Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Recenzii:
Când ştii (ce) să întrebi de Gabriel Coşoveanu

Angela Baciu, 4 zile cu Nora, Editura Charmides, Bistriţa, 2015, 149 pag.

Cine a spus, vreodată, că dialogul cu un scriitor îl prezintă neapărat pe acesta (auto)mistificat, aşarnat lungimii lui de undă, s-a înşelat, sau, dacă respectivul nu crede asta, atunci poate citi cu mari foloase, sufleteşti şi intelectuale, confesiunile Norei Iuga, provocată cald-inteligent de Angela Baciu, în câteva zile care se desfăşoară ca un film de lung-metraj al trecerii prin dictaturi, dragoste, modele şi, mai ales, poezie.

Iar trecerea aceasta stă, atât în registrul, să zicem, al evocării regalităţii (ca prim motiv de îndrăgostire), cât şi în acela colorat intim, sub semnul verificabil al expresiei-profesiune de credinţă: „nu pot să scriu un rând convenţional”. Pentru un martor de 85 de ani, istoria şi a sa companioană, literatura (câteodată câştigătoare în faţa istoriografiei), se convertesc într-un jurnal cu sevă şi sete „autenticistă”. Fel de a spune că nu sunt ocolite episoade pe care un solipsist le-ar evita, căci ar trăda diverse slăbiciuni. Nimic mai străin de natura intervievatei, bucuroasă în a-şi „pune” viaţa pe tapet, cu seninătatea celui care ştie că are ce spune şi, în special, că vorbele spuse au un public format, la răstimpuri, din tineri sau quester-i de diverse vârste, cum vrem să le spunem.

Destule afirmaţii tranşante trebuie luate cum grano salis, ca, de pildă, răspunsul la o întrebare-cheie cum e, dintotdeauna, aceea referitoare la travaliul scriptural, socotit, îndeobşte, chinuitor, înrobitor ori sinucigaş de-a binelea: „pentru mine scrisul (râde) e un căţel foarte ascultător, îmi face pe plac, nu trebuie să îi poruncesc nimic”. Mai mulţi grăunţi de ludic sunt răspândiţi peste tot, cu autoironii şi cu abrazivităţi anume lansate, cum ar fi o acuză la adresa celor care se plâng de ceea ce numim, de regulă, les affres du style. „Tare mi-ar plăcea să-i văd în mină”, şarjează autoarea Capriciilor periculoase, deşi, în alte părţi, spune răspicat că îi preferă pe cei complicaţi, pe castalieni, în genul soţului ei, George Almosnino, descris de Norman Manea (pe coperta a patra), drept un „taciturn şi enigmatic, de care părea nedespărţită şi de nedespărţit”. Ai zice că e un clivaj între asertări şi sentimente într-un volum care e un fel de respiraţie profundă, cu tot aerul disponibil, din pieptul unei existenţe puse la încercare, dar rămasă cu un suflu clar, sănătos, setos de viaţă. Intervievatoarea (practic, un fin psiholog, pe deasupra şi o părtaşă de sensibilităţi, care e aproape somată, spre sfârşitul convorbirilor, să se treacă la tutuială, altfel nu mai află mare lucru) remarcă, evident, aspectul probabil sudat de orice creator autentic, şi anume un comportament de Ianus bifrons, de fiinţă percepută, uneori „foarte implicată”, alteori drept o entitate care pare să nu fie atinsă de nimic.

Într-un fel, s-ar cuveni să fim atenţi la o mărturisire, mai degrabă parcimonioasă, a germanistei (ea însăşi descendentă a unui münchenez, traducătoare din trei laureaţi Nobel, Günther Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller), în care descoperim anumite motoare sufleteşti care, până la urmă, cu factorul ataşat numit talent, definesc un destin: „Mai târziu, când am citit «Aşa grăit-a Zarathustra» în germană aveam deja 30 de ani, era cu litere gotice, am zis că aşa o poezie grozavă n-am mai citit. Îmi plăceau revoltaţii, profeţii, nebunii. De ce trebuie să le spun eu oamenilor cum sunt. Ei cum de nu văd asta în cărţile mele?”. De văzut, se vede, pentru ochii dedaţi cu peisaje gen Caspar David Friedrich – încrederea în artă, în viziune, în experiment, în ceea ce ar numi burghezul extravaganţă, adică în Vintilă Ivănceanu, Florin Mugur, Daniel Turcea, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, şi, cu osebire, în Miron Radu Paraschivescu. Celui din urmă citat i se dedică rânduri care s-ar numi, într-o ochire obişnuită, emoţionante, dar, altfel păstuite, sună memorabil: „De câte ori simt imboldul să intru într-o biserică şi-mi pomenesc în rugăciune părinţii, după ce rostesc numele tatălui meu Iosif, rostesc numele Miron. El e părintele poetei Norei Iuga. Lui îi datorez convingerea că sunt POET|, oricât m-ar nega alţii, lui i-l datorez pe Lorca şi pe Rică – fante de Obor, care sigur şi-au lăsat urma tălpilor pe poezia mea”.

Cu adevărat instructive sunt şi paginile dedicate profesorilor, în speţă G. Călinescu şi Tudor Vianu, amintiri de neocolit despre lecţiile maeştrilor, mai ales astăzi, când unii cred că s-au născut ex nihilo. Aş ţine, neapărat, să reproduc un segment elocvent. «Vreau să spun că eram aproape obligaţi să citim. Eu puteam să devin top-model, fiindcă nu mâncam niciodată la prânz. Fugeam la Biblioteca Relaţiilor cu Străinătatea de pe Dacia şi mă uita Dumnezeu acolo până la zece seara”. Angela Baciu are, mereu, resurse nesentimentaloide pentru a o pune pe Nora Iuga în situaţia de a-şi comenta, atâta cât permit convenţiile diaristice, viaţa, opera şi segmente din istoria noastră recentă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara