Corespondenţa dintre Cioran şi Armel
Guerne (1911-1980) a durat din 1961
până în 1978. Nu s-au văzut de mai mult
de două-trei ori în tot acest timp. Întâlnirea
plină de fineţe dintre doi scriitori aproape
inexistenţi în spaţiul public şi-a desfăşurat
eventaiul de subtilităţi într-o franceză
care astăzi nu îşi mai scrie talentul. Când
destinele li se încrucişează, Guerne are
deja în spate o imensă operă de traducător:
Novalis, Hölderlin, Paracelsus, Rilke,
Melville, Kleist, plus cele O mie şi una de
nopţi în şase volume... „Sunteţi un ocnaş
înnăscut”, îi va spune Cioran. În spatele
traducătorului se ascunde însă un scriitor
sfâşiat, prins între verb şi fulger, autor
a peste douăzeci de cărţi. Scrisorile de
mai jos fac parte din ediţia E.M. Cioran/
Armel Guerne, Lettres (1960-1978), apărută
la Editura L’Herne în 2011.
*
Paris, 11 ianuarie 1965
Dragul meu Guerne,
Dacă tot aţi înţeles despre ce
anume „tratează” cartea1 mea, poate
că nu este inutil să vă aduc la cunoştinţă
câteva incidente pariziene, şi prin
urmare comice, cărora le-am fost
victimă sau martor. A doua zi după
Crăciun am fost invitat la cină de
nişte „burghezi” pe care îi cunosc de
mult timp, şi care sunt tot ce poate
fi mai amabil şi mai sincer. Jenă
generală, sunt ţinta a tot felul de
priviri aruncate pe furiş. Nu înţeleg
de ce şi nu cer explicaţii. O săptămână
mai târziu primesc un telefon de la
un prieten care, tulburat, îmi vorbeşte
despre un articol apărut în numărul
de sărbători al cotidianului Combat 2.
Curios, îi cer detalii şi aflu că la mijloc
e vorba de un atac de o violenţă
neobişnuită. Mă gândesc că totul e
o exagerare şi nu dau atenţie. Curiozitate?
Nelinişte ascunsă? Mă duc totuşi la
Gallimard, să verific. Articolul cu
pricina, scris de un anume Sénard [sic!], e într-adevăr de o virulenţă
nebună, cum nu am mai văzut vreodată
să se fi scris la adresa unui scriitor.
Sunt tratat, printre altele, de asasin
(subl. Cioran) (fiindcă deseori vorbesc,
pare-se, de pofta mea de a ucide...).
Nu o să vă vină să credeţi, dar am
citit toate aceste delicateţuri cu o
indiferenţă de care nu m-aş fi crezut
capabil. E ca şi cum ar fi fost vorba
despre un altul! Trebuie să recunosc,
totuşi, că detaşarea mea a fost mai
puţin robustă decât mi s-a părut mie,
din moment ce m-am simţit destul
de tulburat când cineva mi-a atras
atenţia că altădată, pentru asemenea
injurii, s-ar fi ajuns la duel. Ideea
asta nici măcar nu mi-a trecut prin
cap! Această remarcă m-a împins
brusc să mă gândesc la jena gazdelor
mele de cu o săptămână în urmă:
citiseră cu siguranţă numărul acela
din Combat (e ziarul lor), şi se aşteptau
la o reacţie de onoare din partea mea.
Ori poate să mă justific sau Dumnezeu
ştie ce. Aerul meu nepăsător trebuie
că le-a sugerat laşitatea. Dincolo
de toate aceste consideraţii, sunt
obligat să recunosc că povestea asta
de doi bani va fi avut avantajul de
a mă invita să fiu modest: la ce bun
să-ţi faci iluzii despre tine însuţi,
când ai adversari de un asememea
prost gust? Am crezut că merit duşmani
ceva mai rafinaţi. Ei bine, un văl mi
s-a luat de pe ochi.
[...] Cu toată prietenia,
E.M. Cioran
*
Paris, 4 aprilie 1969
Dragul meu Guerne,
Colaboratorii de la Quinzaine
(littéraire, n. tr.) sunt în majoritatea
lor tineri universitari care se vor a
fi la modă. Limbajul lor e terifiant,
vă înţeleg exasperarea. Jargonul
filozofiei de astăzi, al psihanalizei, al
lingvisticii şi aşa mai departe, a invadat
pe de-a-ntregul, a înecat critica
literară, din ce în ce mai evident că
rezervată specialiştilor – deci, practic,
inaccesibilă cititorului normal.
Acumularea de orori pe care o putem
constata în fiecare domeniu al literaturii
ar fi trebuit să vă facă să fiţi ceva mai
indulgent cu Marguerite Yourcenar,
care măcar ştie să scrie. Reproşul pe
care i l-aş aduce eu romanului3 său
este acela de a fi plicticos, laborios,
thomas mann-ian, prea gros şi de-a
dreptul ilizibil. Dar dacă oamenii îl
citesc, cu atât mai bine: paginile
lui sunt o lecţie de bun gust şi au un
limbaj raţional. Mi se pare că v-am
spus deja, o cunosc pe această femeie
delicată, ne-am întâlnit de câteva ori,
e adevărat că la intervale mari de
timp. De fiecare dată am fost izbit
de farmecul ei: e simplă, directă şi
majestuoasă, şi sub nici o formă nu
sugerează pedanteria ridiculă. Îmi
pare rău că nu mi-a plăcut romanul
ei; la drept vorbind, abia dacă l-am
răsfoit. Asta pentru că nu m-a prins.
Dar fiindcă tot vorbim de cărţi, vă
trimit şi eu una, subţire, scrisă de
mine4; dacă aveţi cunoştinţă de vreun
„intelectual” pe acolo, prin Lot-et-
Garonne, pe care l-ar putea interesa,
dăruiţi-i-o.
O să plec pentru câteva zile la
Dieppe, săptămâna viitoare; dacă mă
duc de Paşti va fi nebunie acolo. În
plus, fără turişti, Parisul va fi pustiu.
Am impresia că mai nimeni nu poate
suporta prea multă vreme acest oraş
apăsător. Într-un anume sens, sunteţi
un precursor.
Cu prietenie,
E.M. Cioran
*
Paris, 23 mai 1969
Dragul meu Guerne,
Pentru că tot vă interesează soarta
cărţii mele, pot să vă spun mai multe
acum, la şapte săptămâni de la apariţie,
despre felul în care a fost primită. În
presă, un singur articol, mic de tot,
inserat în Le Figaro littéraire; autorul
se vrea abil, dar nu e decât vulgar5.
Altminteri, am primit câteva scrisori
călduroase din partea unor români.
În rest, fraze convenţionale şi multă
iritare, mai mult sau mai puţin mascată.
Un prieten pe care îl cunosc de douăzeci
şi cinci de ani (ajuns acum la optzeci
de ani – detaliul acesta e important)
mi-a scris o lungă misivă din care nu
am reţinut decât verdictul acesta
concis: „despre cartea dumneavoastră
nu am nimic să vă spun, pentru că
nu îmi place.” Urmează o descriere
a grădinii lui.
Apropo de grădini, am vizitat
recent una de optzeci de hectare,
în apropiere de Compiègne. Proprietarul,
care face agricultură de tip nou,
mi-a povestit printre altele că îşi stropeş
te merele Golden de optsprezece
ori pe an şi că le lasă să respire o lună
înainte să le culeagă, după cum scrie
la regulament. Şi mai zice el că ceilalţi
producători nu ţin cont de regula
asta, aşa că ne vând fructele gata
otrăvite. Nici el nu se lasă însă mai
prejos: la patru sute de hectare, câte
are, nu foloseşte decât unsprezece
muncitori, a căror principală îndeletnicire
este aceea de a stropi pomii
cu produse chimice. M-am întors la
Paris complet deprimat. Nu ştiu ce
mi-a venit să vă povestesc toate astea, îmi închipui, poate, că pe la dumneavoastră,
în jurul Morii6, tractoarele
sunt conduse de îngeri, iar ţăranii
citesc Norul Ignoranţei 7... Asta ar
trebui să facem, dacă vrem ca
peste trei generaţii planeta să nu fie
populată în întregime de monştri.
Ştiaţi că anumiţi „cultivatori” sunt
nevoiţi să poarte mască atunci
când folosesc insecticide? Totul anunţă
Sfârşitul Timpurilor. Incredibil,
Apocalipsa e deja depăşită. Ar trebui
să o aducem la zi.
Critica atât de pertinentă pe care,
în scrisoarea dumneavoastră, o aduceţi
domnilor care v-au desfigurat traducerea
din Novalis, de ce să nu o reluaţi
în prefaţă? Vă invidiez violenţa; a
mea e doar abstractă, aproape
laşă, adică.
[...]
Cu prietenie,
E.M. Cioran
*
Paris, 1 februarie 1973
Dragul meu Guerne,
[...]
Duminică de duminică, după cum
bine ştiţi, mergem la ţară. Ei bine,
de fiecare dată descoperim noi orori.
Devenise o obişnuinţă să ne refugiem
în pădurea de la Dourdan... o autostradă
spintecă acum pădurea în două.
Această „promoţie”8, căci aşa se
numeşte azi genul ăsta de profanare,
de crimă, ar fi trebuit să declanşeze
revolte fără precedent. Nici vorbă de
aşa ceva. Pretutindeni acelaşi infern.
Toţi băcanii îşi fac casă (nebunia
„rezidenţei secundare”) în mijlocul
pădurii sau pe malul râului; s-au dus
naibii toate. Spectacolul acestei
degradări galopante mă împacă cu
moartea: la ce bun să trăieşti ca să
vezi aşa ceva (subl. Cioran)? Imbecilii
ăştia de tineri habar nu au ce îi aşteaptă,
altfel s-ar sinucide în masă.
Ca să vă consolez de decepţiile
pe care le trăiţi, să vă povestesc ce
mi s-a întâmplat. Cu un etaj mai
jos de camera în care se presupune
că lucrez locuieşte o fată bătrână
de optzeci şi nouă de ani, complet
surdă. Zilele trecute sună cineva la
uşă: doi vlăjgani cu un televizor, care
mă întreabă unde stă domnişoara
Armand (aşa o cheamă pe bătrână).
Am înţeles pe loc ce mă aşteaptă şi
aproape că mi s-a făcut rău. Respectiva
domnişoară, aproape fără resurse,
trăieşte pe spinarea primăriei. Televizorul
i-a fost oferit de o asociaţie
criminală, „Frăţiorii săracilor” („Les
petits frères des pauvres”, n.tr.). Cum
de nu s-au gândit monştrii ăştia că,
punând la dispoziţia unei surde, a
unei nebune, o astfel de maşinărie
periculoasă, liniştea vecinilor va fi
compromisă? Ştiţi la fel de bine ca
mine că nu se poate face nimic împotriva
bătrânilor, şi nici a tinerilor. Degeaba
faci reclamaţii... şi cui să te adresezi?
Ca să minimizez dezastrul, am hotărât
că trebuie să fiu laş, laş de tot – cu
alte cuvinte că trebuie să îi fac curte
fecioarei nonagenare, să-i urlu linguşeli
în urechile şi aşa condamnate, să îi
aduc flori şi bomboane, să încerc
să ajung cu ea la un compromis viabil.
Implorând-o umil, i-am smuls
promisiunea că nu va da drumul la
televizor (la maxim!) decât între orele
opt şi zece seara. Inutil să vă mai
spun că în timpul ăsta îmi iau tălpăşiţa.
Măcar blestematul ăla de castel de
apă de lângă dumneavoastră nu face
gălăgie! Chiar dacă trezeşte ulcere
vechi.
[...]
Ideal ar fi, desigur, să dinamitaţi
monstruozitatea aia, construită chiar
în faţa morii de vânt şi a bisericii.
Cu multă prietenie,
Cioran
*
Paris, 11 ianuarie 1975
Dragul meu Guerne,
Îmi vorbiţi în ultima scrisoare
despre „donjonul singurătăţii şi al
liniştii depline” în care v-aţi adăpostit
pe timpul grevei9. Dar această singurătate,
această linişte, sunt ale dumneavoastră
dincolo de accidentele „istoriei”. În
ceea ce mă priveşte, din cauza Parisului
ăsta pe care nu îl pot părăsi – fiindcă
de o boală nu te desparţi –, momente
de linişte reală nu trăiesc decât
noaptea. Tot felul de vizitatori, aflaţi
în trecere, atentează fără încetare la
singurătatea mea. Nu am descoperit
până acum metoda de a-i da afară
din viaţa mea. Sunt prea laş pentru
asta.
„Evenimentul” pe care am să
vi-l relatez arată în ce hal oraşul ăsta
începe să aibă drept model New Yorkul:
într-o sâmbătă seara, pe la sfârşitul
lui noiembrie, conduceam acasă o
prietenă mexicancă; locuieşte pe
undeva în zona Strasbourg-Saint-
Denis. Mergeam trăncănind, când
remarc că se apropie de noi o bandă
de golani. Intrăm în imobil şi închidem
poarta cea mare de la intrare. Numai
că mizerabilii împing cu putere în
ea; broasca fiind stricată, m-am opintit
şi am rezistat vreo trei-patru minute,
dar până la urmă am cedat. Din fericire,
în momentul în care se pregăteau să
sară pe noi, mi-a venit nemaipomenita
idee să strig „Am cinşpe mii de franci
la mine!”. Trec peste alte detalii...
Aşa că mi-au luat banii, oricum nu
îmi păsa; mai rău e că mi-au luat şi
portofelul, în care aveam actele (cartea
de identitate şi toate celelalte). A
trebuit să fac demersurile necesare,
să stau ore întregi la Poliţie alături
de câteva sute de negri abia veniţi
în Franţa. La o săptămână de la incident
eram împreună cu un prieten (tot
într-o sâmbătă seara) la o cunoştinţă.
Plecăm pe la miezul nopţii. O oră mai
târziu unul din locatari e atacat şi
rănit în curtea imobilului (rue Mazarin)
din care tocmai ieşiserăm.
Autorităţile sunt complet debordate.
Să fii „agresat” a devenit atât de
banal, încât e aproape ruşinos să
deranjezi funcţionarii plictisiţi care
abia se târăsc prin comisariate. La
întrebarea mea dacă am făcut bine
că le-am dat golanilor totul fără să
mă opun, unul dintre poliţişti mi-a
răspuns: „Dacă v-aţi fi opus aţi fi fost
la spital acum.” Am uitat să vă spun
că agresorii mei – erau opt – nu aveau
mai mult de şaptesprezece ani.
Erau francezi; se pare însă că
recent turiştii africani nu omit să
se facă remarcaţi prin asemenea fapte
de vitejie.
[...]
Zilele astea se va tipări în format
de buzunar una din vechile mele cărţi
care poartă titlul înşelător Ispita de
a exista.
Vă doresc, şi dumneavoastră şi
doamnei Guillemin, un an ferit de
toate catastrofele care ni se anunţă:
donjonul de care îmi vorbeaţi vă va
ocroti de ele, sunt sigur, pentru că
într-adevăr v-a fost lăsat pentru a vă
fi sprijin împotriva timpurilor ăstora
infame.
Cu multă prietenie,
Cioran
Prezentare, note şi
traducere de Claudiu Soare
_______________
1 Căderea în timp, Gallimard, 1964.
2 Este vorba despre articolul „E.M.
Cioran, la montagne et la souris”, scris
de Philippe Sénart în numărul din 24
decembrie 1964. Cotidianul Combat
(având ca subtitlu Le Journal de Paris),
clandestin în timpul ocupaţiei, şi-a încetat
apariţia în 1974.
3 Este vorba de romanul L’OEuvre
au noir, apărut la Gallimard, în 1968,
şi distins cu premiul Femina în unanimitate.
4 Demiurgul cel rău, Gallimard, 1969.
5 Maurice Chapelan: „Maurice Chapelan
a aimé Le Mauvais Démiurge par E.M.
Cioran” – Le Figaro Littéraire , nr.
1199 (28 aprilie – 4 mai 1969).
6 Din 1960 şi până în 1980, anul
dispariţiei, Guern trăieşte retras într-o
moară de vânt, la Tourtrès, un sat obscur
din sud-vestul Franţei.
7 The Cloude of Unknowyng , carte
anonimă de la finele secolului al XIV-lea,
un fel de ghid mistic pentru o viaţă
contemplativă.
8 „Promotion”, în textul original. Am
preferat traducerea sensului comercial
al termenului, cu referinţă (stilistică) la
utilizarea lui curentă în limba română
de astăzi.
9 Aluzie la greva generală a poştaşilor
din toamna anului 1974.
