Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Cioran pe fată si pe verso (I) de Gheorghe Grigurcu



Ne-am deprins - nu-i asa? - a-l venera pe Cioran ca pe un zeu acceptat benevol, după suita de zeităti impuse, ăn totalitate ori ăn diverse procente, sub regimul comunist. Dar veneratia (componentele ei fiind admiratia, respectul, iubirea etc.) nu poate fi reală fără a fi testată continuu prin libertatea spiritului. Am putea spune, ăncercănd un paradox, că alimentul său e dubiul. Altminteri riscăm a cădea ăn mecanica artificiului cu aspect pios, atăt de usor de manipulat, atăt de frecvent manipulată. Iată de ce ni s-au părut pline de interes interventiile celor cătiva tineri inteligenti si cultivati din Dilema, ăn legătură cu Eminescu, care, ăn pofida unor note poate prea ăngrosate, au avut meritul de-a da un brănci hagiografiei, din ce ăn ce mai ostenite, ănchinate genialului poet. ănfruntănd scandalul ăntrutotul previzibil, ei au deschis o cale către Eminescu cel viu, cel autentic. Mitul n-a fost anulat (nici nu s-ar fi putut ăntămpla asa ceva), ci doar supus la o probă care-i ăngăduie o legitimare ăntr-un context critic ănnoit, pe temeiuri si ele revizuite. Acelasi lucru se petrece si cu autorul Silogismelor amărăciunii, ăn cartea lui Livius Ciocârlie, intitulată Caietele lui Cioran. ăntr-o dedicatie către subsemnatul, pe care ămi ăngădui a o divulga, autorul ămi adresează "aceste exercitii de dragoste nerespectuoasă, cu ăngrijorarea din ce ăn ce mai acută de a nu-l dezamăgi". Cum m-ar putea dezamăgi Livius Ciocârlie? As vrea s-o văd si pe asta! Mai cu seamă scriind despre Cioran, adică exercităndu-se pe un strat ultrageneros, ăn stare a oferi spiritului critic inombrabile prilejuri de afirmare. Dar să urmărim căteva faze ale acestei lupte dintre Iacob-criticul si ăngerul-filosof, ăncercănd a le comenta ca un cronicar... sportiv, sui generis.
"ăncep să citesc Caietele lui Cioran (Gallimard, 1997) cu o curiozitate putin morbidă, repede dezamăgită: curiozitatea cititorului de jurnal. Nu-i un Cioran ăn halat si papuci. E acelasi, din cărti. ăn cărti e un histrion al disperării sceptice. Nu mă ăntreb căt de sincer. Problema sinceritătii nu se pune ăn literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ce rezultă din comedia pe care o joci. Dar să ti-o joci si tie, ăntr-un jurnal ăintimă, parcă e prea mult". Livius Ciocârlie pune astfel două chestiuni (vrea să ămpuste doi iepuri dintr-o singură lovitură): cea a jurnalului si cea a sinceritătii ăn creatia literară: "Devenit specie literară, jurnalul a decăzut de la sine. Rostul lui fusese să fie sincer si postum. Să nu fie ăliteratură. Devenit specie, a ăntălnit ăn schimb ceea ce ămi apare a se găsi ăn inima secolului douăzeci: pe omul desfăcut de iluziile lui. ăNu mă inspiră decăt spectacolul, sau ideea decăderiiă (313), spune Cioran". Asa să fie? De partea lui Livius Ciocârlie pare a fi G.R.Hocke, care se străduieste a delimita, gratie diaristicului, o istorie a sufletului si destinului european, pe care o măsoară de la Hesiod la Hesse. Din punctul său de vedere, cultura se ămparte ăn două: diaristica si beletristica. Diaristica ar alcătui doar o bază documentară, necesară tuturor textelor, fie că ajung a o converti artistic, fie că nu... Simtul comun nu poate exclude ănsă jurnalul din zona ăn