Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Câinele fidel din Baskerville de Cosmin Ciotloş

Alexandru Sincu, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015, 230 pag.

Nu există, cred, o introducere mai bună pentru acest roman decât portretul pe care, cu ani în urmă, i l-a făcut Mircea Cărtărescu autorului său într-o povestire, Marele Sincu, în care şarja e pusă totuşi în umbră de nostalgie şi admiraţie. Contează prea puţin dacă întâmplările, datate spre sfârşitul anilor ’70 s-au petrecut întocmai (aşa cum contează prea puţin dacă anecdotica biografică vehiculată de Călinescu în Istoria... sa are întotdeauna un suport documentar incontestabil). Importantă cu adevărat e acea tuşă care, aparţinând personajului, justifică efectul de fascino al omului.

Pentru mulţi dintre studenţii d’antan ai Literelor bucureştene, Alexandru Sincu pare a fi fost un guru (funambulesc, uneori) şi-un taumaturg (fără eficacitate imediată). Dar, oricum, o apariţie. Cursurile lui de semiotică, adevărate spectacole cu public restrâns, mobilizau intelectual şi afectiv. Şi nu cred că e greşit să legăm măcar în parte efervescenţa de mai apoi a generaţiei optzeci de acest „laborator” secret şi mobil, desfăşurându-se fie la etajul al patrulea din Edgar Quinet, fie în „deplasări” dintre cele mai fanteziste. E de-ajuns să ne amintim declaraţiile unui lunedist tenace ca Traian T. Coşovei (care mărturisea că, deseori, după cenaclu, disputele pe marginea începuturilor de poem atingeau nivelul marilor probleme de şah, în care „deschiderile” jucau un rol esenţial) ca să recunoaştem parfumul exerciţiilor pe care Sincu le propunea elevilor în tabăra de la Cozia:

„Toate testele astea le inventase Sincu. Nimeni nu ştia la ce folosesc, cum ar trebui interpretate, ce vrem să dovedim cu ele. Unul consta într-o poezie de Ştefan Neniţescu (?!) ale cărei versuri decupate ca un puzzle trebuiau reconstituite de copii. Unele versuri le păreau copiilor destul de suspecte: «şi una-i roză şi miroase», glăsuia unul, şi trebuia să recompui toată poezia ca să înţelegi uşurat: se referea de fapt la o scrisorică de amor... Altul, devenit imediat faimos, zicea: «Mamiţa mare şi pisica/ Veghez la timp să aibă lapte». Toţi copiii ne-ntrebau cum să mai aibă lapte mama mare, la vârsta ei. Pisica, mai mergea, era mai firesc. Alt test era un fel de labirint care la fiecare intersecţie avea mai multe metafore. Copilul trebuia să aleagă una dintre ele şi s-o ia pe drumul indicat de ea. Totul ar fi fost în regulă, dacă metaforele nu erau, absolut toate, de tipul: «vântul iubirii», «inima zorilor», «parfumul zăpezii», «roua misterului» etc. Şi pe ele tot Sincu le ticluise. Ne-ntrebam uneori cât de relevant era dacă un copil alegea «vântul iubirii» în loc de «inima zorilor», dar prestigiul maestrului ne-ntuneca până la urmă dreapta judecată.. În fine, pierdeam ore-n şir înregistrându-i la microfon pe aceiaşi copilaşi martiri care trebuiau să recite, la prima vedere, o poezie, de obicei tot pe cea cu mamiţa mare şi pisica”.

Toate acestea nu fac romanul de azi mai puţin contrariant, dar îi asigură, cel puţin, un pat germinativ. Altminteri, La câinele fidel e foarte greu de situat, iar comparaţia cu prozele insolite ale lui Crohmălniceanu, cu Calpuzanii lui Silviu Angelescu sau cu cele incredibile ale lui Florin Manolescu rămâne, fatalmente, doar o comparaţie. Plauzibilă, nu şi lămuritoare. Cum lămuritoare nu e nici o altă strategie de lectură. Exact aşa cum, şi imaginea la care recurg nu e întâmplătoare, fiecare joc îşi are propriile reguli, inutilizabile în alte perimetre ludice. Nici măcar analogiile nu sunt posibile. În cuvintele protagonistului acestei cărţi, a încerca aşa ceva ar fi echivalent cu a spune despre golf că nu-i decât „un fel de ţurcă” (p. 144). Şi poate că n-ar fi lipsită de interes încercarea de a circumscrie, la un moment dat, varietatea de formule pe care, totuşi, le-a dezvoltat proza românească de azi (şi de ieri). Pentru că, dincolo de realismul etanş al celor care încearcă să explice istoria recentă şi să panorameze, revolut tolstoian, lumea de azi şi de ieri, această plajă a poeticilor e mai întinsă ca niciodată. Fantezia s-a retras din epic pentru a se muta în concepţie. Adus la zi, cel de-al treilea volum din manolesciana Arcă a lui Noe şi-ar dubla sau poate chiar tripla numărul de pagini. Şi, probabil, ar include, pe lângă destule producte neconvenţionale apărute în ultimii douăzeci şi cinci de ani, şi acest roman curat corintic, în care toate enigmele sunt puse pe tapet doar pentru a nu-şi găsi rezolvarea.

