Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cămara secretă a prozatorului de Tudorel Urian

Ţi se întâmplă uneori să cunoşti relativ bine un scriitor, să dialoghezi cu el vrute şi nevrute în mod constant, să mai ieşiţi şi la câte o bere, pentru ca într-o bună zi, pe nepusă masă, respectivul autor să publice un roman care să te lase literalmente cu gura căscată. Nimic din preocupările şi judecăţile care îţi deveniseră familiare ale agreabilului tău partener de discuţii nu se regăseşte în substanţa ficţiunii. Realmente ai sentimentul că, în pofida semnăturii de pe copertă, noua carte a fost scrisă de altcineva decât de persoana pe care erai convins că o cunoşti atât de bine. Întrebările fireşti pe care ţi le pui după prima uimire sunt când a avut timp prietenul tău să se documenteze atât de bine în domenii care păreau să îi fie cu totul străine şi, mai cu seamă, cum a putut să păstreze atât de bine secretul muncii sale, chiar şi faţă de persoanele foarte apropiate lui? Viaţa marilor scriitori (mai cu seamă cea a autorilor de ficţiuni) are o latură ascunsă, o cămară a creaţiei în care accesul este strict interzis chiar şi persoanelor din anturajul lor imediat. Acolo se află depozitate (în plicuri conţinând mii de fişe, în caiete de diferite mărimi şi culori, în fişiere de calculator sau în jurnale închise sub cheie) planuri de romane, profiluri de personaje, fişe de lectură, observaţii din viaţa cotidiană, pagini de fapt divers decupate din presă, mari revelaţii, vise, fantezii de tot felul, judecăţi estetice şi morale, gânduri politice, amintiri ieşite la suprafaţă printr-un capriciu al memoriei. Intrat într-un asemenea univers, cineva din afară este complet derutat, dacă nu şocat. Cum e posibilă ca formidabila coerenţă narativă să aibă la bază asemenea elemente? Totul seamănă cu aparenta harababură dintr-un atelier de electrotehnică în care intri şi priveşti uluit cum specialistul, foarte sigur pe el, îşi introduce mâna, fără să privească, în cutiile cu mii de piuliţe, şuruburi, condensatori, rezistenţe şi nimereşte de fiecare dată exact piesa care îi e de trebuinţă. Cărţile care dezvăluie ceva din secretele şantierului de creaţie sunt esenţiale nu atât pentru mai buna înţelegere a operei (deşi, uneori, ajută şi la elucidarea unor aspecte legate de aceasta), cât la o foarte profundă cunoaştere a profilului moral şi intelectual al respectivului autor. Cunoscând marile revelaţii din viaţa unui autor, care au fost întâlnirile sale esenţiale, lecturile care l-au marcat, întâmplările care l-au traumatizat, modul în care se raportează la mediul social şi politic, persoanele pe care le admiră şi cele pe care le detestă, unghiul din care priveşte lumea, modul în care anumite obsesii personale sunt transpuse în ficţiune, ajungi să îl cunoşti mai bine şi să intuieşti alte căi de acces spre profunzimile operei sale literare. Pentru cei care îşi propun să studieze monografic activitatea unui scriitor, astfel de mărturii sunt de nepreţuit. Memorii din când în când (început în 2003, acest ciclu de scrieri a ajuns la volumul al III-lea) de Constantin }oiu este o astfel de combinaţie eclectică în care sunt puse laolaltă articole publicistice de atitudine, amintiri, portrete ale unor personalităţi pe care le-a cunoscut direct sau prin intermediul celor care le-au stat aproape, impresii de lectură, judecăţi estetice, încercări de traduceri din marii poeţi ai lumii şi chiar fişe de lectură expuse tel-quel, necomentate, menite să producă prin ele însele anumite revelaţii. Textele din prima secţiune a cărţii dezvăluie o ipostază inedită a lui Constantin }oiu (cel puţin pentru cei care nu i-au citit tabletele publicate în urmă cu cîţiva ani în presa cotidiană), cea de comentator politic. Ochiul ager al prozatorului este foarte atent la detalii şi observă inadvertenţa dintre stilul zeflemist al lui Adrian Năstase şi rigorile comportamentale pe care ar trebui să le presupună statutul de prim-ministru din vremea respectivă. Ceea ce cu o privire superficială mulţi au luat drept mostre de umor (nu discut calitatea acestuia), devine pentru Constantin }oiu o surprinzătoare probă de meschinărie şi micime sufletească. Batjocura grosolană şi gratuită practicată de Adrian Năstase în raporturile cu adversarii politici şi cu toţi cei care îl inoportunaseră în vreun fel nu are nimic din sensul socratic