care-si dau măna literatura ăn sens larg si literatura ăn sens restrăns. El face parte din tiparele curente prin care scriitorul se poate rosti, monitorizăndu-se, după pofta inimii si după... ănzestrarea de care dispune. Livius Ciocârlie continuă astfel: "Acum, scriem jurnal pentru altii, din histrionism. Facem literatură. Mintim. Rostul literaturii este ca, mintind, să scoată la iveală un adevăr. Solutia, pentru autorul de jurnal, este să aleagă din sine numai ce-l face să fie expresiv. Să fie personaj: nesincer, lacunar, exagerat fată de persoana reală, dar potential revelator. ăA avea un acasă, să mă ierte Dumnezeu pentru decăderea astaă (61), spune. N-ai cum să-l crezi. Si-a dorit locuinta, o are, e multumit. Dar adevăratul Cioran e unul lipsit de acasă, un exilat dintr-o tară, din lume, din orice. Despre el vorbeste fraza, nesinceră ăn plan personal". Deci e pusă pe tapet sinceritatea. E adevărat că malitiosul Wilde spunea: "Putină sinceritate e periculoasă, iar o doză mare e cu totul nefastă". ănsă nu există o sinceritate mai adăncă, una de ordinul revelatiei profunzimilor, aptă a se integra estetic prin chiar substanta sa? E neapărat nevoie să opunem, histrionic, "adevărul" si "minciuna" pentru a evidentia scriitura, stilul, poza etc. pe care le poartă, ca o fatalitate, experienta creatoare? Mai clar: ar fi acestea cu putintă fără concursul "primitivei" suspectei sincerităti? "Minciuna" ăn artă e doar deficitul de artă, doza ei de fals. "Stiu prea bine, nota Gide, că tot ce alcătuieste originalitatea artistului vine mai presus; dar vai de acela care se găndeste la personalitatea sa cănd scrie; ea apare privirii, ăn suficientă măsură, dacă e sinceră...".
E reconfortant faptul că, tinănd mereu a-l cărti pe Cioran, exegetul său nu-l scoate din cercul marilor referinte. Loviturile sănt astfel amortizate, abstractizate, ăndreptate ăn mai multe directii deodată. Unele sănt atăt de ănalt orientate, ăncăt au aerul unor blesteme ămpotriva Providentei, care, fireste, nu pot degrada Providenta: "Chiar si ăbătrăniiă mari au fost puternici ăn rău. Răul ăn sine, fără vreun alt ănteles. Shakespeare, Dostoievski, Pascal: răul mai convingător decăt Dumnezeu. Iar despre Dante ce să mai vorbim! ăn infern esti ăn plină viată. ăn paradis, parcă ai fi la Letzeburg. Cioran, ăn plină temă. Un dandy al răului. Un snob. Se joacă de-a răul, dar stie multe despre el. Spune:ă...sănt beat de decăderea meaă(143)". Sau ăncă o raportare, care dovedeste că Livius Ciocârlie n-a coborăt stacheta exigentei nici fată de gănditorul comentat, nici fată de sine ănsusi: "Cioran se defineste bine ca unul ce are un ritm organic care-i vine din neliniste si isterie (cf. 333), formulă ce i s-ar potrivi si lui Céline. Numai stilul, pe care si-l contestă, ăi deosebeste. Astfel se exprimă pentru amăndoi:ă...am o nevoie organică de a bodogăni, mi-as pierde echilibrul dacă as reusi să-mi neutralizez nemultumirile. Să lăsăm deci umorile să se manifeste si să se dezlăntuie, să le urmăm fiindcă fără ele ne lipseste identitatea, nu săntem nimică.(333) Au aceeasi capacitate de a ură, mai putin intensă, ăn parte jucată, la Cioran. Paradoxul lui este de a fi grefat pe o nervozitate orbitoare nevoia de luciditate". Să adăugăm prin cuvintele comentatorului, si portretul, nu tocmai măgulitor, făcut romancierului francez: "Simte nevoia să se ănnegrească. ăn Voyage au bout de la nuit, toate datele personale, onorabile ăn realitate, sănt deturnate spre rău. Apare pe copertă, la l'Illustration, ca viteaz, ăn roman e un las care nu visează decăt să dezerteze. Etc.Totul, ca să ajungă la capătul noptii. Nu dincolo de ea, nu ăn zori. ăn bezna cea mai neagră. Treptat, reuseste. Devine o lepădătură si ăn viată. Reactie neprevăzută: protestează vehement ămpotriva tuturor. Vinovati sănt toti, numai el nu. Atunci e cel mai jos. Viteaz fusese ăn realitate. Dezertor, ăn adevărul lui". A se retine observatiile pe muchie, greu de fixat, greu de analizat, precum un joc fascinant al unor spade sclipitoare. Si căte manevre nu săvărseste Livius Ciocârlie pentru a-l pune ăn dificultate pe Cioran! Deoarece acesta vorbeste mult despre degradare (déchéance), criticul său face teoria evolutiei romantismului, ăn următorii termeni a căror concluzie e... degradarea nelimitată, perditia absolută: "A fost experienta limită a secolului douăzeci. ăn vederea ei s-a inventat naratorul la persoana ăntăi, ca să ne facă să-l simtim pe om dinăuntru, de dincoace de toate iluziile lui. De aceea, naratorul acesta - fictiv ăn primă instantă, ambiguu mai pe urmă, mărturisit autobiografic ăn sfărsit - nu are nimic comun cu naratorul romantic, si el la persoana ăntăi. ăn romantism, omul s-a vrut angelic (sic!). Potrivit cunoscutului adagiu pascalian, qui fait l'ange, fait la bête, romanticul, după ce a ăncercat să fie măcar luciferic, adică angelic cu semn schimbat, l-a produs, prin reactie, pe abjectul, pe amărătul, pe ăn starele de orice om modern". Nici măcar cinismul nu i se recunoaste cinicului prin definitie Cioran. Acesta e stors ca o lămăie pentru a i se colecta, pănă la ultima picătură, sevele contradictorii: "E un foarte bun analist al stării de cădere si al premiselor ei ontologice, dar un mai putin creditabil exponent al ei, ăn jurnal. Are dreptate să se prezinte ca eseist al degradării si nu ca poet al ei: ăSingurul lucru care ar putea să mă pasioneze acum ar fi să scriu un interminabil eseu asupra Decăderii, sub toate formele pe care le ia; dacă n-o fac, e pentru că tot ce am scris pănă ăn prezent se referă la asta. Ar ănsemna să degradez, să comprim ăn sistem fragmentele contradictorii pe care le-am conceput purtat de umoriă (334). Umorile, acesta e cuvăntul. Un jurnal despre viata proprie si a celor dimprejur are un titlu generic (mă găndesc si la al lui Mircea Zaciu), dat de Sainte Beuve: Mes poisons. Dar există nuante. Greseala lui Cioran a fost, trecănd de la cărti la caiete, de a-l schimba pe cinic cu o bocitoare. Vai, vai, căt de mult sufăr! vai, vai, căt sănt de nefericit. Nu omite avertismentele, inutile de altfel, că nu trebuie crezut pe cuvănt: ăOrice fictiune e salutară si, nu mai mult decăt altii, nu mă pot lipsi de eaă (47). Evocă, tot atunci: ălatura de sarlatan a oricărui om de talentă". Culmea! Executia gănditorului are loc pe un rug ăn care, ăn locul lemnelor, figurează un brat de cărti, de cea mai bună calitate. Flăcările ce-l mistuie sănt flăcări livresti. Părănd a-si ănsusi maxima lui Amiel, conform căreia "orice fictiune se plăteste, căci adevărul se răzbună", exegetul pare a trata textul cioranian drept exclusiv o fictiune, păstrănd adevărul exclusiv pentru sine...
Un capitol savuros cu osebire al adnotărilor lui Livius Ciocârlie ăl alcătuieste cel ăn care sănt consemnate opiniile lui Cioran asupra unor scriitori, filosofi, artisti. Criticul se comportă aci ca un regizor. D-sa ăl pune pe Cioran să joace, ăntr-un anume fel, un rol. Si anume rolul de reprezentant al propriilor sale opinii, pe care, din varii pricini, ezită a le declara de-a dreptul. Cioran devine astfel mijlocitorul, interpretul, purtătorul de cuvănt cu atăt mai convenabil, cu căt autoritatea sa, desi mereu hărtuită, rămăne considerabilă. Si ce poate fi mai măgulitor decăt să delegi pe un "mare artist", "creator", fie si pănă la un punct, "histrion", să-ti reprezinte gusturile, reactiile, atitudinile? Propozitiile sănt, asa cum se cuvine, translucide: "ăDin reusită ăn reusită, X s-a golit de-a binelea; s-a ănglodat ăn succesele luiă (402). Să fie Eugen Ionescu acest X? ăl mai ghicesc si ăntr-un el anonim: ăieri seară era, să zicem, beat. A vorbit pe un ton pe jumătate glumet, pe jumătate serios despre "opera" luiă(405). De altfel, aproape că-l citează, din Nu si l'Impromptu de l'Alma, chiar ăn fragmentul următor ăMi-e absolut imposibil să stiu dacă mă iau sau nu ăn seriosă (405). Răspunsul ar fi: te cam iei. Acum, pe fată: ăGloria lui nesănătoasă, absurdă...ă (499). Pare invidie si este, probabil, dar nu-i numai atăt. E.I. se internează ăntr-o clinică, băutor deprimat. De-acolo, ăi telefonează: ăNu mă mai joacă ăn Germaniaă etc. ăntr-adevăr, tristă spetă, artistii, fie ei si mari bieti bufoni. ăn ziua alegerii lui la Academie (ăn vederea căreia făcuse vizitele de rigoare), Ionesco exclamă patetic: ăE pentru totdeauna...ă (787). Mai poate să scape, dacă va comite vreo infamie, ca generalul Pétain, ăl consolează Cioran. Ionesco:ăMai sănt sperante, deciă. Doi români cu umor. Profund neseriosi. Ionesco, regretănd că a acceptat să fie academician (905). Avea si de ce, dar numai după primul Ionescu, din Nu, din Căntăreata cheală. După cum a evoluat mai ăncolo, a avut ce a meritat. Cam de după Rinocerii semăna, bucătică ruptă, a academician". Sau:"Alti cătiva români. Scrie cu multă căldură despre Mihail Sebastian (cf. 317). (Mai ăncolo, va vedea ăn el pe cel mai european dintre români.) ăn josul paginii, o notă semnalează pudic: la răndul lui, Cioran e evocat ăn jurnalul lui Sebastian. Nu se spune cum. Aflăm despre Sebastian că tocmai fusese numit atasat cultural la Paris. Dacă e adevărat, nu s-a tinut chiar atăt de departe de noua putere căt se spune. Poate au dreptate cei care sustin că trebuie citit cu unele precautii. Ca oricare autor de jurnal. Ca Cioran, de exemplu: poate nu e adevărat". Sau: "Formidabil portret al lui Constantin Virgil Gheorghiu pe care, pare-se, nimeni nu l-a putut suferi. ăUn amestec de nebun, de pisicher, de reptilă si de Smerdiakovă. ăO combinatie de român, de rus, de tigan si de grecă.ăExtrem de smerit, dar ăn fond agresiv si calculat...ă(614). Desfăsoară atătea forte fiindcă nu e sigur pe el, nu stie dacă l-a surprins. După o asemenea pagină, romanul e gata, nu mai e nevoie de alte dezvoltări. De A douăzeci si cincea oră ăn nici un caz". Sau, cănd regizorul stă cu un picior pe scenă: "Regăsesc la Cioran rezervele mele fată de unii scriitori mult lăduati (poate de aceea ăl cred foarte bun critic):ăSă fii original e usor; ajungi la asta prin trucuri (Borges, de exemplu)...ă (790). Păcat, mare păcat că nu i-a citit pe Eco, Sollers, desi, orice as spune, Borges nu e de teapa lor. Pe el l-as pune ămpreună cu Marquez si ar fi amuzant fiindcă s-ar ăntălni omul lui Castro cu omul lui Pinochet". Si ce diabolică plăcere ăi face analistului nostru căte-o reactie cioraniană "ireverentioasă" si mai si: "Criticul, mereu la păndă, mereu gata să ardă un cliseu: nu există un atom de poezie ăn teatrul marelui, secspirului de la un moment dat, Bernard Shaw". Să adăugăm ăn treacăt că si Lucian Blaga, ăn cursul convorbirilor noastre,dădea glas deceptiei sale fată de autorul lui Pygmalion, socotindu-l "sec", "lipsit de mister", din cauza probabilă a unei copilării ratate.


Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1999, 272 pag., pret nementionat.