Van Sant o enigmă atroce, tulburătoare, oriunde s-ar plasa.