Dublă insolitare
În urmă cu peste un secol, Mark Twain înnoia romanul istoric printr-o soluţie insolită: revizitarea epocii medievale realizată de omul secolului al XIX-lea. Apărut în 1889, romanul Un yankeu la curtea regelui Arthur îşi situa acţiunea în Anglia secolului al VI-lea, prilej de a surprinde realităţi medievale demne de spiritul critic şi verva satirică a autorului, de a găsi căi de ameliorare conform pragmatismului american.
În ultimii ani, scritorii au recurs la procesul invers: imaginează o personalitate uriaşă din trecut proiectată în zilele noastre, încercând să înţeleagă noutăţile şocante ce ţin de civilizaţie, cultură, mentalitate.
Dubla insolitare le-a reuşit scriitorilor contemporani în două romane originale: Mozart se trezeşte de Eva Baronsky şi Ia uite cine s-a întors de Timur Vermes. Amândoi scriitorii sfidează o regulă nescrisă, aceea de-a evita alegerea geniului ca personaj literar. Eva Baronsky a ales să-l învie pe Mozart, geniul muzicii, şi Timur Vremes pe dictatorul nazist care a răvăşit continentul european, fixat definit în memoria colectivă. Amândoi se trezesc catapultaţi în zilele noastre, unul în viaţa muzicală a Vienei, altul în Berlin, în inima politicii germane şi în viaţa presei, a televiziunii în primul rând.
Printr-un asemenea „ochean întors”, autorii scrutează contemporaneitatea, deja intrată în noul mileniu, şi analizează în maniera feroce a ficţiunii prejudecăţi, stereotipii culturale şi identitare, cele de azi şi cele din urmă cu două secole ori şase decenii. Primul efect este unul comic, dar râsul îngheaţă rapid pe buze când cititorul constată că acum, ca şi atunci, geniul luminos al muzicii iroseşte timpul preţios cântând la pian ca să-şi asigure supravieţuirea, în loc să compună, pe când geniul întunecat porneşte o campanie ce l-ar duce iar în fruntea Germaniei. Sfârşitul lecturii naşte tristeţea, când Mozart îşi încheie periplul în timpul nostru, şi spaima când finalul deschis îl arată pe Führer pregătind un nou asalt.
Trezirea lui Mozart
– muzică şi iubire Cu o noapte înainte, în 5 decembrie 1791, Wolfgang Amadeus Mozart se afla pe patul de moarte, iar când îşi revine se află în alt spaţiu şi alt timp. Face presupuneri dacă este în anticamera infernului sau a paradisului. În mod paradoxal, se simte bine în confortul epocii moderne, înţelegând treptat cât de deosebite sunt toate – cutiile din care iese muzică, uneltele de scris şi duşul sau toaleta. Civilizaţia, facilităţile vieţii cotidiene ale orăşeanului de astăzi, văzută de omul venit din secolul luminilor, par să aparţină unui tărâm al miraculosului: „Trăsuri fără cai, sobe fără foc, muzică fără instrumente, cafea fără vatră! Ce alte minuni îl mai aşteptau?”
Înţelegând că se află în spital, Mozart reuşeşte să evadeze şi rătăceşte pe străzi, regăsind locuri familiare, dar schimbate radical, constată că existenţa i s-a încheiat în 1791, totuşi, s-a trezit în 2006, nu-şi explică reîntoarcerea decât ca şansa de a-şi încheia Requiemul. Dar ca să trăiască, acceptă tovărăşia cu un violonist polonez, Piotr, pe care îl acompaniază la pian în cluburi de noapte, uimind prin virtuozitatea interpretării. Compune mereu, obsedat de Requiem, inspirat de serile de la cafenea, de improvizaţii, de viaţa cea nouă. Căci nu doar creaţia îi defineşte sensibilitatea lui Mozart, ci şi atracţia erotică, prins pe rând în mreje de frumoasele care-i ies în cale, acaparat de Anju, singura cu intuiţia naturii sale ieşite din comun.
Autoarea îşi îngăduie o scurtă istorie a muzicii de la Mozart încoace. Curios şi în acelaşi timp maliţios, Mozart cântă la pian piese ale altor compozitori, făcând observaţii subtile: muzica unui anume Rossini sună a flecăreală capricioasă, Chopin ştie să scrie pentru pian, dar este mizerabil la orchestraţie. Reacţionează ciudat uneori: „Ascultă cu neplăcere sunetele aspre, grave, ale unui domn van Beethoven. (...) Judecând după muzica pe care o făcea, nu putea să fie decât un ins de un egoism crunt, care îşi râdea de uzanţe şi nu avea nicio consideraţie pentru publicul său. O mâhnire dezgustătoare urcă în el, şi simţi că e invidie.”
Eva Baronsky a combinat în Mozart se trezeşte convenţii ale prozei fantastice şi fantasy, ale basmului şi ale naraţiunii istorice. Preludiul şi postludiul îl prezintă pe Mozart în seara morţii sale, sugerând că toată aventura sa din secolul XXI este fie o viziune a viitorului, fie stranie călătorie în timp – ultimele ore din viaţa unui muribund comprimă un an din epoca în care a trăit. Personajul oscilează mereu între emoţii contradictorii, scene comice frizând absurdul sau ridicolul alternează cu unele pline de lirism, dar persistă pretutindeni cele trei avertismente din Preludiu: „Moartea este un frate rece.” – „Moartea este un frate negru.” – „Moartea este un frate tăcut.”
Întoarcerea lui Hitler – putere şi manipulare
Hitler se trezeşte pe un maidan din Berlin, catapultat din anul 1945 în 2011, cu aceeaşi ţinută milităroasă şi uniformă nazistă, descoperind Berlinul plin de străini, viaţa prosperă şi Germania guvernată de Angela Merkel. Noutăţile tehnologice le percepe şi foloseşte ca oportunităţi pentru acces la putere, căi eficiente de propagandă. Vede schimbările petrecute după război, nu înţelege standardul de bunăstare al cetăţenilor în lipsa disciplinei militare, dar cea mai grea lovitură o primeşte constatând eşecul naţionalismului, pe care s-a bazat ideologia nazistă, căci în ţară trăiesc milioane de turci.
Abil, acceptă invitaţia la o emisiune de divertisment moderată de un turc, are succes fulgerător şi reuşeşte să aibă propria emisiune, cu o întreagă echipă la dispoziţie pentru a o realiza. Constată curând că indiciile celebrităţii sunt acum rating-ul de audienţă, accesările pe Youtube şi pe Facebook. Profită de ele, apelând atent la vechiul arsenal: discursul. Diferenţa între orator şi auditoriu este uriaşă, generată de aşteptările şi dorinţele fiecăruia: Hitler rosteşte convingător şi insistent critici la adresa politicii germane, vizînd partide şi pe cancelară, auditoriul le percepe ca pamflete satirice. Şi efectul este imediat: partidele politice încep să-l curteze, iar Bild, publicaţie serioasă, începe să-l atace, încercând să-i descopere identitatea şi intenţiile.
Hitler face mereu comparaţii între ideile şi reuşitele propagandei din anii nazismului cu şansele fabuloase ale noilor tehnologii, între ambiţiile de cucerire militară şi politicienii mărunţi de astăzi. Impactul asupra publicului este uriaş, proliferează monstruos, pe toate canalele – presă, televiziune, reţele de socializare etc. Şi totuşi, denazificarea, istoria predată, educaţia democratică n-au creat în rândul cetăţenilor anticorpi care să reacţioneze în faţa discursului subversiv. În plus, universul media este foarte uşor de cucerit, căci funcţionează după reguli simple: rating-ul şi câştigul bănesc.
Ia uite cine s-a întors s-ar putea citi ca roman satiric sau comedie neagră, detaliile cărţii fiind relevante: o copertă albă pe care se conturează şuviţele inconfundabile ale lui Hitler, literele titlului alcătuiesc mustaţa Führer-ului. Dar presa literară a comentat divergent îndrăzneala scriitorului Timur Vermes, înscrisă într-o tendinţă de abordare umoristică a dictatorului: râsul duce la o banalizare a răului, râsul transformă într-o caricatură tendinţele naţionaliste de astăzi şi atinge punctele nevralgice ale Europei contemporane. Sugestia gravă este alta: discursul lui Hitler şi personalitatea lui sunt acceptate, chiar şi în forma şarjată, şi par scântei ce pot detona un butoi invizibil cu pulberea născută din nemulţumiri colective.
Mituri culturale reînnoite
Ambele romane reînnoiesc mituri culturale create în jurul celor două personalităţi. Eva Baronsky are, în mod cert, pasiune şi erudiţie muzicală, fiindcă şi epica romanului şi compoziţia au ca principiu ordonator Requiem-ul. Astfel, îi îmbogăţeşte mitologia lui Mozart în secol XXI, după ce în secolul al XIX-lea A.S. Puşkin a scris piesa Mozart şi Salieri, iar Rimski-Korsakov a folosit-o ca libret de operă, şi secolul XX i-a adaugat piesa Amadeus de Peter Schaffer de la care a pornit capodopera cinematografică a lui Miloš Forman. Dar autoarea a dezvoltat şi alte mituri: tentativele de întregire a faimosului Requiem de către toţi cei pasionaţi de creaţia mozartiană, geniul neînţeles de cei din jur, nebunia ca mască a genialităţii etc.
La rândul lui, Timur Vermes a speculat mărturii şi legende ţesute în jurul artei persuasive a lui Hitler de a cuceri mulţimile cu discursuri ce pătrund subliminal în psihicul individului, cu secrete diabolice de intonaţie şi frazare ce se strecoară în mintea poporului. În roman, Hitler îşi rosteşte discursurile în cadrul emisiunii cu public numai după ce obţine o tăcere absolută, şi abia atunci îşi începe litania, în enunţuri cadenţate ce-ţi dau fiori. Discursurile repun în circulaţie şi actualizează miturile nazismului: spaţiu vital, pământ curat, familie germană.
Cele două romane au o calitate rară. Se pot citi ca romane populare, destinate publicului larg, de altfel, Ia uite cine s-a întors se anunţă ca bestseller european. Dar publicul specializat le va citi altfel, fie că este vorba de muzicieni şi melomani sau de jurnalişti şi oameni de televiziune. Romane ale debutului, Mozart se trezeşte şi Ia uite cine s-a întors anunţă în Eva Baronsky şi Timur Vermes doi prozatori atipici în peisajul literar german, pe cât de inventivi ca arhitectură narativă, pe atât de profunzi ca mesaj. Ele apar la editurile ALLFA şi RAO transpuse atent în limba română de Brigitte- Helia Aiteanu şi Liana Mihăilescu.
