Diaspora dansului românesc este tot mai cuprinzătoare ca întindere, incluzând mai toate ţările europene şi nord americane, şi tot mai diversă ca forme de expresie artistică, de la clasic la modern şi contemporan. Când şi când, ecouri ale unor creaţii datorate unor dansatori şi coregrafi plecaţi din ambientul nostru cultural străbat până la noi.

La începutul acestui an am avut prilejul unei reîntâlniri, prin intermediul unor pelicule, cu o interpretă mult îndrăgită la noi, în anii 70 şi începutul anilor 80 - Nataşa Trăistaru, cum se numea pe atunci. Absolventă din 1973 a Liceului de Coregrafie din Bucureşti şi angajată ca balerină la Opera bucureşteană, Nataşa nu se încadra întru totul tipicului unei dansatoare de operă. În chiar interiorul instituţiei excela în lucrări care treceau dincolo de canonul obişnuit al Operei, precum Izvoare şi Rădăcini, a coregrafului Ioan Tugearu sau în cele care ilustrau politempia muzical coregrafică concepută de Mihai Brediceanu – cu un astfel de spectacol ajungând şi la Paris în 1978, la Centrul Pompidou. Dar neastâmpărul şi aspiraţiile interpretei către alte orizonturi coregrafice au făcut-o să se ataşeze, în paralel cu activitatea ei artistică de la Operă, şi grupurilor de dans contemporan conduse în acei ani de Miriam Răducanu, Adina Cezar şi Sergiu Anghel, participând la spectacole precum Nocturn 9 ½, de la Teatrul Ţăndărică sau Poezie şi Dans, de la Teatrul Naţional.
Mult timp după plecarea ei in străinătate, în 1985, când s-a stabilit în Germania, nu am mai ştiut nimic despre evoluţia artistică a Nataşei, legăturile fiind întrerupte - aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu alţi mulţi artişti, risipiţi în diaspora. Atunci când a putut să revină, primul lucru pe care l-am aflat a fost că poartă alt nume, nu numai de familie, dar şi-a remodelat şi prenumele, devenind Natalia - Natalia Murariu. Cine era de astă dată Natalia am aflat târziu şi treptat. Deşi a venit destul de des în ţară - şi între timp şi-a luat şi o licenţă la secţia de Coregrafie a UNATC, cu Sergiu Anghel, în 2009 - de abia de curând, văzând câteva dintre ultimele ei creaţii din Germania, mi-a retrezit interesul de altă dată pentru genul de dans pe care-l face, ca artist complet şi complex, care îşi concepe şi interpretează propriile creaţi. Şi, cu încetul, am înţeles că între Nataşa şi Natalia nu este o cezură ci o firească continuitate, căci, tot ce era sămânţă care încă germina în perioada ei din România s-a dezvoltat natural în noile condiţii întâlnite în Germania. O serie de pelicule, dar şi de conversaţii cu Natalia, care modelează şi cuvintele cu multă uşurinţă, consistenţă şi farmec, m-au reapropiat de arta ei. Astfel am înţeles cum această artistă trăieşte continuu prin dans, sau cum spune chiar ea „Forma mea de expresie, nu numai artistică dar şi vitală, este dansul”. Şi într-adevăr, într-un studio, sau într-o expoziţie de sculptură din Germania, într-o Cisternă din Istanbul sau într-o Catedrală din Aachen, corpul Nataliei se împrieteneşte cu ambientul, se integrează lui şi dă naştere unui nou univers, care se naşte în acele momente prin ritmurile corpului ei, vieţuind ca atare în acele locuri, uneori preţ de ceasuri întregi. Aşa s-a întâmplat in expoziţia de sculptură mobilă a lui Lin Jing Jing, Utopia roşie din Köln, în 2012, în care cele două artiste au colaborat, Natalia improvizând preţ de două ceasuri, cu muzică sau fără muzică, în mijlocul vizitatorilor expoziţiei. Interferenţa dansului Nataliei cu alte forme de artă este frecventă. Cu interpreta şi compozitoarea Viola Kremer a conceput şi interpretat o serie de spectacole de muzică şi dans, sub genericul Selbst ist die Frau, iar cu actriţa Renate Fuhrmann, de la Teatrul din Köln, a conceput în anii 2007 - 2008 un spectacol de poezie (Rainer Maria Rilke) şi dans Die Zeit in meinem Haar (un colaj din Bach, Pergolesi şi muzică experimentală ), la care a semnat şi regia. Alteori, Natalia evoluează, fără reţineri, în spectacole în care modul ei de a concepe mişcarea se amalgamează cu al unor dansatoare formate sub influenţa altor şcoli, precum în recitalurile date la Köln şi Ulm, împreună cu Erika Winkler, formată sub influenţa lui Merce Cuninghan, spectacole pornite de la texte din Schopenhauer.
Concepţia ei creativă s-a extins şi dincolo de graniţele Germaniei. Astfel a conceput regia, luminile şi decorurile pentru un spectacol Faust interpretat de un actor din Germania de origine turcă, Haydar Zoriu, sub forma unui monolog. Premieră a avut loc în 2009, la Köln, dar piesa se joacă şi în prezent la Istanbul, în germană şi turcă. Tot la Istanbul a fost invitată să danseze de către Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir”, de Consulatul General al Germaniei la Istanbul şi de Fundaţia „Sanat Odasi”, în februarie 2013. Recitalul Nataliei Murariu de la Antik Cisterne, din Istanbul, a fost cel care, având prilejul să-l urmăresc pe peliculă, mi-a dat îndemnul de a vedea şi alte spectacole ale ei, înregistrate în ultimii ani şi să încerc să creionez contururile creatoarei de astăzi, Natalia, suprapunând-o peste imaginile păstrate în memorie ale Nataşei de altădată. Dansul experimental şi tehnicile corporale de tot felul pe care le căuta în anii ’70 le pune acum deplin în valoare în recitalurile ei, ca şi în orele de compoziţie pe care le predă, sau în work shop-uri. Pluteşte în aerul acestor spectacole, pe lângă puternica personalitate a Nataliei, un fin parfum al şcolii expresioniste germane, de veche tradiţie în acele locuri, poate chiar fără voia ei. Şi, dacă mi se îngăduie să am preferinţe, atunci una dintre cele mai bogate şi subtile compoziţii o consider a fi Selbst ist die Frau, prin intermediul căreia, fără a se putea stabili vreo contaminare, lucrarea Nataliei se înrudeşte cu unele dintre cele mai interesante piese de dans contemporan românesc, din acest moment. Aceste evoluţii în paralel, pe meridiane diferite, constituie un fenomen demn de reţinut. Şi mai am o lucrare preferată, datorită frumuseţii plasticii corporale a Nataliei, compoziţia intitulată Cut. Este remarcabilă, între altele, păstrarea integrală a plasticităţii acestui corp, pe parcursul mai multor decenii, capabil să redea, în continuare, toată poezia şi muzicalitatea fiinţei lăuntrice a acestei creatoare.
Reîntâlnirile sunt de cele mai mult ori surprinzătoare, dar nu întotdeauna surpriza este una plăcută. Cu atât mai mare este bucuria când un artist pe care îl preţuiai îţi dă noi prilejuri de a-i aprecia valoarea unor noi creaţii.