Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Clasicismul, azi de Gheorghe CeauŞescu


Cu cât se prelungeşte tranziţia românească, cu atât mai mult îmi dau seama de imperativul sporirii ponderii învăţământului clasic în România. Şi asta nu din dorinţa ca românii să poată citi în original operele strămoşilor lor romani, ci pentru a face să domine în societate spiritul prin care cultura greco-latină a configurat definitiv ceea ce numim noi astăzi Europa. Când România se afla în secolul XIX în plin proces de europenizare, Eminescu, susţinând necesitatea învăţământului clasic la noi, sublinia cu tărie caracterul formativ al Antichităţii clasice. “Cultura clasică”, spunea cu mare dreptate poetul, “are calitatea determinată de a creşte, ea este în esenţă educativă” (Învăţământul clasic). Rostul ei nu este de a întipări în minţile oamenilor construcţii precum acuzativul cu infinitiv sau ablativul absolut, ci de a forma oameni în adevăratul sens al cuvântului: “A învăţa vocabule latine pe din afară, fără a fi pătruns de acel adânc spirit de adevăr, de pregnanţă şi de frumuseţe a antichităţei clasice, a învăţa regule gramaticale fără a fi pătruns acea simetrie intelectuală a cugetării antice, este o muncă zadarnică, o literă fără înţeles. ... Spiritul antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi izvorul simţului istoric” (s.n.). Pentru Eminescu esenţial este ca valorile clasice să pună stăpânire asupra societăţii, cu alte cuvinte să determine formarea unei mentalităţi în care spiritul de adevăr să se impună definitiv: “Important este ca spiritul de adevăr, ce domină în cultura fixată prin ele” - adică prin limba latină şi limba greacă veche - “să stăpânească în societate”. Clasicismul formează caractere şi configurează o cultură, bunuri care nu pot fi exprimate pecuniar: “Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nicicând”. Studiile clasice mai au o virtute: ele impun rigoare şi etică intelectuală. A avea o contribuţie în domeniul filologiei clasice presupune o competenţă şi un efort ieşit din comun, căci filologia clasică este un domeniu despre care s-a scris încă din timpul Renaşterii; pentru realizarea unui studiu de detaliu sau a unei viziuni noi asupra tragediei greceşti sau asupra lui Horaţius, de pildă, este necesară nu numai cercetarea textului în sine, ci şi a unei imense literaturi secundare, mai numeroase decât în oricare alt domeniu prin forşa multelor secole în care interesul pentru Antichitatea clasică a fost şi încă mai este în ţările civilizate o preocupare culturală precumpănitoare. Un filolog clasic nu se hazardează necugetat, ci se înşală aşezând la baza cercetării contribuţiile acumulate de-a lungul veacurilor. Un filolog clasic va cita întotdeauna nu numai sursele, ci şi interpretările formulate de predecesorii săi. Iată un exemplu elocvent pentru rigoarea de care dau dovadă filologii din ţările în care spiritul clasic s-a impus: pe când lucram la studiul introductiv şi la comentariul Istoriilor lui Tacitus am citit în revista The Classical Quarterly din 1968 un scurt articol al profesorului englez G.M. Lee în legătură cu un text controversat din monografia Germania a istoricului latin; profesorul englez afirmă că trei sunt interpretările posibile ale textului; conform primeia, cu care el este de acord, Tacit ar fi exprimat în fraza respectivă ideea că cei puternici îşi arogă titlurile de moderaţie şi de justiţie; şi acum supriza: G.M. Lee îşi încheie consideraţiile astfel “So in the excellent Rumanian translation of 1871 by Gavrilu I. Munteanu: “Când are să decidă pumnulu, celui mai tare i se atribuie titlu de moderatu şi de onestu” (p.383)! No comment!

Acolo unde spiritul clasic este prevalent, acolo domnesc etica şi rigoarea intelectuală, acolo principiul adevărului s-a impus definitiv. Aşa se face că în ţările participante la cultura şi civiizaţia europeană, cum era şi România înainte de invadarea ei de către armata roşie, se citează şi lucrări aflate în manuscris, se menţionează informaţiile transmise pe cale orală de către studenţi, asistenţi, colegi. Într-o asemenea atmosferă plagiatul nu-şi găseşte locul şi, în cazul în care se produce, el este sancţionat prompt, fără milă.

