De câţiva ani buni, Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" - singurul teatrul cu acest profil din ţară - funcţionează cu toate motoarele din plin. Pe lângă alte multe iniţiative, precum înfiinţarea Uniunii Teatrelor Muzicale Europene din care Opereta bucureşteană face parte sau organizarea Festivalului Internaţional de Arte ale Spectacolului "Viaţa e frumoasă", pe lângă găzduirea unor expoziţii de prestigiu internaţional precum cea cu genialele invenţii ale lui Leonardo da Vinci sau repunerea în valoare a trupei de balet a acestei instituţii, prin spectacolul Urban Kiss al lui Răzvan Mazilu, actualul director Răzvan Ioan Dincă a dorit să diversifice creaţia artistică a instituţie şi, alături de operetele de formulă clasică, cum sunt Contesa Maritza, Voivodul ţiganilor şi Văduva veselă, a vrut să aducă în România, şi anume pe scena acestui teatru, şi genul de musical. După două încercări nereuşite, cu Brodway- Bucureşti şi cu Cabaret, a înţeles unde era punctul nevralgic: neexistând încă la noi genul de musical, nu existau nici specialişti ai genului (regizori, coregrafi) şi nici artişti formaţi pe această direcţie. Era nevoie să se apeleze la profesionişti şi cei mai apropiaţi, şi foarte bine cotaţi pe plan internaţional, erau cei de la Teatrul de Operetă din Budapesta. Piesa aleasă a fost una de mare succes mondial, Romeo şi Julieta, musical-ul creat de francezul Gérard Presgurvic, în 2001, la Paris, după piesa lui Shakespeare, iar invitat să monteze spectacolul şi, în acelaşi timp, să facă şcoală cu interpreţii români a fost un întreg grup de realizatori maghiari: regizorul (director general artistic al Teatrului de Operetă din Budapesta şi director la Opera Maghiară de Stat) Miclós Gábor Kerényi, al cărui pseudonim artistic este KERO, coregrafa Éva Duda, dirijorul Balázs Stauróczky, realizatorul decorurilor Béla Götz şi realizatoarea costumelor Rita Velich, maestrul de cor Lásyló Kéringer, light design-rul Péter Somfai şi asistentul regizor László Rogács. Desigur, echipa a fost dublată, în parte, pentru buna întreţinere a spectacolului, de români, precum Răzvan Luculescu, ca asistent maestru cor şi Raluca Popa, ca asistent coregrafie.
După o selecţie la care s-au prezentat cam 300 de artişti şi după trei luni de studii şi repetiţii intense, interpreţii români, fie ei cântăreţi care şi dansează şi dansatori care şi cântă, aşa cum cere genul, dar şi actori pliaţi şi ei aceluiaşi specific, au prezentat de curând, pe scena Operetei bucureştene, premiera unui adevărat musical. Profesionalismul şi-a spus de astă dată cuvântul. Alături de câţiva artişti cu experienţă, remodelaţi pe gen, cum este Claudia Măru-Hanghiuc, remarcabilă în rolul Doicii, alţi cântăreţi tineri, care păşesc pentru prima oară pe scena Operetei, precum cei doi protagonişti Jorge (George Papagheorghe) în rolul lui Romeo şi Simona Nae în rolul Julietei, ultima încă studentă, unii venind dinspre genul muzicii uşoare, alţii dinspre cel al muzicii culte, şi alături de ei actorii Victor Bucur, foarte bun în rolul lui Mercutio, Adrian Nour, la fel de bun în rolul lui Benvolio, Ernest Fazsecas - Tibalt şi Matei Chiuariu - Paris, au format împreună cu ceilalţi interpreţi , solişti, cor şi balet, o echipă bine sudată, de certă valoare. Romeo este ca în poveste, tânăr, frumos şi în acelaşi timp bun cântăreţ şi bun actor, iar Julieta, suavă, sensibilă, bună interpretă. Ritmurile muzicale de pop şi rock, fac casă bună cu limbajul contemporan - textul, adaptare după Shakespeare realizată tot de compozitorul francez, a fost trecut şi prin filiera regizorului maghiar şi tradus apoi în limba română de Ernest Fazecas. Coregrafia de un dinamism remarcabil, într-un stil rock, învecinat cu street dance-ul, se suprapune adecuat muzicii şi textului, cu unele libertăţi de limbaj, proprii şi acestora, care în musical- ul "clasic" american nu se întâlnesc. Europenii vestici şi estici au îngroşat uşor stilul. Ceea ce este însă întru totul specific acestei specii de spectacol, şi anume fastul, spectaculosul, realizate prin costume, decoruri şi lumini şi prin schimbări la scenă deschisă ale acestora este o componentă prezentă întocmai şi în musical-ul Teatrului de Operetă bucureştean, cu o notă aparte pentru costume, care au un aspect întru totul modern, dar care păstrează totuşi un subtil parfum de epocă.
Dacă pentru întreaga echipă de artişti români spectacolul este o reuşită, prin el genul specific de musical făcându-şi apariţia pe scenele româneşti, saltul de la Shakespeare la epoca contemporană, ne lasă uşor melancolici, cu toată fervoarea, robusteţea şi vitalitatea acestei realizări. Principala problemă a realizatorilor acestei creaţii scenice a fost adaptarea piesei lui Shakespeare la mentalitatea epocii noastre şi în bună parte au reuşit acest lucru, deoarece drama ivirii unei iubiri neaşteptate între doi tineri care provin din familii care se urăsc este o temă universală, dincolo de orice timp şi de orice loc. Şi cum aceasta este ideea principală a piesei ea este bine pusă în valoare şi în mediul rock-ărilor. Sunt însă şi unele deplasări de accent greu de asociat cu originalul, precum linia de interpretare dată celor doua "lady", Montague (Adina Sima) şi Capulet (Georgiana Mototolea), care, nu din vina lor ci a concepţiei regizorale, în conflictul dintre ele se comportă ca două ţaţe. Şi mai este personajul părintelui Lorenzo, care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu i-a ajutat pe cei doi îndrăgostiţi şi îşi aruncă de pe el hainele de preot, la final, ceea ce corespunde mentalului desacralizat occidental, nu însă şi personajului shakespearian, un preot şi un înţelept, cu o viziune mult mai largă asupra vieţii şi a sensului ei, un personaj de atunci, dar şi de acum, în cazul unei vocaţii reale. La acestea se adaugă şi o ciudată greşeală de regie. Cei doi iubiţi se omoară pe rând în criptă, aşa cum este scenariul, criptă în care se strâng şi toate celelalte personaje rămase în viaţă, înţelegând, în sfârşit, că ura nu poate duce decât la moarte şi adesea la moartea celor nevinovaţi. Dar Romeo şi Julieta sunt puşi apoi pe o năsălie mobilă şi scoşi din scenă pentru a fi duşi... unde? Acasă, în timp ce ceilalţi rămân în scenă? La biserică? În nici un caz, chiar dacă cel ce împinge năsălia este fostul preot, deoarece el tocmai s-a lepădat de darul său. Atunci de ce se face această mişcare scenică, care nu mai are acoperire firească şi sens?
Dar toate aceste rezerve îi privesc pe cei care au conceput spectacolul şi au făcut o reverenţă exagerat de adâncă în faţa gustului unui public cât mai larg şi nu pe artiştii interpreţi, care şi-au însuşit deplin şi au dat viaţă cu strălucire unei noi forme de spectacol teatral, împământenită de acum şi pe scenele româneşti.
