Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Călare pe două lumi de Tudorel Urian

Cu o medie de o carte publicată pe an, Dan Stanca este, probabil, cel mai prolific scriitor român apărut după 1989. Prozele sale au ca numitor comun permanentul balans între realism şi fantastic (oniric), precum şi, la nivel ideatic, o vizibilă inspiraţie guénonistă. Drumul spre piatră, cel mai recent roman al autorului, nu face excepţie de la regulă.
         
Drumul spre piatră este ceea ce s-ar putea numi un roman-eseu. Accentul cade aproape exclusiv pe idei, iar la sfîrşitul lecturii ceea ce rămîne în mintea cititorului este o viziune asupra istoriei. Nu personaje, întîmplări sau cine ştie ce efecte artistice. Practic, Dan Stanca ajunge pe un alt drum (prin intermediul prozei) la unele dintre concluziile lui Horia-Roman Patapievici din Omul recent sau Ovidiu Hurduzeu din Sclavii fericiţi. Ideea romanului este aceea că istoria civilizaţiei umane se dezvoltă în formă de cerc. De aceea, cu cît avansăm mai repede (în plan tehnologic, dar nu numai), nu facem decît să involuăm spre zorii civilizaţiei umane. "Drumul spre piatră continuă în cer", spune autorul (vezi p. 282). Ca la Patapievici, atunci cînd se cîştigă ceva în plan material, se pierde altceva în plan spiritual, rezultatul, verificabil în evoluţia/involuţia noastră post-comunistă, fiind tot mai accentuata degradare a condiţiei umane. Implicit, o asemenea carte este o pledoarie, în spirit conservator, pentru prezervarea valorilor tradiţionale şi un atac la adresa globalismului, a corectitudinii politice şi a mercantilismului frenetic, specifice epocii actuale. În subsidiar, apare drama omului care nu se poate adapta noilor realităţi, cu identitatea strivită într-o societate care a abolit valorile şi regulile tradiţionale şi se lasă guvernată de principii anarhice. Toată această viziune asupra istoriei este prezentată prin prisma evoluţiei/involuţiei unui personaj narator, Sabin Carp, fost profesor de ştiinţe sociale (dată fiind problematica romanului, specializarea nu este întîmplătoare) înainte de revoluţie, dat afară din învăţămînt după evenimentele de la Braşov, din noiembrie 1987, şi ajuns după revoluţie un soi de vagabond în subteranele Bruxelles-ului, capitala principalelor organisme transnaţionale (NATO, Uniunea Europeană), oraş-simbol al globalismului. Parafrazînd un celebru titlu al lui Sextil Puşcariu se poate spune că, asemenea nouă, tuturor, Sabin Carp stă "călare pe două lumi", fiecare cu specificitatea ei. Este lumea de azi mai bună decît cea de ieri? Depinde de punctul din care sînt privite lucrurile, dar, în esenţă, răspunsul lui Dan Stanca este negativ. Dacă în perioada comunistă răul avea un chip vizibil (cel al diavolului) împotriva căruia se putea lupta, astăzi lucrurile au devenit mult mai complicate. Este o lume dominată de Nimeni, ale cărei trăsături definitorii sînt excelent sintetizate în confesiunea profesorului Sabin Carp: "Va fi o epocă lipsită de personalităţi şi de martiri, de demoni şi de rugăciuni, o epocă în care vom fi din ce în ce mai mici şi nu vom şti ce să mai facem pentru a ne distra. Imaginile se vor succede cu repeziciune prin faţa noastră, stele de cinema, vedete sportive, politicieni sclipitori, toate vor intra ca într-un tub de loterie unde vor fi învîrtite şi agitate pentru a cădea lozul cîştigător. Lumea va pierde tot mai mult din consistenţă, viaţa se va ieftini, moartea se va banaliza, faptul divers va fi atotputernic, diversitate, divertisment, acestea vor fi coordonatele universului dominat de Nimeni" (pp. 98-99). Dictatura din ultimii ani ai comunismului a fost înlocuită cu un alt tip de putere, mai parşivă, a cărei forţă stă în propriile ei slăbiciuni. Într-o societate care îşi distruge statuile (citeşte, valorile şi idolii) oamenii ajung să nu mai creadă în nimic, coagularea lor în numele apărării unui ideal devine imposibilă, iar puterea nevăzută îşi poate face de cap: "Puterea cea mai zdrobitoare e aceea de a-i convinge pe oameni că nu există putere şi nimic de care să le mai fie frică. După ce vor trăi bucuria deplinei eliberări vor vedea că nici protestul lor nu mai înseamnă nimic" (p. 236).
        
Pe fundalul risipirii tuturor iluziilor ante-revoluţionare, cei care au murit în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu sufletul plin de luminoasă speranţă, se dovedesc, în negura spirituală a zilelelor noastre, a fi răsfăţaţi ai sorţii. Imaginîndu-şi care ar fi putut fi destinul postrevoluţionar al unei fete inocente, ucise în timpul represiunii din 21 decembrie 1989, Sabin Carp ajunge să-i invidieze destinul: "O vedeam aruncată pe un maidan, tăvălită, terfelită, învineţită, maculată, ireversibil distrusă. Din fărîmele fiinţei ei nu s-ar mai fi putut alcătui nici măcar o ceşcuţă din care să-ţi bei cafeaua. Nenorocirea însă nu avusese loc fiindcă existase o icoană a Sfintei Fecioare şi o zi a solstiţiului de iarnă 1989 cînd toţi cei care găsiseră încă un drum împotriva răului veniseră la întîlnirea cu norul de lumină ce trecea pe atunci deasupra capetelor lor după ce, înaintea naşterii fiecăruia din cei prezenţi acolo, străbătuse pentru o fracţiune pîntecele matern" (p. 216).
        
Ideile expuse de Dan Stanca în Drumul spre piatră sînt la fel de grave şi actuale ca şi cele din cărţile lui Patapievici sau Hurduzeu. Impactul lor public a fost însă mult mai mic. Situaţie cu atît mai paradoxală cu cît, înainte de a fi tipărit în volum, romanul a apărut sub formă de foileton în "Ziarul de duminică". Deci vizibilitatea sa a fost net superioară majorităţii producţiilor autohtone ale genului. Cum se explică atunci tăcerea din jurul acestei cărţi? Cred că Dan Stanca şi-a ales un vehicul greşit pentru a răspîndi în lume foarte incitantele sale idei. Eficienţa ar fi fost alta dacă autorul ar fi optat pentru calea mai directă şi mai nesofisticată a eseului pur şi simplu. Romanul presupune o altă grilă de lectură decît eseul. Tehnicile narative şi stilistice, specifice romanului, îmbracă ideile într-o anumită prolixitate. Pe alocuri ele devin dificil de urmărit şi de interpretat din cauza excesului de cuvinte şi a permanentului balans între planul realist şi cel fantastic. Naraţiunea are regulile ei care, obligatoriu, produc o oarecare disipare a spaţiului ideatic în teritoriul mult mai vast al epicului. Or miza principală a cărţii lui Dan Stanca stă tocmai în concentrarea de idei.
         
Drumul spre piatră este o carte care ar trebui să suscite vii dispute în mediul intelectual de la noi. Nu atît ca roman, cît ca viziune asupra istoriei.

Dan Stanca, Drumul spre piatră, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2002, 284 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara