Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Ciudate fluctuaţii valorice de Liana Tugearu


Recenta premieră a baletului Casanova, montat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti de Monica Fotescu Uţă, este un spectacol ciudat, de la care pleci cu unele satisfacţii împletite cu insatisfacţii şi cu multe nedumeriri. Acestea din urmă încep chiar din clipa în care iei în mână programul de sală şi afli din el lucruri ştiute, fără a afla nimic despre cele pe care nu le ştii. După ce afli, din nou, câteva date despre compozitorii Mahler şi Massenet, a căror muzică este folosită preponderent în colajul spectacolului, date pe care, dacă le-ai uitat sau nu le ştii, le poţi găsi în oricare dicţionar de muzică, nu afli în schimb nimic despre coregrafi (căci, de fapt, sunt doi), adică despre creatorii spectacolului. Şi despre ei nu ştim nimic şi nici nu avem de unde afla, numele lor neexistând în vreun dicţionar de balet. Monica Fotescu Uţă a fost balerină la Opera Naţională din Bucureşti şi este plecată de mai mulţi ani în străinătate. Neştiind nimic despre activitatea ei acolo, ne putem întreba: acesta este specacolul ei de debut? A mai creat şi alte coregrafii? Când, unde şi ce anume? Dar Xin Peng Wang, care semnează coregrafia unui quartet integrat în spectacol, unde montează şi ce a mai creat? Mister total. Nu ne putem baza şi nici nu putem vehicula, la rândul nostru, unele informaţii orale, vagi, întâmplătoare. Deci rămânem în plină ceaţă.

De asemenea, nu găsim nimic în program nici despre interpreţi. Să zicem că pe unii dintre ei publicul bucureştean îi cunoaşte. Dar nu pe toţi. Şi, oricum, poate fi vorba şi de un nou venit la un spectacol de balet, nefamiliarizat cu cariera soliştilor baletului. }inând cont de toate aceste aspecte, prima concluzie este că Baletul a rămas, în continuare, în Operă, un cetăţean de rangul doi, care nu merită tot atât de multă atenţie ca Muzica, iar cea de a doua concluzie este că această instituţie de rang naţional nu-şi prea respectă spectatorii, adică pe cei pentru care creează şi pentru care, în fond, şi există, lăsându-i în nedumerire şi confuzie.

Trecând pe lângă (nu peste) aceste nemulţumiri, să încercăm a vedea ce ne oferă spectacolul în sine: scene de ansamblu, duete şi solo-uri, unele închegate compoziţional şi realizate artistic, altele diluate şi inexpresive. Dacă ar fi fost vorba de un recital de balet, ne-am fi bucurat de piesele reuşite, dar am fost invitaţi la un spectacol cu o temă anume şi deci cu un fir conducător. Or, structura libretului şi regia gândite de Monica Fotescu Uţă nu au acest liant. La această deficienţă contribuie şi interpretul principal, Ovidiu Matei Iancu, care rămâne pe tot parcursul spectacolului un excelent prim balerin, în foarte bună formă ca turaţie, săritură şi desfăşurări ample ale mişcărilor, fără a reuşi însă să fie un personaj. Şi el trebuia să fie chiar personajul central al baletului, Giacomo Casanova - cuceritorul doamnelor şi, în general, al femeilor de orice rang, dar şi prietenul prinţilor şi cardinalilor, un literat rafinat, dar şi un trişor neruşinat, un aventurier plin de farmec, un ,actor" important al secolului al XVIII-lea, a cărui scenă a fost întreaga Europă. Coregrafa nu a reuşit însă să scoată din balerin şi artistul, care să poată deveni fermentul fiecăruia dintre episoadele evocate. Mai mult chiar, într-un moment dramatic - Casanova în închisoarea de la Veneţia -, protagonistul rămâne într-un plan secund, după gratii, iubita lui, Manon, fiind cea care transpune în mişcare, în prim-plan, zbuciumul acestuia. în plus, modul cum evadează Casanova din închisoare, trecând printre gratii, devine o altă enigmă pentru spectatori. Şi, tot astfel, motivaţia mai multor episoade rămâne neclară.

Chiar în acest context, doi balerini se impun ca interpreţi: Corina Dumitrescu (Manon) şi Gigel Ungureanu (Bernis). Foarte buni clasicieni, amândoi, în lunga lor carieră, fie la Bucureşti, fie, în cazul celui de-al doilea, la defunctul Teatru de Balet ,Oleg Danovsky" din Constanţa, au lucrat şi cu coregrafi de dans contemporan şi acest lucru se simte în mişcarea lor, mult mai liberă. La aceste date se adaugă şi propria lor personalitate. Când Corina Dumitrescu intră în scenă, se simte că a intrat un personaj care va dinamiza atmosfera. Dansul ei cu violoncelul, singură sau cu partenerul, este una dintre cele mai bune partituri coregrafice ale spectacolului, compoziţional şi interpretativ. Dar tot ea are, la începutul actului doi, un solo (dansul din faţa gratiilor) fără substanţă compoziţională, pe care interpretarea ei nu-l poate salva. Deosebit de expresiv şi dinamic este, în schimb, solo-ul lui Gigel Ungureanu din primul act, atât de bine dansat că regreţi că nu durează mai mult.

Dintre celelalte iubite ale lui Casanova au partituri bune şi bine interpretate Adela Crăciun (M. M. Morisini), Gabriela Popovici (Henriette) şi Oana Popescu (Christina), nu însă şi Mihaela Gherghişor (Charpillon), care ar trebui să aibă o pondere însemnată în actul al doilea şi nu o are. De asemenea sunt vreo două partituri coregrafice foarte bine construite, încredinţate unui grup de bărbaţi din ansamblu, care le şi execută fără cusur. Tot cu semnul plus este şi compoziţia quartetului creat de Xin Peng Wang şi interpretat de Corina Dumitrescu, acompaniată de trei balerini, care însă ar trebui să ne explice cineva ce legătură are cu restul spectacolului.

La capitolul libret, ar mai fi de amintit şi nota lirico-nostalgică, nepotrivită cu personajul Casanova, nota introdusă de prezenţa repetată a umbrei mamei acestuia, în interpretarea Mădălinei Slăteanu, cât şi nota naivă, de basm pentru copii, adusă de introducerea personajului Vrăjitoarei, interpretată de Gabriela Mocanu. în schimb, spectacolul este bine încadrat de un prolog şi un epilog, în care Casanova bătrân îşi rememorează viaţa, scriindu-şi memoriile. Personajul este bine interpretat de Cristian Crăciun, care beneficiază de o plastică corporală cu totul aparte.

Pe lîngă libret, şi colajul muzical ridică câteva probleme. Alături de Jules Massenet şi Gustav Mahler, colajul realizat de coregrafă, împreună cu dirijorul şi conducătorul orchestrei, Tiberiu Soare, cuprinde şi un pasaj muzical din Mozart. Integral pe muzică de Mozart a fost şi spectacolul creat la Moscova în 1993, de Mihail Lavrovsky, Fantezie pe tema lui Casanova, neanunţat în program la montări anterioare, ca şi alte spectacole mai vechi ale lui coregrafilor Rudolf von Laban (1923), Heinrich Kröler (1929), Julien Algo (1937) şi Janine Charrat (1969). Revenind însă la colaj, folosirea muzicii lui Mahler ni se pare discutabilă. Personajul dinamic, spumos dar superficial care este Casanova nu pare potrivit cu profunzimile mahleriene ale unui suflet chinuit de torturi morale şi nelinişti metafizice. Dar poate îl iubim noi prea mult pe Mahler. Oricum însă, pentru că îl iubim, ne-am dat seama că nu s-a folosit numai ,Structura muzicală a Simfoniei nr. 6 de Mahler", cum spune coregrafa, ci şi fragmente din Simfonia nr. 5 (partea a 4-a, Adagietta) şi din Simfonia nr. 2 în Do minor. încă o dată un lucru ciudat: coregrafa nu ştie ce muzică şi-a ales?! Dirijorul Tiberiu Soare nu a putut să o pună în temă?

Să mai adăugăm că nu am putut admira nici linia şi nici paleta de culori folosite de Viorica Petrovici, scenografă pe care o preţuim pentru multe alte montări pe scena Operei sau pe scenele unor teatre de proză.

Toate aceste date şi fluctuaţii valorice creează spectatorului un sentiment de disconfort. Nu apuci să te bucuri de o partitură coregrafică bine compusă şi interpretată că urmează alta care te irită. Şi toate acestea în pofida faptului - care se simte totuşi în sală - că toată compania de balet a Operei s-a dăruit cu tot sufletul acestei noi montări, chiar dacă această dăruire nu a dus la rezultatul scontat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara