Un volum de maxim interes, nu numai pentru istoria politică şi geografică a evului mediu românesc, ci şi pentru documentarea identităţii culturale perpetuate pe aceste meleaguri a apărut recent în traducerea, editarea şi adnotarea Ioanei Feodorov, arabistă şi cercetătoare principală la Institutul de Studii Sud-Est Europene.
În cuvântul său de prezentare, acad. Răzvan Theodorescu atrage atenţia asupra viziunii echilibrate a autorului Jurnalului de călătorie (Paul din Alep, ierarh din Siria otomană), un învăţat capabil să descrie – şi nu numai în arhitectură – atât influenţele turceşti, cât şi pe cele „frânceşti”. Valahii, cu drumurile lor din vremea romanilor (precum drumul podit cu piatră „ de pe vremea închinătorilor de idoli” dinspre Mânăstirea Hotărani – reminiscenţă din Via Traiana) li se înfăţişau călătorilor sirieni clar altfel decât locuitorii Orientului. Aceste ţinuturi, deşi adesea pârjolite, nu fuseseră totuşi ocupate prin război de armatele otomane, precum altele vecine – conservându-şi astfel o identitate bazată pe străvechi obiceiuri şi ceremonii, ca un sâmbure mereu roditor într-o mereu diferit încercată mobilitate sprituală.
Majoritatea personajelor întâlnite pe cale sunt descrise prin virtuţi cărturăreşti şi au vocaţie de erudiţi – de pildă, Ignatie, episcop al Râmnicului şi mitropolit între 1653- 1656, „era un om ales, cu statură mândră, cunoscător al graiurilor turcesc, persan, grecesc şi valah”. La Curte, boierii se îmbrăcau elegant („De i-ai fi văzut, cititorule, ca nişte flori de primăvară, în stofele lor colorate, scumpe, toţi purtând samur! Căci altă blană nu le place”; femeile se împodobeau cu „mărgă ritare din belşug, blănuri de samur, straie scumpe şi altele asemenea”; cetăţile erau bine împrejmuite („Târgovişte este un oraş mare, poate cât Alepul ori Damascul”), iar credincioşii se vădeau „foarte cucernici şi smeriţi”. Între virtuţile admirate deschis de ierarhul oriental, un prim plan îl ocupau ospitalitatea şi curăţenia (Autorul îşi declară, de pildă, bucuria de a reveni pe meleagurile moldave după o perioadă petrecută în Ţara Cazacilor, pentru că acum putea face din nou baie, după doi ani în care nu avusese parte de aşa ceva!). Chiar şi satele ţinuturilor româneşti aveau nu numai biserici, ci şi palate cu tot confortul. De pildă, Palatul de la Filipeştii de Târg – ridicat de postelnicul Constantin Cantacuzino, „unde sunt case împărăteşti de-ţi stă mintea în loc” avea, de pildă, „o baie frumoasă, îmbrăcată în marmuri minunate, cu apă ce curge din roţi aşezate pe râu, udând toate grădinile şi livezile acelea încântătoare şi învârtind numeroase mori”.
Într-un admirabil documentat studiu introductiv, Ioana Feodorov precizează că Paul din Alep, fiul şi secretarul însoţitor al patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei, a lăsat, călătorind într 1652 şi 1659 la Constantinopol, în Valahia, Moldova, Ţara Cazacilor şi Ţara Moscovei, „cel mai cuprinzător text din literatura arabă care se referă la istoria românilor, a ruşilor, a ucrainienilor şi a altor popoare central- şi est-europene la jumătatea secolului ai XVII-lea”. Autor al mai multor tratate de istorie şi descrieri topografice (între care, a Romei), sau al unor culegeri de texte greceşti, adaptate în arabă, eruditul sirian era în măsură să evalueze din toate punctele de vedere civilizaţiile pe care avea prilejul să le descopere. Împreună cu patriarhul Antiohiei şi o suită de amploare variabilă a avut parte de ospitalitatea lui Vasile Lupu, apoi a lui Gheorghe Ştefan, de a lui Matei Basarab şi Constantin Şerban, iar după revenirea din Ţara Cazacilor, călătorii sirieni au rămas jumătate de an la curtea noului domn, Mihnea III Radu (înainte de a reveni la Damasc „după 7 ani, 4 luni şi 20 de zile de absenţă” - din care aproape trei ani şi jumătate în Ţările Române). Ţinta călătoriei fusese în primul rând spirituală: căci Macarie şi Paul căutaseră o „Ţară a Făgăduinţei”, din care să aducă la întoarcere cele necesare susţinerii „continuităţii şi înnoirii Bisericii pe care o slujeau”.
Trecând în revistă ediţiile şi fragmentarele traduceri precedente (care, cel puţin în sfera limbii române, includ nume vestite, precum Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu, Moses Gaster, alături de specialişti precum Emilia Cioran, Gheorghe Popescu-Ciocănel, Pr. Vasile Radu, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Vasile Cândea), Ioana Feodorov zăboveşte empatic asupra clarifică rilor aduse de predecesori, dar şi a imperfecţiunilor pe care această nouă ediţie şi traducere îşi propune să le acopere. Întocmită pe baza manuscriselor de la Paris, Sankt-Peterburg şi Londra, noua ediţie/traducere aduce un plus de accente filologice şi istorice, dar depăşeşte cu mult, aş spune, limitele ştiinţifice şi academice: avem înaintea ochilor o scriere de incontestabilă valoare literară. Iată, de pildă, descrierea unei ierni valahe: „În anul acela a căzut foarte multă nea, de la 1 ianuarie şi până la sfârşitul lunii martie, fără întrerupere. Până la sărbătoarea Paştelui a fost vânt, ger şi îngheţ cum nu mai văzusem vreodată. Chiar şi vinul a îngheţat în ulcioare… Se vedeau atârnând de acoperişurile caselor, jur-împrejur, beţişoare lungi de cleştar, adică de gheaţă, de se minunau privitorii”.
Cu un vocabular adecvat epocii şi spaţiului bisericesc, găsind cuvintele potrivite atât pentru textul original arab, cât şi pentru împrumuturile lexicale din greaca veche, turcă, italiană, franceză, rusă, polonă, tătară etc., traducătoarea a reuşit memorabile fresce, pulsând de viaţă şi culoare: „ S-a auzit atunci mare bubuit de tun şi de puşcă, s-au deşertat rânduri de pocale mari, (s-au auzit) tarafurile cu tobe, trâmbiţe, fluiere şi cântări, cu ghiduşii şi altele asemenea. Apoi s-au împărţit veşminte. Am mers în trăsură la mânăstire, înconjuraţi de seimeni şi de dărăbani care trăgeau cu puşca, de satârgii şi de cântăreţi care şi-au luat (răsplata) şi s-au dus”. „De câte ori erau aduse afară talerele de la cuhnii, băteau tobele şi sunau din nagarale, răsunau fluierele şi trâmbiţele şi cântau tarafurile. De câte ori bea domnul, şi iarăşi după (cântarea) lăutarilor, trăgeau cu trei tunuri, de se cutremura pământul. Au petrecut în acest fel până în seară. El stătea cu capul descoperit. S-au închinat multe rânduri de cupe mari, care puteau cuprinde fiecare câte o oca de vin ş…ţ. Celorlalţi stareţi de faţă le-a dat straie de atlas, fie unele scumpe, fie unele obişnuite. Preoţilor şi nouă, diaconilor, ne-a dat veşminte de camhă sacâzlie”. (În una din fermecător savantele note de subsol aflăm că „sacâzliu” e un adjectiv derivat de la Saqiz, numele insulei Chios în arabă şi turcă).
Generozitatea valahă e desluşită de Paul din Alep şi din pomenile care se fac unui răposat: „Nu numai cei bogaţi fac pomană astfel, ci şi nevoiaşii. Dacă le moare o rudă, merg cu bucate şi cu pâine în urma lui până la mormânt, iar după ce l-au îngropat împart totul celor de faţă, pentru iertarea păcatelor lui. Ce obicei frumos este acesta!” După cum nunţile, cu vestitorii călare, căruţele cu zestre, întâmpinarea de către socri, mersul la biserică, mireasa cu văl din dantelă trandafirie, aruncarea de cofeturi din alune, stafide, nuci, îl fac să exclame: „Acum nu mai era jale şi durere precum deunăzi. Fie binecuvântaţi cu datinile lor, căci ei ba jelesc, ba se veselesc!”
Proiectul, deocamdată în lucru, al realizării unei ediţii integrale a Jurnalului lui Paul din Alep, va fi continuat prin eforturile celor trei echipe (de la Institutul de Studii Est-Europene al Academiei Române Bucureşti, de la Institutul de Manuscrise Orientale al Academiei Ruse de Ştiinţe, Sankt-Peterburg, şi de la Institutul de Studii Orientale al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei, Kiev), care îşi propun şi integralitatea unei traduceri riguroase în engleză, cu identificarea corectă a locurilor, personajelor şi evenimentelor petrecute în fiecare din ţările vizitate de ierarhii Bisericii Ortodoxe a Antiohiei. Rezultatul se anunţă de pe acum un eveniment pentru medievistica europeană – şi nu numai.