Făcând economie de vorbe, aş descrie La câinele fidel ca pe o carte care contrazice însăşi structura romanelor poliţiste. O contrazice, subliniez, nu doar o parodiază, nu doar o ridiculizează (asta ar însemna să-i recunoască, într-un fel sau altul, suveranitatea). Aici, toate indiciile de gen trebuie luate ca simple amăgiri. Avem, e adevărat, un inspector de Poliţie, Christian Martin. Ce anchetează el sau dacă realmente anchetează ceva e, însă, greu de elucidat. Consistenţa lui prozastică e aceea a unei fantoşe (nu ştiu dacă, inventariate, replicile lui sunt, pe parcursul întregului roman, mai multe de cinci sau şase). Ca să nu mai vorbesc de competenţa profesională, tot atât de greu de probat. Cariera lui se desfăşoară între un malentendu zgomotos (a reuşit, cândva, să întrerupă o reprezentaţie muzicală pentru a aresta pe cine nu trebuie), o suită de peregrinări într-un magazin de jucării (în care nu face altceva decât să asculte la nesfârşit confesiunea confuză a proprietarului), o descindere de tot disproporţionată (al cărei singur merit e acela de a fi condus la recuperarea unui ghiozdan ce-i fusese furat unui şcolar) şi, în sfârşit, o dispariţie inexplicabilă. Propria dispariţie. Atât de anostă, pe fond, încât nimeni nu găseşte cu cale s-o investigheze (ceea ce aflăm chiar din primele pagini). Remarcabil, în schimb, se arată celălalt personaj, poate suspect, poate doar martor, un anume Gusta Beck, deţinător al unei prăvălii cu jucării de tot felul şi, din câte se poate deduce, „nod” în reţeaua creatorilor, de asemenea, unicate. Ritualurile lui divagatorii le evocă pe acelea ale lui Zaharia Fărâmă, din Pe strada Mântuleasa. Numai că aici fundalul politic lipseşte (de altminteri, acţiunea nici măcar nu e localizată precis). Ca şi acela magic (Beck e un artizan de şiretlicuri, un pasionat al prestidigitaţ iilor şi al deghizamentelor, inaderent la misterele lumii mari). Poartă cu el o poveste de familie şi o datorie morală care-i sunt suficiente pentru a-i modela viaţa. Numele magazinului (şi al romanului) onorează o glumă proastă cu consecinţe tragice, veche de două generaţii. Bunicul ar fi meşterit un câine artizanal care, speriindu-i soţia, a făcut-o să piardă o primă sarcină. De aici, un lanţ de reumuşcări disimulate. Următorul născut avea să poarte numele rezervat celui dintâi şi va duce mai departe meseria tatălui. Gusta însuşi va primi acest legat în urma unei greşeli copilăreşti. E, fără exagerare, un întreg univers, pe care-l va lua în posesie şi de care nu va înceta să se mire. Unul dominat de joc ca paradigmă (aşa cum excelent îl explică Solomon Marcus într-o carte), nu ca oarecare passe-temps. E o veritabilă metafizică aceea pe care Alexandru Singu o construieşte în jurul acestui destin. Cu momentele ei de graţie şi cu totemurile ei.

Nu-i exclus ca inerţia detectivului Christian Martin (cu totul nedumeritoare, cum spuneam) să aibă resorturi aşa zicând alegorice. Lumea lui ancilară, de raţionamente şi cercetări, de investigaţii care ţintesc numaidecât finalitatea, confruntată cu aceea pur şi simplu autonomă pe care i-o contrapune Gusta Beck se sleieşte şi îşi pierde vitalitatea. Căci ce altceva sunt anchetele viciosului Sherlock Holmes sau ale tabietliului Hercule Poirot (sau ale oricărui rockstar al domeniului) decât nişte jocuri de perspicacitate care trebuie (şi sunt, în cele din urmă) câştigate? Numai că aceste victorii nu fac decât să îmbogăţească palmaresul, nu să-l înalţe. Oricât de complicat ar fi fost un caz rezolvat, el rămâne, privind în urmă, mai puţin dificil decât cel care-i va urma. E o logică a succesiunii, de neîntors şi de nestăvilit. Aceeaşi care, fiind evidentă în polare, nu lipseşte, în forme camuflate, nici din romanele fără miză enigmistică. Substanţial diferită e logica în numele căreia trăieşte Gusta Beck: una în care nici mecanismul (vezi straniul labirint căruia nu-i dă de cap), nici soluţia (vezi interpretările egalitare ale stampei de la pp. 61-70), nici regulile nu sunt întotdeauna clare (vezi „calul troian”, de la pp. 143-154, un fel de şah pluridimensional, care a catalizat atenţia multor amatori, glosatori şi interpolatori, dar, din raţiuni practice, n-a fost niciodată jucat). „Când ordinea se destramă, cei care se-nfruntă pierd în egală măsură” (p. 147), scrie Alexandru Sincu, definind parcă, esenţialist şi radical, însăşi literatura.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara