Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Cireşe şi cireşi de Rodica Zafiu

Aşa cum am mai arătat în această rubrică, apariţia noului Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2, 2005) a stârnit anumite proteste împotriva relaxării normelor: unii vorbitori (printre care şi profesori de limba română) au resimţit acest lucru ca o ameninţare la adresa prestigiului social atribuit prin limbă şi chiar a ideii de normă, afirmînd că admiterea unor forme după criteriul frecvenţei lor în uz reprezintă o cedare în faţa inculturii, analfabetismului etc. Unul dintre punctele cele mai sensibile ale noilor recomandări academice pare să fi fost admiterea pluralelor cireşi şi căpşuni ca variante literare, chiar preferate formelor cireşe, căpşune (singurele acceptate de ediţia din 1982 a DOOM). Din păcate, protestele unora dintre vorbitorii iritaţi se bazează doar pe amintirile din şcoală şi pe o înţelegere prea puţin relativizantă a noţiunilor de corectitudine şi greşeală.

Cred că toată lumea ştie că extinderea pluralului în -i la feminine care au singularul în -ă este o tendinţă mai veche a limbii române, care a produs forme pe deplin acceptate (şcoli, roţi, limbi, lămpi etc.). E la fel de adevărat că, în alte cazuri, tendinţa a avut doar rezultate regionale, populare, sancţionate de norma cultă: ciocolăţi, îngheţăţi, făbrici, căşi. La împrumuturile recente în -ă pluralul se formează spontan în -e (clonă - clone, fiestă - fieste); acest lucru demonstrează că tendinţa de trecere de la e la i nu mai este activă, ceea ce întăreşte percepţia ei negativă. Iorgu Iordan a fost convins că -i se va generaliza: în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor (1943, 1948), considera tendinţa ireversibilă: "nu văd ce-ar putea interveni s-o oprească" (p. 63). Şi Al. Graur a preluat această idee (prin care în 1940 explica pluralul sumi, în loc de sume). În celebra sa carte din 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Graur discuta pe larg problema ("foarte adesea cele două forme coexistă, de exemplu cireşe şi cireşi ", p. 106), dar îşi punea şi o întrebare aproape retorică: "Nu cumva în momentul de faţă, după o perioadă de dezvoltare a tipului cu -i, se dezvoltă din nou cel cu -e?" (p. 118). Mai tîrziu, în Dicţionar al greşelilor de limbă (1982), acelaşi Graur recomandă tocmai formele cireşe şi căpşune, cu o explicaţie care se va bucura de o lungă carieră: forma în -i "e pluralul de la numele pomului / plantei".

Am constatat cu surprindere că unii vorbitori de azi pur şi simplu neagă existenţa în uz a formelor de plural cireşi şi căpşuni. Poate fi vorba de o percepţie dialectală (recunoaşterea doar a formelor din propriul grai), dar şi de o eroare de percepţie mai generală. Se ştie că adesea auzim doar ceea ce ştiam dinainte: cineva poate avea o rostire diferită de cea recomandată, pe care să nici nu o conştientizeze. Nu e imposibil ca acelaşi vorbitor să condamne dezacordul şi să-l folosească în fraza următoare. Cei care au învăţat la şcoală că sînt corecte doar pluralele cireşe şi căpşune pot să nici nu observe tot ceea ce deviază de la aceste forme. Chestiunea se complică prin apelul la raţionalitate şi diferenţiere: pentru nespecialişti, e foarte atrăgătoare ideea unei logici a limbii, a presupusei sale tendinţe de a elimina ambiguitatea şi de a distinge sensurile. În realitate, limbile naturale funcţionează perfect cu o mulţime de ambiguităţi şi polisemii, rezolvate doar de apelul la context. În cazul dat, i-a convins pe mulţi ideea lui Al. Graur - că ar trebui ca pluralele cireşi, căpşuni să fie rezervate substantivelor masculine cireş, căpşun, care denumesc planta, iar pluralul în -e (feminin) să desemneze exclusiv fructul. De fapt, o asemenea diferenţiere există în mai multe cazuri (pruni - prune, corcoduşă - corcoduşe), dar nu în toate: piersici şi nuci (unde consoana din final a favorizat trecerea la i ) sînt formele de plural masculin (de la piersic, nuc), omonime cu pluralul feminin (de la piersică, nucă). În limbă se găsesc mai întotdeauna atît argumente, cît şi contraargumente pentru orice principiu excesiv de logic.

În orice caz, formele în discuţie au mai fost acceptate de normele din trecut. În Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească, din 1931, I.A. Candrea consemna pluralele cireşe şi cireşi. Dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu - Dicţionarul limbii romane, 1940 -, înregistra la căpşună pluralele căpşune şi căpşuni, la cireaşă pluralele cireşe şi (mai rar) cireşi. În Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958), cireaşă avea, alături de cireşe, şi varianta de plural cireşi, iar căpşună doar pluralul căpşuni. Aşadar, cei terorizaţi de normă ar trebui să ştie că a existat o perioadă, nu prea îndepărtată în timp, în care pluralul căpşune era, conform dicţionarului, greşeală!

Rămâne totuşi de combătut principala obiecţie a inamicilor celor două plurale: că ele nu sînt chiar atît de frecvente încît să fie acceptate de norma actuală. În Atlasul Lingvistic Român (ALR), serie nouă, vol. I (1956), răspunsurile cireşi (cireşi albe, cireşi sălbatice) apar prin sud-est (fără a alcătui o arie compactă), dar şi în Ţara Făgăraşului şi Apuseni; e într-adevăr mai răspîndită forma de plural cireşe / cireaşe, adesea cu variantele regionale de pronunţare impuse de rostirea dură a consoanei ş: cireşă, cireşî. La o rapidă căutare pe Google a formelor articulate, care trimit doar la feminine, pluralul cireşele e net superior numeric (12.500 de atestări, faţă de 189 - cireşile), dar raportul se inversează pentru căpşună: căpşunele apare doar de 577 de ori, faţă de 9.330 de atestări pentru căpşunile. Înregistrări mai vechi şi frecvenţe mai noi atestă existenţa şi în bună măsură şi răspîndirea acestor forme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara