Am primit de la Paris un CD cu lucrări de Isidore Isou: Symphonie nr.1: La Guerre (1.Menaces; 2.Victoire nazie; 3."Hâtez-vous de nous exaucer pour..."; 4.Des lendemains qui chantent); Trois pieces joyeuses (1.Swing; 2.Tango; 3.Valse) şi Symphonie nr.3 (1.Allegro ma non troppo; 2.Molto vivace; 3.Andante moderato; 4.Adagio molto e cantabile). "La musique d'Isou, a ne pas confondre avec sa poesie, s'écrit a plusieurs voix (d'ou le terme de symphonie), a l'aide d'un nouvel alphabet de sons inédits et d'une notation qui lui est propre et qui témoigne de sa profonde originalité". Este opinia lui Frédéric Acquaviva, cel care semnează prefaţa din bookletul respectivului CD (editat de "Al Dante" în parteneriat cu SACEM), lansând ideea unei anume ingratitudini din partea contemporaneităţii, cea care îl exclude încă pe întemeietorul letrismului de la agapele ei curente. O ingratitudine care însă nu l-a împiedicat să fie prompt şi trainic adoptat, încă de la debarcarea sa din 1945 în capitala Franţei, de corifei ai avangardei precum François Dufrene, Jean-Louis Brau, Maurice Lemaitre, Guy Debord, Jacques Spacagna sau Roberto Altman. De altfel, acest fapt i-a nutrit artistului născut la Botoşani, în bună măsură, stăruinţa cu care aproape şase decenii a experimentat, a filtrat şi a întruchipat un sistem de comunicare estetică în care "dictatura letristă" este ubicuă şi exclusivă. La Isidore Isou literele nu semnifică doar în câmp vizual, ci şi sonor. Muzica ce se naşte din sin-fonia sau dia-fonia cuvintelor este una primordială: "la început a fost cuvântul şi cuvântul era sunet". O muzică ce acceptă materia literelor ca singură substanţă sonoră şi unic fenomen fonic. Fonemele, silabele, cuvintele se supun astfel dicteului letrist, aşa cum rostirea însăşi era subjugată, în dadaism, dicteului automat. Creatorul letrismului este convins că "nu există nimic în Spirit care să nu fie sau să nu poată deveni literă". Dar literele sunt aidoma obiectelor sonore (în teoriile despre sintaxa muzicală ale lui Pierre Boulez ori Iannis Xenakis), împerecherea lor săvârşindu-se în zone diferite ale conştiinţei noastre auditive: rarefiere, detaliu, aglomerare. Cum era de aşteptat, Isidore Isou mizează predilect pe zona aglomerării, acolo unde obiectele sonore sunt, cum se exprima ştefan Niculescu, "atât de numeroase pe unitatea minimă de timp a percepţiei noastre, încât nu le mai putem auzi distinct, ci global, integrate unui tot - fiinţe sonore care îşi pierd individualitatea şi se pliază unei fiinţe noi, colective, astfel generate". Ce altceva este letrismul dacă nu ştergerea individualităţii semantice la nivelul cuvântului? Un cuvânt hăcuit, tranşat, dezosat, tocat, dar şi dospit la căldura propriei lui potenţialităţi semantice. Odată descărnat, cuvântului nu-i rămâne decât să atârne de oasele lui strălucitoare: literele. Care se prefac în puncte sonore de sprijin. După care, înghesuindu-se, ticsindu-se, se transformă în trasee eufonice şi, într-un anume fel, euforice. Efectul densificării slovelor se identifică în mare măsură cu fenomenul textural din muzicile hiper-eterofone ale sfârşitului de veac 20. Acelaşi Frédéric Acquaviva mărturisea: "j'ai souhaité découvrant avec passion le letrisme en 1997, recontrer Isidore Isou afin de lui proposer l'enregistrement de son ouvre musicale, completement ignorée, alors qu'elle influença des compositeurs comme György Ligeti (Aventures, et Nouvelles Aventures) ou John Cage - qui le reconnaît comme l'un des grands créateurs de ce siecle". O recuperare, într-adevăr, tardivă, pentru că ce-ar fi fost, de pildă, pânzele sonore ale şcolii poloneze din anii '60 (Penderecki, Gorecki, Serocki, Kotonski) dacă nu ar mai fi dobândit dreptul de proprietate componistică (altfel spus, de "ediţie princeps"). Dar muzica lui Isidore Isou nu reprezintă o textură propriu-zisă ca nişte nori de sunete declanşatori de averse impersonale. Ceea ce ascult e un fel de scandare, de recitare ori declamare poli-ritmică; un Sprechgesang care drenează cântul tradiţional, melodic, colmatând, în acelaşi timp, recitativul recto-tono cu accentele prozodice specifice fiecărei limbi în parte. şi Isou recurge, slavă Domnului, în lucrările sale la un buchet de limbi în care parfumul vocalelor şi consoanelor ne poartă prin stepele Rusiei, falezele Franţei, pădurile Germaniei ori colinele înceţoşate ale Angliei. E un Turn Babel de semn şi sens contrar, pentru că aici idiomurile nu trebuie să comunice şi, deci, nu se cade să fie inteligibile. Totul e să sune şi să consune. Fireşte că această veritabilă horă a moleculelor lexicale nu s-a încins pentru prima oară odată cu petrecerea oferită de letrism. Isou însă îi conferă formă şi substanţă, aşa cum precizează Acquaviva în Prefaţa pomenită mai sus: "si l'élément phonétique n'est pas une nouveauté en soi (sitons pour mémoire F.T. Marinetti, Hugo Ball, Raoul Hausmann, Kurt Schwitters, Antonin Artaud - tous a des niveaux différents), il faudra attendre l'apport novateur et clarificateur d'Isou qui, des 1946/47, proposa de nouvelle voies de réflexion a des créations qui avaient été parfois fragmentaires". Atmosfera celor două simfonii, precum şi a celor trei dansuri este îmbâcsită de un comic straniu, ca o negaţie continuă a naturii lexicale, ceea ce convoacă un contrast al imposturii făcute şi totodată demascate. Cum ar spune Friedrich Vischer: "aceeaşi fiinţă, omul, al cărui cap ajunge sus, până în afara spiritului, stă, în acelaşi timp, cu ambele picioare pe pământ, profund ataşat de glia mumă. Comicul este: omul luat prin surprindere". Simfonia I-a, de exemplu, este o satiră la adresa războiului, dar ca orice satiră, dincolo de sarcasmul imanent, ca şi acul, înţeapă nu ca să împungă, ci ca să coasă. Ca oriunde se iveşte, umorul este şi aici o împletire de inteligenţă şi arbitrar. Un arbitrar hic et nunc şi o inteligenţă de perspectivă: "Il existe des ouvres qui demandent a etre prises pour ce qu'elles sont. Et d'autres qui menacent avec l'avenir pour faire excuser leur présent. La Guere se situe, judicieusement, dans la seconde catégorie parce qu'elle est la premiere réalisation dans son genre". Cu această caracterizare Isidore Isou pune degetul pe adevărul conform căruia o astfel de muzică se constituie într-un caz limită, greu reiterabil, statutul descălecătorului fiind singurul capabil să-i acorde credibilitate şi, de ce nu, autoritate. Căci "musiques lettristes" este nu numai "des combinations de voix, qu'il pouvait seulement sous-entendre et imaginer" ori "un grund ton primaire", ci şi o replică laică a vorbitului în limbi ori a unei rugăciuni în care dreptul primului venit este imprescriptibil: "bate şi ţi se va deschide !". Dincolo de etosul şi sound-ul acestor muzici suntem incitaţi de priveliştea lor surprinsă într-o semiografie ce a netezit drumul către notaţia proporţională din componistica savantă. Pitorescul ei derivă în principal din substituirea semnelor diacritice cu cele aparţinând vocabularului lingvistic. Avem astfel de a face cu o partitură-text (dar nu de tipul stockhausen-ianului text-compositionen), asezonată cu bare de măsură tradiţionale şi impregnată cu elemente de neaoş grafism literar. Nu-i vorbă că atât în dimensiunea ei vizuală, cât şi în cea audibilă, muzica letristă adună o experienţă apreciabilă, adăpostită în special în antichitatea greacă, acolo unde scrierea muzicală era preponderent una literară, iar expresia ei sonoră se baza, cel puţin în corurile tragediilor, pe scandarea (e-adevărat, monovocală) a textelor dramatice. Una este însă să reciţi un vers, descompunându-l în diferitele sale unităţi metrice sau silabice şi alta e să-l rosteşti decupat în bucăţi semantice irecognoscibile, aparent (şi uneori chiar esenţial) extravagante, dacă nu şi bizare. De la muzica letristă şi până la verişoara ei naturală - mouth-music -, exersată de şcoala engleză a anilor '80 (Denis Smaley, Simon Emmerson, Trevor Wishart) şi restituită de ansambluri precum "Singcircle" ori "Swinger Singers" sau de solişti ca Frances Lynch se află totuşi o distanţă pe care, în 1941 (când a început să-şi edifice opusul său de referinţă: La créatique ou La novatique), Isidore Isou nu ar fi fost probabil în stare să o măsoare. Nu pentru că nu ar fi avut ruletă sau pentru că terenul estetic nu ar fi fost cadastrat şi intabulat, ci pur şi simplu pentru că fondatorul letrismului era literat, iar cei din şcoala engleză, compozitori. Vorba înţeleptului: "fiecare cu mustăria lui".