al ironiei. Ea devine o expresie a resentimentului pur, semn al ofilirii sufletului, cu totul neaşteptată la un om ajuns într-o asemenea demnitate şi care - circumstanţă agravantă - este de formaţie jurist: "Citind criticile în legătură cu acest tic de a ironiza lumea, nu fără o... prostuţă trufie (...), m-am întrebat cum se explică totuşi apucătura aceasta la un om atât de impor­tant?... Înţeleg năravul micilor caractere, răcorin­du-se cu câte o chestie, cleveteala eroilor din galeria lui Caragiale... Dar una e zeflemeaua lui Mitică, şi alta batjocura unui şef de guvern. Dacă ai ceva noţiuni de drept nu se poate să nu ştii că ironie vine din greacă, de la eironeia, care înseamnă întrebare. Or, eironeia, sau întrebarea, a fost unul dintre mijloacele dialectice privilegiate ale lui Socrate, prin care îşi învăţa discipolii. De aici până la deprinderea meschină de a lua peste picior oamenii, e o cale lungă de tot..." (pp. 34-35) O trăsătură specifică a firii româneşti, excelent sesizată de Constantin }oiu, este combinaţia destul de surprinzătoare dintre comic şi laşitate. Exemplul dizgraţios este furnizat de o întâmplare petrecută în timpul Congresului Uniunii Scriitorilor din anul 1955 când, în aşteptarea rezultatelor alegerilor pentru diversele funcţii de conducere participanţii se amuzau înfruntându-se într-un concurs de redenumire vulgară a unor opere literare (Baltagul devenise Sula, Mioriţa se transformase în Lenuţa etc.). În contrapartidă, atmosfera crispată de la petrecerile studenţeşti, unde toată lumea era inhibată, nimeni nu avea curajul să rostească ce gândeşte, discuţiile se cantonau în zona unui banal inofensiv pentru că fiecare vedea în celălalt un potenţial informator, oricând susceptibil să îi distrugă definitiv viaţa. De un grotesc absolut este reacţia activistelor de partid la moartea lui Stalin. Stilul este sarcastic, minimal, tăietura aminteşte de tehnica cinematografică. Se simte din plin mâna experimentatului prozator: "Moartea lui Stalin. Bocetele activistelor bătrâne, ca la ţară. Una îşi plesnea disperată palmele ţipând în culmea deznădejdii, tot ca la ţară, la un parastas: şi-acu ce ne facem?... Ce ne facem noooii?!..." (p. 224) Dincolo de aceste picante observaţii sociale, cartea lui Constantin }oiu readuce în atenţie, prin mici anecdote pline de tâlc, personalităţi care au marcat istoria noastră (inclusiv sau, mai ales, cea literară). Pe unele le-a cunoscut în mod direct, despre altele a aflat detalii interesante de la persoane pe care le-a frecventat (Gh. Jurgea-Negrileşti este una dintre acestea) şi care au făcut parte din anturajul respectivei personalităţi. Notele lui Constantin }oiu aruncă o lumină nouă, nuanţează prin prezentarea unor întâmplări mai mult sau mai puţin banale, portretele unor prieteni de demult sau oameni pe care i-a admirat, dintr-un motiv sau altul: Ion Vinea, Miron Radu Paraschivescu, Pavel Chihaia, Ion (Alin) Gheorghiu, Frantz Storch, Tudor Arghezi, Ion Barbu, mareşalul Ion Antonescu. Memorii din când în când nu este decât indirect o carte de memorialistică. Însemnările autorului nu par guvernate de vreo logică, nu urmăresc etapele unui plan preconceput. Întâmplarea şi jocul capricios al memoriei sunt cele care structurează materia. Mai mult, o serie de însemnări (mai cu seamă observaţiile din zona politicului) par a fi scrise la zi, sub impresia evenimentului şi, de aceea, ţin mai degrabă de specificitatea unui jurnal decât de perspectiva retrospectivă pe care o presupune o carte de memorii. Dar acest lucru are mai puţină importanţă. Cert este că însemnările cuprinse în cele trei volume publicate până în prezent recompun harta preocupărilor intelectuale ale unuia dintre cei mai cultivaţi şi rafinaţi prozatori români de după al Doilea Război Mondial. Într-o lume tot mai vulgară şi superficială, dominată de forme de divertisment din ce în ce mai abjecte, întâlnirea cu un spirit calofil, format la şcoala marilor înţelepţi, capabil oricând să-ţi explice subtilităţile filosofiei antice greceşti sau marile adevăruri ale Bibliei este precum descoperirea unui izvor cu apă rece şi cristalină în mijlocul deşertului. Citind însemnările lui Constantin }oiu, pur şi simplu te simţi mai bogat: câştigi în planul cunoaşterii propriu-zise, dar şi în modul de a privi şi a înţelege lumea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara