Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Câinele bătrân şi acronimele de Cosmin Ciotloş

Andrei Bodiu, China.
Jurnal în doi timpi,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013, 116 pag.

Pe lângă poezie, pe lângă critică literară, pe lângă proză (am în vedere singularul roman Bulevardul Eroilor), Andrei Bodiu s-a mai remarcat în ultimii ani prin ceva: este un excelent manager cultural.

Ocupaţie, pentru un scriitor, cronofagă, energofagă şi, de obicei, extrem de angoasantă. Mai ales când proiectele au cap şi coadă, când sunt concepute şi realizate cum trebuie. Despre maratonul de poezie organizat de el încă se vorbeşte cu admiraţie. Despre mandatul său în conducerea Facultăţii de Litere din Braşov, nu mai puţin. Colocviile şi conferinţele de acolo au căpătat statut de repere în comunitatea universitară românească. La câteva, am participat eu însumi, aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Sunt lucruri de fundal, desigur, dar, în lumea de azi, esenţiale. Numai cine nu s-a lovit de birocraţia academică poate să creadă că asemenea rezultate se obţin în doi timpi, bătând pur şi simplu, din palme.
Nu le-aş fi pomenit, însă, public dacă ele n-ar fi avut, în cazul lui Andrei Bodiu, şi consecinţe literare. Căci, departe de a se achita de ele ca de nişte obligaţii secundare (sau, oricum, paralele), Bodiu le internalizează şi le tematizează după o formulă proprie. Aceea a satirei soft. Spre deosebire de Alexandru Muşina (în recentul Nepot al lui Dracula), el îşi reprimă tentaţia comediei universitare (pe filieră, să zicem, David Lodge), în virtutea căreia rutina didactică ar avea aparenţa unui Leviathan incontrolabil sau, dimpotrivă, a unui Fafnir ridicol. Acestea sunt dulci idealisme. Problema lui Bodiu o reprezintă colosul administrativ din spatele cursurilor, sutele de dificultăţi reale, nu bovarice, cu care un intelectual de cea mai bună calitate (dar suficient de stoic) le are de rezolvat odată ce-şi asumă astfel de răspunderi. În volumul Oameni obosiţi (2008) un poem le detalia cu umor. Grefat mai degrabă pe structura Pactului lui Ezra Pound decât pe aceea a plângerilor lui Ieremia, acesta propunea ludic un schimb de tip win-win: „Te-ai retras din afaceri ai/ milioane de euro ne priveşti/ din panoul publicitar/ cu ochii tăi albaştri relaxat// Dorin Gherman să facem un schimb./ Îţi las ţie coşmelia de la doi care/ Decanat se cheamă îţi/ Las ţie toţi colegii şi colegele îţi/ Las şedinţele îţi las toate/ Hârtiile pe care trebuie să le dau până la liniile morţii şi dincolo de ele.// Dorin Gherman să facem un schimb/ Te las să urci printre grafitti cu geanta mea/ Neagră cu roşu doldora/ De documente să mergi pe Schitu Măgureanu 1/ Să te întâlneşti cu câinele bătrân al lui Aracis, Cenefis şi Cenecesis”. Demonii din ultimul vers nu sunt, aviz celor ce nu ştiu, aceia heliadeşti (Belzebuth, Astaroh, Temnuţ, Hamos, Asmode, Dagon ş.cl.), ci acronimele unor tot atât de terifiante instituţii.
Li se adaugă, odată cu volumul de astăzi, un partener benign: Confucius (mai exact, Institutul Confucius, funcţionând, din primăvara lui 2012 pe lângă Universitatea Transilvania din Braşov). Complicaţiile par, de astă dată, mai mici, chiar dacă menţinerea relaţiilor presupune eforturi semnificative, inclusiv o călătorie de 12 zile (din care două reprezintă numai drumul) în China, în plin decembrie. Jurnal în doi timpi, cum se subintitulează, cartea ignoră majoritatea aspectelor turistice ale vizitei, China de azi nemaifiind, cum notează Bodiu în cuvântul-înainte, chiar atât de departe de noi încât un travaliu descriptiv să-şi mai aibă rostul. Ce-l preocupă, ce îi suscită atenţia, este viaţa de acolo. Scriitorul camuflat în businessman (căci, fie el şi unul academic, tot un business este acest parteneriat) observă oamenii, le desface în bucăţi mecanismele de gândire, sistemul afectiv atât de diferit de cel al europenilor. În fond, într-o anume măsură, exerciţiul confirmă şi continuă mai vechea poetică „maşscriistă” (practicată la debut împreună cu Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu), pentru care contactul cu realitatea reprezenta un veritabil etalon literar. Andrei Bodiu continuă să vrea „să se scrie” pe sine, în România (la Braşov, Timişoara, Bucureşti), în Europa Occidentală sau, ca aici, în China (la Shenyang sau la Beijing). Intenţia este, de altfel, declarată: la p. 96, e pomenit chiar jurnalul acesta şi posibilitatea ca el să devină carte.
De aceea, reflecţiile despre starea politică actuală a Chinei sunt minimale: câteva referiri la cei treizeci de ani (1982 - 2012) în care statul a devenit a doua putere economică a globului, câteva note disparate despre puterea tradiţiei şi a ierarhiilor acolo (orice obiect fiind recomandat, ca în clasamentele ATP, în funcţie de locul pe care-l ocupă: de obicei, vinurile oferite de organizatori nu coboară sub poziţia a treia). Interesante, la acest nivel, sunt şi glosele pe marginea impactului publicităţii, a cărei eficienţă pare a fi una directă: „Mai este şi reclama, care în China mi s-a părut mai importantă ca oriunde. Dacă ar fi să dau un sfat unui exportator român de, să zicem, vin pe această piaţă imensă, i-aş spune să facă un spot cu o vedetă de televiziune în China care să spună doar că este «an excellent wine, the best wine in the world». Dacă se bazează doar pe calitatea explozivă a vinului românesc, nu are prea mari şanse de izbândă.” (p. 34).
Observaţiile acestea sociologice (chiar dacă plasate cu dezinvoltură) sunt destul de rare, Bodiu preferând să detalieze întâmplări de zi cu zi, iar, în materie de portretistică, om cu om. Apar şi însoţitorii români (universitari braşoveni sau clujeni) cu ticurile lor, dar mai cu seamă gazdele beneficiază de asemenea crochiuri simpatice. O radiografie a alcoolurilor în vogă în China (în general foarte slabe, băute în cantităţi infime şi după ritualuri statornice, implicând mai multe închinări decât înghiţituri) scoate la iveală o serie de incidente foarte hazlii. Este evocată, de exemplu, o scenă petrecută cu câţiva ani în urmă la Braşov, la Cetate, unde un delegat important a fost destul de răvăşit de combinaţia dintre ţuică şi vin alb: „Impactul a fost, cred, puternic, din moment ce «general secretary» mi-a reproşat, în glumă, că nu i-am spus «ce şi cum» pe Cetate. Eu i-am spus traducătorului, dar traducătorul mi-a spus că «general secretary can drink a lot». Dacă spui tu” (p. 28).
Un episod similar, dar şi mai „dur”, are loc la Shenyang. Surâsul lui Andrei Bodiu se strecoară printre rânduri: „Între timp, unul dintre prietenii chinezi s-a făcut praf. Paulaner nu e berea lor slab alcoolizată. De la un punct încolo, face ture între toaletă şi masă. Toţi ceilalţi se străduiesc să-l potolească. Mr. Yang, care e mai în vârstă, îl trage deoparte. Îi explică ceva încet, foarte încet, pe tonul lui care nu iese niciodată de sub control. Probabil e ceva legat de noi, dar şi de soţia lui, care acum cunoaşte mediul de la Universitatea Jianzhu. Se întorc apoi toţi la masă. E pentru prima dată când Mr. Yang ridică tonul. Spune: «eat more !», nu «drink less !» , în engleză, deşi împricinatul nu a vorbit niciodată engleza până acum” (p. 57).
Totul sub semnul unei cordialităţi necontrafăcute. În mai multe rânduri, Andrei Bodiu subliniază incomparabila curtoazie a chinezilor. Invitaţilor români, de altfel, le este conferit, oficial, statutul de VIP-uri, ceea ce le facilitează mai ales accesul în zone aglomerate (la aeroport, de pildă, privilegiul se dovedeşte vital). Se glumeşte mult, inclusiv în mijlocul unor conferinţe foarte serioase. Dar, de vorbit, se vorbeşte excelent, notează autorul la un moment dat (p. 96). Spectacolul este desăvârşit. Directorii celor 400 de centre Confucius de pe toate continentele „dau raportul” şi propun programe. Unele, însoţite de explicaţii pe cât de fireşti (căci diferenţele culturale sunt majore), pe atât de ridicole, luate ca atare. Lăsându-şi deoparte uşoara „aroganţă peninsulară”, directorul Institutului din Milano dă lovitura: „Ştiţi, noi la Milano avem un teatru liric, se cheamă Scala. Milanezii sunt învăţaţi cu evenimente de calitate” (p. 98).
Ultimul cuvânt al cărţii nu e, ca în buna tradiţie editorială, „sfârşit”, ci un mult mai emoţional „acasă”. Rătăcirile începute pe 8 decembrie 2012 se termină zece zile mai târziu. Niciodată manifestat explicit şi supărător, sentimentul distanţei (mai ales faţă de apropiaţi) e, totuşi, pretutindeni prezent. Interludiile despre Tudor, fiul lăsat în Braşov (căruia, în forfota asiatică, Andrei Bodiu îi caută un tricou „cu Leo Messi” şi căruia îi va cumpăra, la mii de kilometri depărtare, un set Lego), culminează cu un moment cutremurător pentru orice părinte:
„China TV News prezintă dezastrul de la Newtown, Connecticut, unde un dezaxat a împuşcat douăzeci de copii şi şase adulţi. Copiii, toţi, între 6 şi 7 ani. Mă gândesc la copii, mă gândesc la părinţi. Tudorel al nostru are şapte ani. Dezastru, dezastru absolut. Asasinul a murit şi el. Rulează imaginile cu familiile distruse ale micuţilor şi ale profesorilor omorâţi. Bine că, până una, alta, nu se insistă prea mult” (p. 81).
Din foarte plăcută, cartea lui devine, dintr-odată, înduioşătoare. Aventura în mijlocul unui nicăieri altminteri bine reglementat capătă un sens existenţial. Iar poetul, criticul, romancierul şi, în sfârşit, managerul Andrei Bodiu fac loc omului din spatele acestor măşti.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara