Patrick O’Brien. Jurnalul unei
călătorii în Principatele Dunărene, în
toamna şi iarna anului 1853.
Traducere din engleză, introducere şi
note de Constantin Ardeleanu.
Vintage, Humanitas 2016
James O. Noyes.
România, ţară de hotar între
creştini şi turci.
Traducere din engleză şi note de
Eugen Popa. Vintage,
Humanitas 2016.
Merită să ne amintim,
periodic, că prin că-
lătorie omul se cunoaşte
pe sine şi îşi vădeşte
adevărata fire. Cine
nu-şi poate petrece
măcar o treime a vieţii
pe drum, cum recomandă înţelepţii,
are totuşi şansa să citească
poveştile călătorilor.
În ultima vreme au apărut o mulţime
de mărturii ale unor străini care au
străbătut meleagurile româneşti,
vădind importanţa locului pe puntea
orient-occident. Educaţia, caracterul
acestor călători, ca şi mobilurile
drumurilor fiind diferite – evident că
relatările lor vor fi uneori contradictorii.
Unora li se pare că au nimerit într-un
soi de rai agricol şi climatic; pentru
alţii, ca pentru chirurgul american
James O. Noyes în 1854, aproape
totul e criticabil (cartea lui Noyes e
însă viabilă prin multele informaţii
prelucrate din alte cărţi ale vremii şi
mai ales prin traducerea lui Eugen
Popa).
Dar nu tabloul veridic interesează
întotdeauna cititorul, ci mai degrabă
surpriza decoperirilor literare. Mă
voi referi în mod special la amintirile
unui irlandez cu studii de drept la
Dublin, membru al Camerei Comunelor,
pe nume Patrick O’Brien, care călătorea
prin Principate în 1853 („nefiind
limpede dacă din proprie iniţiativă
sau trimis într-o misiune specială de
către Ministerul de Externe britanic
prin intermediul ambasadorului
Canning”, subliniază, într-o consistentă
prefaţă, istoricul Constantin Ardeleanu
– traducător erudit, care şi-a luat şi
utila sarcină de a întocmi un cuprins
analitic al cărţii şi de a contura contextul
istoric). Pare să fie vorba de un raport
diplomatic (căruia apoi, publicându-l,
călătorul i-a adăugat şi ingredientele
delectabile). O’Brien a fost găzduit
de consulul general britanic la Bucureşti,
Robery Gilmore Colquhoun, şi de
viceconsulul din porturile dunărene
Galaţi şi Brăila, Charles Cunningham;
a descris pregătirile de război (ne
aflăm în plină neînţelegere rusoturcă),
controlul paşapoartelor, starea
soldaţilor, ,strategiile şi obiectivele
militare, veniturile şi bogăţiile
Ţării Româneşti. Venind vorba de
dragarea Dunării, comentariile sunt
ale unui diplomat comercial: „Anglia
este ţara cea mai interesată ca gurile
Dunării să ajungă navigabile… În
anul 1851, exporturile Brăilei pe
Marea Neagră s-au ridicat la 778.157
de lire sterline, iar importurile pe
Dunăre la 334.078 de lire […] Supuşii
britanici şi vasele britanice au cea
mai importantă contribuţie la dezvoltarea
comerţului în această zonă.” În
condiţiile în care cabinetele occidentale
se temeau că Rusia putea să dea Porţii
lovitura fatală, orice observaţii de la
faţa locului erau necesare pentru a
îndepărta neclarităţile calomniilor,
de genul: „Să-i dăm de înţeles Europei
că aceste Principate sunt ţinuturi
sălbatice, locuite de o adunătură
de semibarbari depravaţi, iar crima
de a le anexa va fi trecută cu vederea,
căci va servi cauzei civilizaţiei şi
virtuţii”.
Dincolo, însă, de viziunea diplomatului,
amintirile lui O’Brien au o
certă forţă literară. Dunărea, tulbure
şi presărată cu epave, pare să lupte
ea însăşi împotriva curentului istoric:
„Vârfurile catargelor epavelor se
ridicau din apă asemenea braţelor
întinse ale unui om care se îneacă”.
Pe lângă Sulina (care apaţinea Rusiei),
însemnând pe atunci „cu totul
două şiruri de case de lemn cu etaj”,
Brăila e descrisă ca un loc al opulenţei,
cu mormane de grâu şi porumb
revărsate pe străzi, Galaţiul – ca
un adevărat oraş european, cu o
„forfotă plăcută”, în care adie „un
vânt de prosperitate”, iar Cernavodă,
printr-un impresionant tablou al
armiilor turceşti, alături de care
localnicii îşi duceau traiul obişnuit –
pescarii dregându-şi plasele şi bărcile
lungi ca nişte canoe, cârduri de „copii
pe jumătate despuiaţi şi femei ducând
poveri pe cap, ţărani lucrând din greu
pe câmp în mormăitul vlăguit al roţilor
de moară”.
