un copil sărac de la ţară ajunge artist în lumea largă. Aceasta ar fi într-o singură propoziţie istoria sau biografia, cum vreţi să-i spuneţi, lui Ion Bitzan. Era născut cu un an mai devreme decât propriul meu tată, aşa că, automat m-am trezit punându-i faţă în faţă, ca într-un proces al generaţiei lor, cu gândul de a scoate din asta adevărul despre acest mare artist. Singura legătură dintre ei fiind traversarea de la un capăt la altul a comunismului. Tata îmi povestea despre dările în animale pe care le plătea statului, trăind mereu sub ameninţarea că nu va putea să se achite de obligaţii şi îşi va pierde slujba amărâtă de comerciant. Aşa am aflat de ORACA, o instituţie a statului comunist, care rechiziţiona animale pentru sacrificiu. Într-un tablou, din prima fază a realismului socialist, cea din obsedantul deceniu, Ion Bitzan reproduce o scenă de predare, ca într-un fel de iarmaroc din Nordul ţării, a animalelor pentru sacrificare. Apoi, în expoziţia retrospectiva de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, mai este o scenă în care ţăranii predau cota de vin din podgoriile proprii... e legată de scenele astea copilăria sa dobrogeană, despre care probabil a mai lăsat şi alte urme. Dacă scenele de genul celor două despre care v-am amintit aici ar fi fost pictate de un amator, asociate cu povestirile celor care le-au trăit de-adevăratelea, aş fi avut cu siguranţă un sentiment de repulsie... Nu dă fericirea pe dinafara ramelor tablourilor, dar n-are nici nimic revoltător în ele, pentru că scenele identifică exact combinaţiile de culori din natura unor asemenea scene ivite instant din mişcarea aleatorie a personajelor, care devin purtătoare de umanitate. În orice caz, abstractul, complicatul artist de mai târziu, nu pare să mai aibă scăpare de sub comandamentele regimului sau mai degrabă ale ideologiei acestuia. La Universitatea de Arte din Bucureşti, unde va ajunge mai târziu şi el dascăl, îl are profesor, printre alţii, pe nimeni altul decât pe modernistul Maxy, iar asta se va simţi până la capătul carierei sale, pentru că învăţa să experimenteze în toate genurile posibile ale modernităţii. Nu-i va fi, deci, greu să asimileze tot ceea ce vede în arta europeană cu care va intra în contact ceva mai târziu: era pregătit pentru asta. În acelaşi timp este contemporan cu toţi marii artişti ai generaţiei sale, de care se deosebeşte ca structură intelectuală, spirituală şi de orientare politică radical. Îi amintesc aici pe Horia Bernea şi pe Paul Neagu, de exemplu, împreună cu care va expune cândva, prin anii ’70 cred, ai secolului trecut, la Edinbourgh. Nu mai verific, pentru că în definitiv asta nici nu mai are importanţă. Cine spune că arta n-a fost politică sau că nu este radiată de acest flagel cu care umanitatea a fost contaminată la un moment dat, se înşală amarnic. El nu face artă pentru artă, dar nici artă cu tendinţă, când se avântă să structureze realităţi semnificative; el opune acestui gen de interpretare ceva ce ar trebui să se numească simplu: meserie! Peste care toarnă o tonă de talent. Într-o expoziţie de acum câţiva ani, de la Biblioteca Naţională, ultima pare-mi-se girată de Dan Haulică, dedicată artei comunismului, care trebuia să demonstreze că s-a făcut artă şi în condiţiile de atunci, forţând suficient tema cât să evite laşităţile epocii, un tablou semnat de Ion Bitzan trebuie să fi atras atenţia negreşit: într-un gros plan, asupra unui camion care transporta grâul de după seceriş, un flăcău stă tolănit aproape la umbra drapelului de un roşu comunist bezmetic. Mai sunt apoi nişte câmpii unduind sub cerul patriei ca mari întinderi de miere, aproape că simţi aburul pâinii ieşind din ele, şantierele pe care se înfăţişează Ctitorul – îl scriu cu literă mare, ca să aveţi înaintea ochilor tuşa foarte precis conturată a scenelor – singurul purtător de şapcă muncitorească înaintea maselor de muncitori entuziaşti, ridicole astăzi ca şi atunci, tocmai prin această înscenare a susţinerii deificării unuia care nu mai era de mult printre ei!

Intrăm cu acest calup de imagini în ultima fază a realismului socialist. De data asta se întâmplă ceva în ceea ce face Ion Bitzan pentru Conducătorul iubit: îi scrie biografia publică în imagini, folosindu-se de fotografiile din presa de partid. Şi se impune atât de tare strategia încât mi-ar plăcea să spun că regizorii celebrelor vizite ale lui Ceauşescu pe şantierele şi ogoarele ţării sunt făcute să intre în rama tablourilor sale. Ironia e atât de cruntă în acest caz încât defilarea pe un etaj întreg al Muzeului de Arta Contemporană te cruţă de orice comentariu, rămânând, compensatoriu, să te mulţumeşti cu acest portret al artistului rătăcit în ideologia momentului... Bineînţeles că am făcut o selecţie prin acest schelet ideologic, de scenariu rapid simplificat, fără să elimin însă din discuţie tulburătoarele sale lucrări ce se încarcă de la un moment la altul de sensuri nebănuite. De exemplu, la un moment dat, pe fundalul impactării realităţii, pe principiul atingerii punctelor forte ale urbanizării forţate, umple rama tabloului cu casetele ferestrelor unor blocuri. Mai târziu revine asupra acestei teme şi produce instalaţii pe care le intitulează Insectare, în care îngheaţă viaţa. I-a fost uşor cred lui Călin Dan, autorul acestui proiect, al retrospectivei Ion Bitzan, să interpreteze fluent zonele grafismului, instalaţionismului din această fază a creaţiei, pentru că el însuşi a pus în scenă cândva, cu grupul subReal, reluând tema încercată mai întâi de Paul Neagu, de distribuire, de data asta în spaţiul expoziţional, de casete cu medalii comuniste. Este uimitor cum, traversând de la un capăt la altul expoziţia retrospectivă Ion Bitzan, începi să îi accepţi până la urmă, de abia aici, în acest context, concesiile făcute comanditarului politic. Pentru că această afirmaţie este cât se poate de riscantă – şi poate că tot ce am explicat mai înainte nu este de ajuns, mă retrag în faţa unui întreg perete de semne ca să citesc, de s-o putea, o stare de spirit atât de muzicală, încât fiecare sunet pe care l-ar reproduce n-ar mai putea fi asociat cu numele sau, ci cu propria-ţi lectură a unui text scris cândva de Roland Barthes, care, urmând experimentul letrist, spunea că vede limbajul. Ei, bine, acest experiment, controlat într-un număr din „Secolul XX“ de Geta Brătescu, cea care semnează în revistă tehnoredactarea, primeşte asocieri dintre cele mai fericite de lectură, iar lucrările originale ale reproducerilor, din revista de acum aproape patruzeci de ani, sunt în acest loc. Citez din memorie o afirmaţie, făcută cu un timp în urmă de criticul Pavel Şuşară în paginile României literare, care spunea că Ion Bitzan are calitatea de a convinge, când experimentează, orice minte, oricât de neexersată ar fi în domeniul artelor vizuale, convingând prin forţa obiectivării produselor imaginaţiei în planul... realităţii artei! Încercaţi, indiferent ce vârstă aveţi, să faceţi această confruntare şi să răspundeţi întrebării dacă opera lui Ion Bitzan rămâne în această proiecţie.