Aproape jumătate de secol de stăpânire bolşevică a distrus spiritul clasic. Valorile europene caracteristice României adevărate au fost desconsiderate, mentalitatea alterată în forme foarte grave. Din nefericire după decembrie 1989 nu s-a voit de către puterea emanată o acţiune hotărâtă pentru restabilirea valorilor caracteristice renaşterii româneşti în epoca modernă, ci a continuat să încurajeze neseriozitatea, impostura, incompetenţa intelectuală. Puterea politică aflată la putere din decembrie 1989 până astăzi, cu o pauză între 1996-2000, a cultivat aceiaşi oameni, aceiaşi mentalitate, aceleaşi structuri caracteristice vechiului regim. Aşa se face că azi asistăm cum un ministru român plagiază ordinar şi nu realizează în nici un fel gravitatea actului săvârşit, aşa se face că primul ministru, guvernul în întregime îl susţin în continuare pe colegul plagiator, că Preşedintele României, “garantul Constituţiei”, adică şi al normelor morale care trebuie să guverneze societatea, justifică prin sofisme puerile gestul incalificabil al ministrului Sănătăţii! Aşa se face că asistăm la apariţia unui tratat academic de istorie a României cu capitole întregi plagiate, fără nici-o reacţie serioasă şi europeană din partea celei mai importante instituţii culturale a ţării, în fond unul din simbolurile naţionale. Şi, se pare că plagiatul a devenit un soi de sport naţional, judecând după dezvăluirile presei.

Impunitatea plagiatorilor era un atribut al României socialiste; toate memoriile conţinând plângeri justificate în acest sens rămâneau fără răspuns din partea secţiei de propagandă a C.C. al P.C.R. Gesturi de huliganism, cum a fost furtul unei inscripţii din curtea Institutului de Arheologie în anii ’70, urmat de incalificabile articole la adresa prof. Dionisie Pippidi, un savant de talie europeană, au fost tolerate şi încurajate de puterea comunistă. Azi asistăm la perpetuarea sistemului. Iar puterea se dovedeşte antinaţională - inclusiv senatorialul poet care dă bătălia pentru România susţinând autorii furtului intelectual -, deoarece prin gesturile lor dovedesc că puţin le pasă de reputaţia României în lumea civilizată. Plagiaturi s-au produs multe peste tot; dar nicăieri conducătorii de state şi guvernele nu le-au luat apărarea! Nu ştim cum se va încheia povestea ministrului Sănătăţii, dar este incalificabil că afacerile de plagiat să fie justificate şi lăsate fără sancţiune dură atât de lungă vreme. Şi cazul ministrului nu este singular.

Pentru a curma o asemenea atmosferă viciată, nedemnă de o ţară europeană, spiritul clasic trebuie să se impună. Să-i redăm clasicismului greco-latin puterea de a-şi împlini şi la noi vocaţia de a fi “regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi izvorul simţului istoric”; şi, cum conchide Eminescu, să determine ca “spiritul de adevăr, ce domneşte în cultura fixată prin ele, să stăpânească în societate”. Domnia spiritului de adevăr, iată imperativul unei guvernări cu adevărat româneşti, căci, spunea Maiorescu în concordanţă cu Eminescu “primul semn de viaţă al inteligenţei unui popor este căutarea sinceră şi dezinteresată a adevărului”. Orice deviere de la acest principiu trebuie imediat sancţionată.

Politica de susţinere impostorilor şi plagiatorilor este antinaţională şi antieuropeană. Ea trădează voinţa de a menşine România în situaţia în care a adus-o pumnul lui Vâşinski din 6 martie 1945. Guvernanţii ar trebui să mediteze la textul maiorescian şi, indiferent de sacrificiile personale pe care reaşezarea ţării pe coordonate europene le impune, să restabilească spiritul de adevăr.