Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de film:
Cinematografiştii români, o poveste pe litere de Angelo Mitchievici

Ci n e m a t o g r a f i ş t i i (Editura Meronia, Bucureşti, 2013), cum se intitulează volumul pe care Bujor T. Rîpeanu îl consacră, pentru a cita subtitlul lucrării, „cineaştilor, actorilor, criticilor şi istoricilor de film şi altor persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri”, este un „dicţionar” şi totodată mai mult decât atât.
Impresionantă întreprindere de sistematizare, sinteză şi istorie cinematografică, dicţionarul, aşa îl voi numi, recomandă numaidecât acribia şi răbdarea benedictină a unui erudit care s-a documentat decenii pentru o astfel de punere în scenă a unui vast tablou al cinematografiei româneşti. De altfel, alături de prestigiosul critic şi istoric de film Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu este autorul volumului Cinema... un secol şi ceva. O istorie cronologică a cinematografului mondial 3 martie 1985 – 31 decembrie 2000 (Curtea Veche, 2002), o altă lucrarea de largi dimensiuni şi care relevă enciclopedismul dublat de reflecţie critică al autorilor. Titlul noului volum relevă o opţiune esenţială prin chiar termenul pe care-l vehiculează, cel de cinematografist şi nu cel de cineast (cinéaste) pe care Louis Delluc reuşea să-l impună în anii ’20, cu disocierea fondatoare între cei care erau parte din orizontul estetic al operei, „artiştii” (regizori, scenarişti, etc), şi „tehnicienii” care făceau funcţională viziunea artistică, resorturi într-un angrenaj sofisticat. Utilizând termenul de cinematografişti, termen vehiculat în perioada interbelică şi la noi – de pildă, Eugen Ionescu îl utilizează într-un articol din Viaţa Românească (nr.3/1939) – Bujor T. Rîpeanu recuperează eterogenitatea fondatoare a lumii cinematografice. Este, din punctul meu de vedere, şi zona de vulnerabilitate a dicţionarului, cu riscul de a crea un spaţiu difuz, incontrolabil de asimilare, dar şi partea sa „inefabilă”, pentru că recuperează ceva din forţa iradiantă a acestei arte polifonice şi relevă un lung şi complicat comerţ cu politicul şi ideologia, fapt constitutiv pentru cinematografiile înregimentate ale statelor totalitare, România între 1948 şi 1989 y compris. Cinematografistul poate fi şi un funcţionar de care depinde soarta membrilor breslei, dar şi un aventurier amestecat în producţia de film, „particulă elementară” dintr-o maree spectrală, parte a unui anturaj pestriţ, proteic, verbigerant care redă complexitatea şi forţa de atracţie a filmului. Aceste periferii pitoreşti exprimă însă fascinaţia pe care cea de-a şaptea artă o exercită asupra tuturor şi faptul că filmul se face purtătorul sensibil al unor vulgate, al unor iluzii, al unor gesticulaţii emblematice care reverberează profund în epocă. Printre aceşti auxiliari remarcabili se află interpretul de muzică uşoară cu un timbru memorabil, Jean Moscopol, pentru o singură apariţie de cupletist în grădina Union din O noapte furtunoasă (1942), sculptorul Constantin Brâncuşi, cinefil, prieten al cineastului de avangardă Man Ray şi autorul unor filmări în atelierul său din Târgu Jiu, eseistul Dan Botta, publicist, dar şi autorul unor texte publicitare pentru filmele de propagandă din anii ’40, dar şi, surprinzător, `nsă explicabil, infatigabilul culturnic zelos şi ignar, Ion Dodu Bălan, în calitate de membru al Comisiei Ideologice şi al Comisiei Cinematografiei.
Am urmărit cu atenţie raportul pe care autorul dicţionarului îl are cu tânăra generaţie de regizori grupaţi sub egida Noului Cinematograf Românesc, cinematograful de autor al anilor 2000 şi deopotrivă raportarea la generaţiile care se manifestă în contextul regimului comunist din care fac parte Lucian Pintilie, Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Andrei Blaier, Alexandru Tatos etc. Bujor T. Rîpeanu dovedeşte un echilibru remarcabil în a cântări, într-un spaţiu inevitabil restrâns, contribuţia acestor regizori la edificarea cinematografiei româneşti. Cu o lectură de decupaj atent, avem două dimensiuni distincte ale fenomenului cinematografic românesc care înscriu filmul în paradigme diferite. Între 1947 şi 1989, cinematografia românească poartă marca idelebilă, cu excepţii notabile, dar totuşi excepţii, a pertractărilor, constrângerilor, reglajelor şi angajamentelor ideologice, a instrumentării propagandistice a artei cinematografice de care se ocupă, din punctul de vedere al tehnicilor de manipulare şi propagandă, Cristian Tudor Popescu în Filmul surd în România mută:Politica şi propaganda în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom, 2011), din perspectiva istoriei cinematografice, Valerian Sava în Istoria critică a filmului românesc contemporan (Meridiane, 1999) continuată cu o serie de volume remarcabile, sau din perspectiva unei analize de sistem, a mecanismelor instituţionale, Cristian Vasile în Literatura şi artele în România comunistă. 1948-1953 (Humanitas, 2010). În fundalul acestui comerţ licit şi controlat, în sensul că vizibil la nivelul directivelor şi deciziilor oficiale, găsim în dicţionarul lui Bujor T. Rîpeanu ilicitul colaborărilor cu Securitatea pe care autorul le menţionează, oferind o eboşă a ceea ce constituie o altă cercetare, realizând, în exergă, o arheologie a terorii, teroare care nu a cruţat nici acest compartiment artistic. Această cercetare autorul o desfăşoară de ani buni, aşa că un cititor avizat ar trebui să acorde credit celor câteva menţiuni care condensează frisonant biografii dramatice. Probabil că ea îşi va găsi locul într-o altă carte. Dicţionarul lui Bujor T. Rîpeanu face loc şi unor importanţi şi controversaţi scriitori care, prin scenariile lor, au configurat profilul cinematografiei româneşti. Titus Popovici, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Francisc Munteanu, Fănuş Neagu etc. sunt nume care constituie nu numai importante pagini de istorie literară, ci şi de istorie cinematografică. Mă întreb cine va scrie această istorie sinuoasă a relaţiei dintre literatură şi cinematografie din acest unghi al scenariului cinematografic realizat de mari scriitori şi a implicării acestor scriitori în fenomenul cinematografic, de la cronica de film la elaborarea şi vehicularea unui imaginar particular. Autorul dicţionarului realizează o fină orchestrare a nuanţelor în cazul unor regizori cu o operă metisată de cedări, constrângeri şi angajamente ideologice apelând la decupaje critice din cronicile sau studiile celor mai importanţi critici şi istorici de film provenind din generaţii diferite. Şi aici este vorba de discernă mânt în acest bricolaj al excerptelor diferitelor instanţe critice şi trebuie să conced criticului şi istoricului de film Bujor T. Rîpeanu un real spirit de fineţe şi un fler diplomaticesc. Sunt nuanţe pentru care nu am suficient spaţiu de discuţie, în orice caz, aici se află o altă amprentă discretă a personalităţ ii sale critice, a viziunii sale cinematografice, lăsând să scape tonului neutru pe care-l reclamă natura lucrării, mici accente, diezi şi bemoli, articulaţi in sotto voce. Fără înţelegerea relaţiei dintre cinematografie şi politică/ideologie, cariera unor Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Andrei Blaier sau Sergiu Nicolaescu, autorul „epopeii naţionale”, cariere care stau sub semnul diferit al unor înfruntări, rezistenţe sau dimpotrivă cedări şi angajamente ideologice ar rămâne incomprehensibile sau, în bună măsură, falsificate prin omisiune. Mai mult decât oriunde, aici accentele trebuie corect puse şi gesturile cântărite atent. Consider facil comentariul asupra selecţiei întreprinse de autor, în primul rând pentru că numele importante se regăsesc în acest dicţionar cu un dozaj echilibrat în privinţa spaţiului acordat fiecăruia, apoi pentru că autorul a operat cu un criteriu lax pentru a cuprinde şi periferiile fenomenului cinematografic românesc şi pentru că acest dicţionar se va îmbunătăţi, va deveni mai cuprinzător incluzându-i pe o parte dintre neincluşii de astăzi. În plus, el nu acordă automat un certificat estetic, ci unul de domiciliu stabil, instituindu- se ca un instrument de lucru extrem de util care se adresează deopotrivă, dar în mod diferit, celor care vin din afara domeniului şi insideri-lor avizaţi, dar care au nevoie să-şi verifice informaţiile. În orice caz, Cinematografiştii devine o carte de referinţă pentru istoria fenomenului cinematografic românesc, o carte indispensabilă pentru istorici/critici de film şi cinefili, dar şi pentru toţi cei interesaţi chiar şi accidental de cinematografie.




Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara