Este întrebarea pe care şi-o pune Mihai Zamfir în prologul Scurtei istorii, reeditată recent la Cartea Românească. Autorul nu crede în consensul realizat fără dezbatere, adică, de la sine înţeles, de către predecesorii săi.
„Statutul literaturii noastre, afirmă Mihai Zamfir, nu poate fi altul decât al celorlalte literaturi europene şi cu deosebire al literaturilor romanice ... Adevărul se cere formulat fără ambiguităţi: în aproape toate culturile europene, în aproape toate culturile mediteraneene, literatura a debutat prin poezie ... Preeminenţa cronologică a poeziei trebuie cuplată cu altă condiţie, complementară, ce ţine de structura profundă a textului: pentru a însemna literatură opera ar trebui să fie expresia unei individualităţi marcate, a unei subiectivităţi afişate şi asumate în mod conştient.” În consecinţă, prima operă care „satisface minimum necesar edificării unei literaturi europene” fiind Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, „literatura română începe în anul 1673”, adaugă autorul. Dacă până acum, istoricii literari considerau drept început, fie scrierile în slavonă, ba chiar şi cele în latină şi în greaca nouă („suflet românesc în limbă slavă”, în opinia lui N.Cartojan), fie doar pe cele în limba română, cronicele, cu caracter istoric sau memorialistic, textele religioase, în proză sau în versuri, şi altele, Mihai Zamfir stabileşte o graniţă mai apropiată de noi cu un secol şi jumătate. Îi ies, aşa dar, la socoteală trei secole de literatură, în loc de cinci, câte mi-au ieşit mie şi altora înaintea mea.
Sunt şi alte observaţii originale în prologul Scurtei istorii, nu degeaba subintitulată Panorama alternativă a literaturii române, alternativa fiind aceea la istoriile anterioare. Cea mai importantă remarcă este următoarea: Mihai Zamfir îi are în vedere ca descălecători doar pe Dosoftei, Cantemir şi Budai-Deleanu. Ei ar fi ultimii scriitori medievali şi totodată primii scriitori adevăraţi. Ar fi scris în exil sau „din amărăciunea exilului”, toţi, intelectuali de talie europeană, „cu privirile îndreptate spre romanitatea vestică”, ceea ce nu e cu totul adevărat pentru niciunul. Polonia şi Kochanovski, naşii lui Dosoftei, nefiind acelaşi lucru ca Franţa neolatină a lui Bossuet, Cantemir trăgându-şi seva mai degrabă din Turcia şi Rusia, aşa dar, din Est, iar Budai dintr-o Europă de Mijloc. Să trecem.
Şi să ne întoarcem la sacrificarea unui secol şi jumătate de literatură română. În 1673, e foarte probabil şi ca Miron Costin să fi scris poemul său Viiaţa lumii. E un poem în spirit medieval şi biblic, ca şi Psaltirea în versuri, pe care eu îl găsesc mult mai impregnat de acea „subiectivitate afişată şi asumată conştient” reclamată ca marcă a literaturii de Mihai Zamfir decât Psaltirea, care versifică în limba română, pe modelul lui Kochanovski, psalmii biblici. Sensibilitatea lui Costin este aceea prăpăstioasă de la finele Evului Mediu (s-a vorbit chiar de baroc). A lui Dosoftei, în schimb, nu arată nici o „individualitate marcată”. Şi dacă nu ne putem lipsi de Costin, autorul Viieţii lumii, nu ne putem lipsi nici de paginile lui de proză memorialistică, bunăoară aceea care evocă Italia „cea plină ca o rodie”, nici de lauda „cetitului”, care presupune o conştiinţă a scrisului literar, nu neapărat istoric. Deşi, în prefaţa Scurtei istorii, autorul se arată „preocupat în primul rând de valoarea estetică a textului” (fiind, el şi cu mine, ultimii mohicani ai esteticului în istoria literară) şi mărturisind că, pentru nici un scriitor selectat „n-a existat salvare în afara performanţei stilistice”, iată, mai încolo, el renunţă complet la criteriu şi îi exclude pe Ureche, pe Costin şi pe Neculce, mare stilist şi prozator excepţional, din rândul descălecătorilor. Cronica ultimului e mai plină de subiectivitate decât tot ce a scris Cantemir, Istoria ieroglifică inclusiv. Stilistic, Neculce nu are rival înainte de Sadoveanu. Cât despre subiectivitate, lui, nu lui Dosoftei, i-au făcut istoricii literari, de la Iorga la Cioculescu, un portret uman cât se poate de pregnant subiectiv, decurgând din cronică.
Un contraargument decisiv la teza lui Mihai Zamfir este şi că cei numiţi mai sus alcătuiesc o primă grupare, de a cărei absenţă se plânge autorul Scurtei istorii ca indiciu de debut consistent al literaturii noastre în secolul XVII, silit de patul lui Procust în care o introduce să vadă doar trei piscuri izolate, Dosoftei, Cantemir şi Budai, care e aproape sigur că nu se citiseră unul pe altul (spre deosebire de cei trei cronicari moldoveni se citiseră şi se continuaseră, dacă nu în spirit, măcar în literă). Să adăugăm că Istoria ieroglifică şi Ţiganiada au fost cunoscute târziu, nu în epoca scrierii lor, neavând cum juca un rol cu adevărat în naşterea unei literaturi. Să ne amintim şi că Mihai Dinu a demonstrat mai demult ruptura care există între modul de a versifica al lui Dosoftei, pierdut, acesta, ca tradiţie, şi acela al romanticilor.
Mai dificil este de a vorbi de literatură în textele de după Scrisoarea lui Neacşu şi acelea ale lui Coresi. Singurul sprijin, practic, nu şi teoretic, ne vine de la teza lui Eugen Negrici despre expresivitatea involuntară. Literatura română începe cu texte expresive fără voia lor. Unele, ca epistola nefericitului Cocrişel din 1601, absolut emoţionată uman şi stilistic. Mi-e greu să las pe dinafara literaturii versuri ale lui Coresi (e drept, traduse, dar şi ale lui Dosoftei vor fi traduse în secolul următor) precum acestea:
Fui ca pe noapte corb în turn.
Privegheiu şi fui ca pasărea ce se însingură-se în zid...
Zilele meale ca umbra trecură şi ca fânul secaiu.
M-aş mulţumi cu mai puţin decât Mihai Zamfir în calificarea drept literare a textelor vechi şi anume în funcţie de savoarea lor.