Un umor britanic de cea mai bună
calitate colorează chiar şi momentele
sumbre. Carantina, care în Principate
era „o detenţie plicticoasă de patru,
cinci zile, în care poliţia are răgazul
să se informeze în legătură cu opiniile
tale politice şi cu scopul vizitei”
(detenţia fiind plătită, evident, de
bietul călător) prilejuieşte situaţii
comice: „De-a-lungul zilei gardianul
venea cu mâncarea la ore fixe.
Cum nu-i plăcea să facă mai multe
drumuri de la bucătărie la vizuina
unde eram întemniţat, aducea o
singură dată toate cele necesare. O
dată, la prânz, a apărut cu un castron
într-o mână şi un vas de lut în cealaltă.
În castron era supă, în vas carne fiartă
sau pilaf sau amândouă la un loc. Iar
prin buzunare vârâse şi restul mesei;
câteodată, când nu mai găsea loc
în buzunare, unele lucruri mai mărunte
le aducea în dinţi”. Absurditatea
nu face decât să declanşeze alte
prilejuri de amuzament: „Eşti căsătorit?
a întrebat ofiţerul. Am răspuns că
nu. –Atunci, a continuat de parcă era
o consecinţă a răspunsului meu, câte
cămăşi ai?”
Chiar şi pe vasul Companiei
Dunărene, nedormit din pricina
„miriadelor de insecte mici şi
răzbunătoare, care alungă somnul
mai ceva decât frământările minţii”,
agitat de „cele mai necreştineşti
sentimente”, călătorul nu-şi pierde
umorul în faţa ultimei lovituri: „Mă
tem că am fost nepoliticos cu servitorii
atunci când mi-au adus cafeaua, căci
licoarea părea mai degrabă noroi
subţire decât mocca”. La arătarea
paşaportului, al cărui control durează
opt ore („darul limbilor nu pare să
se numere printre calităţile poliţiştilor
din Ţara Românească”) se distrează
că e trecut pe listă ca „negoustor”,
titlu pe care îl consideră „o creaţie
valahă”.
În drumul spre Bucureşti, unde
vede „locuinţele ţăranilor ori ale
micilor proprietari de pământ din
Ţara Românească asemănătoare
celor din Irlanda”, admiră propensiunea
estetică a valahilor: „Toate sunt
văruite şi adesea viţa de vie sau o
altă plantă agăţătoare se caţără în
jurul uşii sau ferestrelor. […] Privite
în ansamblu, satele au un aer pitoresc
şi traiul acolo pare aproape confortabil”.
Dacă americanul J.O. Noyes povestise
în amintirile sale despre un vin oţetit,
O’Brien e încântat, pe drumurile pline
de cirezi de vite şi oi, turme de porci,
trecând pe lângă vânzători de curcani
sălbatici, iepuri, cocoşi de munte şi
peşti, de bogăţia locului: „Cu siguranţă
nu există în toată Europa pământ mai
roditor ca aici, iar climă mai bună
decât cea din Ţara Românească greu
se întâlneşte. Ţara are belşug de
grâne de toate felurile şi numai în
Franţa am mai băut un vin ordinaire
atât de bun ca vinul valah.” La Bucureşti,
oraş pe care îl vede „aproape „la
fel de întins ca Parisul, dar cu o treime
acoperită de grădini”, admiră frumuseţea
celor 300 de biserici, vremea bună
(„deşi octombrie, era cald ca la Londra
în iulie”), casele şi porticele pitoreşti,
Opera „la fel de frumoasă şi spaţioasă
ca oricare alta din Europa”, dar
mai ales doamnele din loje, „îmbrăcate
elegant, după moda pariziană; şi am
remarcat că frumuseţea pentru care
sunt atât de renumite nu-i o născocire”.
Umorul nu-l părăseşte nici când
evaluează situaţia politică: „E o vorbă
valahă care spune că acela care
bea din apa Dâmboviţei nu mai poate
să-i părăsească malurile. Mi-e greu
să înţeleg cum pot fi oamenii bucuroşi
să stea într-un loc aflat în calea
năvălirilor ruseşti. Dar dacă e vreo
fărâmă de adevăr în ce se spune
despre apele Dâmboviţei, atunci
moscoviţii şi musulmanii trebuie
să fi băut mult din aceste ape”. Nu
pot decât să recomand lectura de
ansamblu a volumelor din seria
Vintage: pe lângă un contur de
ansamblu al veridicităţii reconstituite,
vom descoperi farmecul unor povestiri
de care altfel n-am fi aflat.
