Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Cine va căstiga războiul manualelor de Andreea Deciu



E greu de crezut ăn coincidente, mai ales ăn univers intelectual. ăn vreme ce ăn România noile manuale scolare au ăncins spiritele, stărnind controverse ăn mare măsură absurde, la care orice nepriceput s-a simtit invitat să participe, cărti serioase au continuat să apară la marile edituri din tară. Unele dintre ele capabile să determine să usureze, sau măcar să explice partial tocmai ceea ce manualele alternative se străduiesc (indiferent dacă izbutesc sau nu) să facă: o modificare de paradigmă. Folosesc aici termenul de "paradigmă" ăn sens foarte laic, ca sumă de convingeri implicite, reflexe de găndire si valori ămpărtăsite la un anumit moment dat de o comunitate ăn planul cunoasterii. Scandalul manualelor scolare dovedeste un lucru, fără putintă de tăgadă (dovedeste mai multe, de fapt, dar ele sănt secundare, ăntre acestea existenta unui nationalism desăntat la persoane care au privilegiul periculos de a vorbi ăn public si de a văntura cuvinte magice precum acela de "patriot" spre a camufla astfel hidosenia xenofobiei sau cicatricile unei găndiri socialiste). Acesta este următorul: orice schimbare de paradigmă se produce inevitabil cu scrăsnete si gemete, ea presupune ămpotriviri, revolte, vehementă, dezacorduri radicale. Dar, si aici urmează vestea bună, pănă la urmă modificarea de produs se produce, inevitabil. ăn ciuda ireconciliabilului opiniilor adverse, cea nouă, nu cea veche, căstigă.
Nu e verdictul meu, ci al unei persoane autorizate: Thomas S. Kuhn, autorul unui studiu care nu degeaba poartă cuvăntul "revolutie" ăn titlu, căci la vremea sa a revolutionat găndirea ăn domeniul stiintelor, dar si ăn acel al umanioarelor, sau poate mai ales ăn acesta de pe urmă. Structura revolutiilor stiintifice a reapărut ăn traducere românească, semnată de Radu J. Bogdan si cu un studiu introductiv apartinăndu-i lui Mircea Flonta, la momentul oportun. Poate că ar trece neobservată, mai ales că există o traducere anterioară de prin anii '70, dacă nu mă ănsel (uitată, ănsă, mă tem), ori poate pentru că numele lui Kuhn e deja si la noi inflamat de conotatii steril negative, căt si păgubos pozitive. Dacă nu ar sta pe rafturile librăriilor laolaltă cu infamele manuale, poate că i-as propune o altă lectură acum, una mai "stiintifică", mergănd pe firul receptării ei, al carierei pe care au făcut-o unele dintre conceptele propuse de Kuhn ăn acest volum, ori al influentei avute de teoria sa asupra dezvoltării unor discipline din panoplia stiintifică dar si din cea umanistă. Dar asa, cu riscul de a simplifica prea mult, ambitiile mele sănt mult mai modeste: să citim această carte ca pe un manual de ăntrebuintare al zaverei timpurilor noastre, ori ca pe un tratat de conduită, nu ăn sensul prescriptiv al termenului, ci mai curănd ca model si totodată consolare. Mesajul răspicat al lui Kuhn, oricăt de contestabil rationamentul prin care ajunge să ăl formuleze, ori de limitat domeniul la care e aplicabil, este că modificările de paradigmă sănt inevitabile. De ce sănt inevitabile e o ăntrebare interesantă, precum si foarte dificilă la un anumit nivel (unde Kuhn, au demonstrat-o multi teoreticieni, atăt istorici, căt si oameni de stiintă ori filozofi, e partial descoperit), al cărei răspuns, mi se pare mie, e chiar si mai ăncurajator, atacabil cum o fi, pentru momentul la care ne aflăm. ămi dau seama că propun o lectură foarte contingentă a unui "clasic", dar o fac pentru că ăntămplător de data aceasta ăntălnirea dintre contingent si "clasic" mi se pare a fi una necesară, pentru ambele părti.
Poate n-ar trebui să pornesc de la premisa că Structura revolutiilor stiintifice e neapărat un text bine cunoscut. O minimă prezentare este, de aceea, utilă, dacă nu obligatorie. Apărută initial ăn America la ănceputul anilor '60, cartea a stărnit vălvă imediat, ăn mare parte atrăgăndu-i autorului oprobiul din partea comunitătii stiintifice, o vălvă care a dus nu doar la reluarea ei ăn editii succesive ori la consacrarea lui Kuhn, ci l-a obligat pe autor să adauge, la editia din 1969, un post-scriptum explicativ, ăn care nuantează căteva dintre conceptele fundamentale pe care ăsi bazase demonstratia ce ănfuriase spiritele. Kuhn e de formatie om de stiintă. Ceea ce afirmă ăn acest volum reprezintă, ăncă si acum, erezie curată din punct de vedere al unei epistemologii traditionale a stiintei: că aparitia si declinul ideilor ăn stiintă, dinamica descoperirilor, promovarea si descalificarea unor curente de găndire ar reflecta modul ăn care functionează comunitatea stiintifică, o comunitate ănteleasă mai curănd ăn sens retoric si foucauldian contemporan, ca mecanism de putere, cu strategii de excludere si includere, decăt ca pantheon al ratiunii, unde din cănd ăn cănd străluceste orbitor astrul cunoasterii, pe care numai dacă nu ai ochi nu ăl vezi. Pe scurt, Kuhn neagă privilegiul stiintei de a avea o istorie strict ratională, ăn care ideile se substituie reciproc pentru că una e mai adevărată decăt cealaltă. Cum de a putut ajunge la o astfel de concluzie blasfemică un fizician format la Harvard, care la ănceputul anilor '50 publica, după cum se cuvine, studii de specialitate ăn reviste de fizică? Schimbăndu-si, de fapt, cariera, adică iesind din comunitatea sa initială, cea stiintifică: din fizician, Kuhn a devenit istoric al stiintei. O modificare esentială, care ăl făcea deja un outsider, apt să vadă domeniul pe care ăl părăsise cu alti ochi. ăntr-o altă carte a sa, Tensiunea esentială (si ea tradusă ăn româneste), Kuhn povesteste cum a avut loc conversia: lucrănd la o serie de prelegeri despre istoria mecanicii ăn secolul al XVII-lea, veac al cresterii si descresterii imperiului aristotelic ăn filozofia naturală, el a citit, pentru prima oară probabil, Fizica lui Aristotel. La o lectură parcursă inevitabil cu mintea unui fizician modern, care a ănvătat sărguincios lectia lui Einstein sau a lui Maxwell, Fizica trece drept o carte plină de ineptii, iar Aristotel drept un amator nătăng. Nu cu mult mai bine ies, dintr-o astfel de confruntare a stiintei prezentului nostru cu aceea a veacurilor anterioare, Kepler, Descartes, ori Newton ănsusi. Si atunci, ănseamnă că stiintele, cel putin ăn traditia Vestului, sănt un univers intelectual amnezic, ăn care progresul ideilor presupune o abandonare a celor ce au contribuit la aparitia lor? Sau ănseamnă că ne vedem confruntati cu o dilemă cel putin interesantă: aceea de a găsi o explicatie pentru faptul că venerăm, ăn stiinte, idoli decăzuti? Căci, la urma urmelor, nimeni nu contestă importanta istorică ăn domeniul evolutiei găndirii stiintifice a unui Galileo, Boyle sau Marriot. Si cu toate acestea, legea lui Boyle, aceea pe care o ănvătăm cu totii ăn clasa a zecea de liceu (sau o ănvătam, depinde de cum se va transa chestiunea manualelor!) nu este legea lui Boyle, ci o rescriere a ei din perspectivă modernă.
Confruntat cu acest impas, fizicianul Kuhn a descoperit un lucru aparent banal, ăn realitate socant si pe undeva chiar neverosimil: că Fizica lui Aristotel poate fi o lectură perfect coerentă si instructivă dacă te aristotelizezi, dacă ănveti să găndesti ca un fizician aristotelic, uitănd cum găndeai ca fizician modern. Tot astfel ăi poti citi pe Boyle, Newton, Lavoisier ori Dalton. ăntămplător, am făcut acest experiment cu Kepler si pot spune că am devenit o kepleriană ferventă, oricăt de ridicol ar suna. Uneia ca mine, ănsă, nici nu ăi e foarte greu (nefiind vreodată fiziciană), pe cătă vreme ăn cazul lui Kuhn, cum spuneam, metamorfoza e oarecum suspectă, căci pur si simplu nu poti să stergi brusc dogma disciplinei ăn care ai crescut, pentru a o ănlocui cu aceea anterioară. Chiar conform rationamentului lui Kuhn din această carte, nu poti naviga ăn sens invers prin timp si găndire. De aceea, istoria conceperii Structurii revolutiilor stiintifice mi se pare mai curănd anecdotică. Importantă este, ănsă, teza centrală a acestui volum, cumva inspirată de anecdota cu pricina: că istoria stiintei nu e un continuum uniform, ci o serie de paradigme distincte, fiecare cu problemele ei, cu metode si concepte, cu eroi si răzvrătiti, si că răzvrătitii sănt de regulă cei ce anuntă ceasul unei noi paradigme. Ideea lui Kuhn este că, ăn cercetarea stiintifică se ajunge la o teorie anume nu pe baza unui ansamblu de definitii si reguli cu statut incontestabil si atemporal, ci mai curănd ăn virtutea unor exemple concrete, cu ajutorul unei serii de esecuri si reusite. Un exemplu de problemă rezolvată serveste, ulterior, drept model de cercetare, iar legile pe care noi le socotim imuabile, se stabilesc deductiv, nu inductiv. Paradigmele stiintifice sănt, conform explicatiilor lui Kuhn, care mai tărziu au fost radicalizate de anumiti sociologi britanici, un fel de cluburi, ăn care anumite probleme sănt considerate interesante si relevante, altele nu, unele metode acceptabile, altele nu, unele concepte valabile, altele nu. Folosesc cuvăntul club constientă de insolenta lui, ănsă ca metaforă nu mi se pare deplasat: Kuhn sustine că o paradigmă impune un anumit model comportamental intelectual pe care membrii ei ăl interiorizează pănă cănd el pare firesc si adevărat ăn sens transcendent, cu toate că reflectă acordul lor intersubiectiv, nu un adevăr supraindividual. Trecerea de la o paradigmă la una nouă, ca atare, e foarte dificilă, tocmai pentru că sustinătorii celei vechi au o anumită fervoare ăn numele acestui "adevăr" ăn care cred orbeste. Dar nu numai că nu e o trecere imposibilă, ci chiar una inevitabilă. Kuhn analizează pe larg felul ăn care se produce ea. Retin aici doar două aspecte: rolul outsiderilor si acumularea de probleme nerezolvate. Convingerea lui Kuhn este că o paradigmă nu ăsi arată slăbiciunile decăt celor care nu sănt ănăuntrul ei (normal, aceia sănt convertitii). Altfel spus, outsiderilor. Sau, observă Kuhn, celor foarte tineri, care nu au avut vreme să interiorizeze normele paradigmei ăn vigoare. Pe de altă parte, cu căt numărul problemelor nerezolvate ăntr-o paradigmă se măreste, cu atăt aceasta ăsi pierde vigoarea si, implicit, si adeptii.
M-am oprit asupra acestor aspecte pentru că ele sănt, evident, pertinente pentru lumea ăn care trăim noi astăzi, pentru propriile noastre schimbări de paradigme. ăn scandalul manualelor, unul dintre reprosurile vehiculate se referă la vărsta autorilor (nu cei inclusi, atentie, ci aceia ce semnează pe coperta manualului). S-a spus că nu ar avea experientă didactică, si deci nu ar avea de unde sti ce e bine pentru ănvătămănt. Total gresit, ar spune Kuhn. Tocmai pentru că nu au experientă sănt cei mai nimeriti să facă trecerea la o altă paradigmă. Căt despre acumularea problemelor nerezolvate, că ele s-au străns ăntr-un teanc urias căt cerul nu o dovedeste tocmai criza educatiei, pe care numai cine nu vrea nu o vede?

Thomas Kuhn - Structura revolutiilor stiintifice, traducere de Radu J. Bogdan, studiu introductiv de Mircea Flonta, Editura Humanitas, Bucuresti 1999, 290 pagini, pret nementionat.