După destulă învălmășeală în gândurile lui Colachiu, frământare din care el, Luș, autoproclamat unicul „medium” în obștea auditoriului destul de sastisit din obștea Mărgioara, nu reușea să aleagă ceva limpede pentru Izvodul adevărurilor tăinuite ale anului 1964 (așa pretinde Luș că se prezenta „filmul” în acele momente de fâstâceală), inspectorul-șef bău un pahar cu apă, își permise o pauză prefăcându-se a-și șterge gura și a-și privi de câteva ori batista, iar din acel răstimp tactic păru nu i s-a mai limpezit mintea. Își căutase justificări, se mai potolise. Încerca să se încurajeze, să se amețească cu porții de cumințenie, care i se mai serviseră altă dată și pe care, la vremea aceea, le privise de sus. Acum simțea nevoia să le mestece. Nu putea fi diavolul chiar atât de negru… La urma urmei nimeni nu scapă de a fi bârfit, fie sărac, fie împărat (de ce oare, se întreba, nu-i venise in minte gândul acesta cu mult mai înainte). Întotdeauna, cei deștepți, cei norocoși și cei bogați sunt mai al dracului ponegriți. Iar pe mine, până azi (se încurajă Colachiu) și sper că așa voi acționa și în viitor detracția, vorbele de rău, m-au ambiționat mereu. Exact cum m-au îndârjit reproșurile directorului Stambert.
Pe bătrânul Stambert îl știau toate cadrele că avea năravul să comunice aprecierile lui fățarnice celui pe care punea ochii, zicându-i că era „codoșit de confrați”. Mai mulți colegi m-au informat, tovule, ca pe directorul lor, că ei vă socotesc un îngâmfat. Pe părerile dumitale ușuratice ei nu pun nici un preț și m-au sfătuit și pe mine să nu pun preț. Înseamnă că știu ei ce spun. Și sunt dintre cei care nu-s de colea, unii fac naveta cu dumneavoastră de luni până sâmbătă; nu-i chiar un zero mic. Este un zero ceva mai mare, cred ei. Așa îi etalona directorul pe profesorii de științe și de mașini agricole ce funcționau la „liceul agrarian” de la hotarul regiunii Tabun cu regiunea Iași: „E un zero mare. Sau e un zero mititel”. Până și elevilor le instila acest criteriu: „În stațiunile de tractoare și mașini agricole, unde o să vă faceți meseria, niciunul dintre voi să nu fie văzut ca un zero mititel. Să zică: se cunoaște esența Stambert în el”. [...Până la urmă n-au decât să mă foarfece pe la spate, încerca să se împace Dorian Colachiu cu gândul care-i tulbura prea adesea mintea, numai să nu mă muște din față... Ia stai! Dar de ce nu m-aș salva cu încă una mai ceva ca-n filme. Da, da, ar fi posibil să le înfund gurile cu confuzia despre descreierata traducere a discursului lui Hrușciov... Când mi-a șoptit-o tov secretar cu propa, mi-a hotărât dur să o țin numai și numai pentru mine și soție. „Să n-o împrăștii că poate să ți se tragă bâca”, m-a luminat dumnealui.
– Mai degrabă să ascultați, stimați colegi, se porni abrupt Colachiu, altă tărășenie cu adevărat apocaliptică. Pătărania a fost cât pe ce să radă lumea, să ne facă de petrecanie tuturor, tot în 1956. Revista Time a devoalat marea poznă, mezaventura... Să auziți ce boroboață... În fiecare discurs, tovarășul Hrusciov nu uită să amintească adevărul axiomatic pe care l-am învățat și noi toți, și-l vestim ca să ne intre bine în colivii, nu? Că de mult,de mult i-a sunat ceasul capitalismului. Iată că ne aflăm în 1964, înseamnă că mâine sau poimâine îi vom săpa mormântul. Exact ideea asta călăuzitoare a ținut să o repete tovul secretar general al PCUS în speech-ul de la Ambasada Poloniei din Moscova. Întregul capitalism este bolnav de bătrânețe și trăiește tocmai în faza ultimă. Boala lui este fără leac. A intrat în putrefacție. Nu-și dirijează producția, nici economia, în temeiul unui plan centralizat, cum facem noi, țările socialiste. Eroarea asta, hiba asta condamnă capitalismul la capotarea la care vom asista în timpul vieții noastre, cât de curând. În vreme ce societatea socialistă este la vârsta puternică a tinereții. La o vârstă tânără, eroii din istoria lumii au triumfat întotdeauna. S-a adeverit și în primul și în al doilea război mondial. Prin tinerețea sa, Uniunea Sovietică a fost capabilă să nimicească taman pe cel mai războinic stat, Germania hitleristă, în chiar bârlogul ei, Berlin. De aceea, acum mă adresez Occidentului, și cu avertismentul acesta secretarul general al PCUS și-a încheiat speech-ul: „Vă vom îngropa! Vă vom îngropa așa cum se îngroapă orice mortăciune!”
Orice discurs al unui șef de stat mare, așa cum este URSS, în care sunt abordate și probleme de politică internațională, trezește interesul mai întâi în capitalele țărilor neprietene. S-au aplecat asupra acestei cuvântări echipele de traducători calificați în decodarea sensurilor, atât din capitala Americii cât și ale aliaților din NATO. Au ajuns la concluzia că lui Hrușciov „i-a scăpat porumbelul”. Adică a dat pe gură un secret groaznic ce trebuie zăvorât sub șapte lacăte: că lumea capitalistă va fi îngropată sub un morman de ruine. S-ar fi zică că presa americană tocmai un subiect exploziv ca ăsta aștepta, după ce articolul din revista Time a stârnit furtuna. Ca la o comandă unică, ziarele din toate statele yankee îl descriau pe „palavragiul” de la Moscova, grăsanul cu ochi porcini, ca fiind destul de nesăbuit, deci capabil de acte demente. Atunci când a transmis amenințarea, de la înălțimea puterii ce o deținea, scriau toate ziarele americane, comandantul armatelor sovietice arăta „congestionat la față”. Numărul din revista Time zguduia America. Milioane de americani de rând trăiau o groază de moarte, cu gândul că mult profețitul sfârșit al lumii se numea nu altfel decât Hrușciov. El, „palavragiul”, urma să apese pe butonul nuclear în marțea neagră. Se zvonise și ziua săptămânii în care moartea va coborî peste America: va fi într-o marți. Și ceasurile se știau. Numaidecât într-o marți în jurul prânzului. De ce tocmai marți? Marțea sunt trei ceasuri rele și sorocul malefic își alege miezul zilei. Se pornise o întrecere nebună între ziariștii editorialiști. Se știa în toată America de faptul că puterea armată a sovieticilor nu tocmai de mult stăpânea arma cea mai temută, cea mai groaznică din lume și că, experimental, fusese detonată. Bomba cu hidrogen, cea mai fioroasă coasă peste America fusese prevestită. Informația aceasta, îmi dau seama, stimați colegi, ar fi trebuit să o relatez imediat după ce comandantul suprem al Armatei Roșii a proferat verdictul: Vă vom îngropa! Sigur că acum pricepeți de ce analiștii au fost crezuți când au alarmat toată lumea capitalistă. Dacă șefului de la Kremlin i se strecurase de pe limbă amenințarea îngropăciunii, întâi și întâi Americii avea să îi fie cântat prohodul.
Adevărul a fost atunci însă mai milostiv cu America. Starea de alarmare isterică s-a datorat traducătorilor insuficient cunoscători ai folclorului rusesc. Ei știau limba rusă, dar nu și convențiile codificate din datini. În discurs, liderul sovietic a avut inspirația să pomenească un cunoscut proverb rusesc, nu să prevestească îngroparea sub ruine a Occidentului și a SUA. Grupele de translatori ai declarației au dat importanță amănuntului că în momentul amenințării ultimative Hrușciov arăta foarte înroșit la față și au legat acea stare de gravitatea mesajului. Traduttore – traditore! Ei au dat un sens greșit unui proverb care și tradus mai la repezeală se cerea tălmăcit așa: Vom fi prezenți la înmormântarea voastră. Ținând însă seama de conjunctură, tradusă și mai în „logica” credinței șefului de la Kremlin, Nichita Sergheevici voise să spună una și bună: Vă vom supraviețui! Se înțelegea, stimați colegi, cine: noi, țările din lagărul socialismului.
Odiseea nu s-a încheiat aici. Dar cine ne-ar putea încredința că nu de la un cuvânt înțeles pe dos ni se va trage odată sfârșitul omenirii?...
Greșeala asta de interpretare, ce putea fi socotită de neiertat, ar fi fost de natură să sfâșie globul. Culmea este că a avut și o urmare benefică în cazul de față. Sau doar pe jumătate. A adus un progres pentru omenire, dacă am putea să ne exprimăm așa. De nu s-ar fi tradus atunci greșit formularea tovarășului numărul unu de la Kremlin, era posibil ca SUA să fi amânat cursa pentru lansarea în spațiul cosmic a echipajului de pe Apollo, de mai târziu. Așa s-ar fi întâmplat și poate că omul n-ar fi izbutit nici până azi să-și lase amprenta încălțămintei pe lună. N-am fi rostit sloganul fericitului american – poate numele n-o să i se rețină, dar prezicerea lui va străbate toate timpurile: Un pas mic azi pentru om, da?, un salt mare pentru omenire, mâine... Parcă așa a zis. Dar pe de altă parte, nu s-ar fi intrat nici în această intensificare dementă a cursei înarmărilor între cele două puteri. Iar toate atâtea „cutremure” peste lume nu ar fi survenit dacă în articolul din revista Time s-ar fi publicat o tălmăcire justă, care să nu lase loc de denaturare a sensului acelei zicale a rușilor. Nu-i așa că se putea abate peste omenire o pățanie ca aceea, așa cum a fost răstălmăcită în 1956? dădu semn Colachiu că-și încheiase istorisirea, pentru ca asistența să aprobe.
Foarte da, așa este, răspunse directoarea în numele tuturor. Vorbiți atât de frumos, atât de frumos, încât, încât..., repetă. Gicuța pornită să-și măgulească șeful. Hai spuneți-ne încă... Nu ne-am mai sătura să vă ascultăm până la ziuă povestind secrete din acestea..., foarte ascunse urechilor noastre, ale celor din poporul de rând, se scâncea rugătoare tova Magaleț.
Se cam cunoștea că juca teatru. Dar Luș în înscrisul său aprecia faza. Era în interesul corpului didactic de la Mărgioara să nu-i fie amintite chiar toate minusurile constatate, deci era convenabil ca inspectorul șef să-și piardă timpul cu istorii străine de analiza de fond.
***
Toate considerațiile lui Luș despre acest moment sunt de o luciditate diabolică. Urma să rămână, notează el, în coadă de pește problema procesului verbal Fiindcă într-un asemenea document nu se trec și anecdotele ce le aruncă unul sau altul dintre inspectori. Este știut că un astfel de proces verbal sobru se scrie în două exemplare. Sub pagina dictando din registrul special consacrat inspecțiilor este adăugată o alta albă și interpusă – plombagina – o coală de indigo, numaidecât violetă, neagră nu. Se cunoaște că învățătorul călit în scripte, Grigoriu, notează cât mai în amănunt criticile inspectorilor de specialitate și concluziile pe fond ale tovului Colachiu, punct cu punct. Are dânsul meteahna asta, dar și un oarece interes în chestiune. Copia procesului verbal este dusă la Inspectorat. Iar în prima ședință cu toate cadrele se dă citire, bineînțeles, exemplarului din registru.
Mai mult decât probabil, o bună parte a asistenței sesizase cursa întinsă de Gicuța, deoarece acum grupuri-grupuri scandau: Da, mai povestiți-ne! Mai povestiți! Sau într-adevăr erau curat doritoare de astfel de dezvăluiri despre șefii mari. Iar Nichita era gigantul, mai mare decât Nichita Sergheevici nu se afla altul în lume – dragonul dragonilor. La regiune era, așa-zicând, strategic să existe probe că, prin verificările metodice, corpul de inspectori a fost prompt în a semnala scăderile din activitatea didactică și stare deficitară de disciplină... bla-bla-bla. Ca, dacă vreodată directoarea se trezește cu vreo idee critică asupra stilului de lucru din Inspectorat, să poată fi zburată una-două. Or, Gicuța stăpânea îndestul chichițele astea. Îndestul, îndestul și tocmai de aceea persevera, presimțind cumva că îl câștigase binișor pe tov Dorel.
Aprobările pornite din sală o avantajau pe Gica Magaleț, dar îi făceau bine vizibil și inspectorului șef. Toată fizionomia lui de fanariot, cum îl trăda numele, se împurpurase. Ca să prelungească rugămințile, își scoase iar batista din sacoul bleumarin de catifea reiată și-și tamponă îndelungat tâmplele tunse până sus, cu chip să dea exemplu cadrelor din mediul rural de felul cum au datoria să se prezinte la clasă. El îmbrăcase o cămașă bleu-ciel, cu cravată asortată. Chelia îngustă („aerodromul”, cum a catalogat-o Luș în „Izvodul de taină”), conformația cabalină a faciesului, înălțimea, suplețea, vorbirea căutată și încă alte câteva priceperi, îl făceau memorabil. Întotdeauna privirea profesorilor, învățătorilor și educatoarelor ce veneau cu probleme la Inspectorat le era atrasă, înainte de orice, de ochii săi negri ca de necurat. Erau mari, alungiți sub sprâncenele desenate subțiri ca la femeile cochete. Fruntea foarte încrețită, nasul prelung, ascuțit, ca o bardă, buzele cărnoase, foarte roșii, așezate departe deasupra bărbiei ieșite hotărât în față, ca și pomeții extrem de reliefați, ca la asiatici, toate acestea îi confereau o ciudată distincție. Nu purta ochelari, arăta a intelectual, era un prezentabil născut nu făcut. Cererile de a mai povesti izbucneau atunci, ici și colo, de la persoane care își țineau capul în jos, să nu fie luate la ochi. Colachiu pricepu în sfârșit că nu se orientase cum ar fi fost normal. Povestea cea mai tare, pe care tocmai o încheiase, abia că le deschisese apetitul pentru astfel de capitole tăinuite. Or, Hrușciov le apărea celor mai mulți ca un personaj de la vârful planetei și oarecum lor cunoscut, prin mediatizarea febrilă. Căci, în România, ca și în celelalte țări europene angajate în construirea unei societăți curat drepte, socialiste, răsunetul actelor politice promovate în serie de moștenitorul puterii lui Stalin deștepta interesul mai tuturor categoriilor. Cu atât mai mult cu cât se șoptea că, după vizita din 1962 în România, îi pusese gând rău lui tov Dej. Adică de ce s-o mai dăm după piersic? Grușciov îi strecurase lui Emil Bodnăraș să fie pregătit să preia funcția de prim secretar al PMR. Mișcarea, îl asigurase dragonul gigant, va fi manevrată de la Moscova. Deocamdată să ia distanță de Ghiță...
După admirația ce o vedea zugrăvită pe chipurile celor doi inspectori rămași în sală și ale profesorilor din primele bănci se vedea că evocarea acelei supradoze de echivoc masiv le mersese la inimă slujitorilor școlii din Mărgioara. Îndeosebi satisfacția celor doi colegi îl stimula, căci ei aveau să poarte ecoul și la Inspectorat. Directoarea, încurajată de galeria confraților de cancelarie, găsise argumentul să insiste, pisicindu-se. „Năzdrăvănia ce ne-ați relatat-o adineauri nu i se poate pune în cârcă tovarășului Hrușș...cio. A fost un „malentendu” tipic în cazurile traduttore-traditore!
Colachiu rosti dezarmat, și mai mult pnetru zona celor din față, că întâmplarea ce voise să le-o istorisească era destul de palidă prin comparație cu malentendu-ul care a făcut istorie. Asta era părerea sa, murmură. Însă, de necrezut, fără ca suspiciosul Dorel să-și poată explica dacă era vizat, vocea parșivă de dinapoia clasei îl contrazise. „A fost binișor. Așteptam altceva să vă notăm cu Bine”.
Directoarea se înroși. Prefăcându-se instantaneu a nu fi auzit manifestarea crasă de insubordonare, care-i putea aduce și ei o notă proastă și colectivului didactic din Mărgioara, marșă în aceeași idee: „Așteptăm să ne ziceți cancanul mai ceva ca-n filme. Prea ne-ați stârnit curiozitatea la început cu prezentarea... e puțin zis incendiară. Nici dac-am afla ceva nou asupra... gigantisimului Stalin (generalissimului, îi suflă Colachiu), cred că nu ne-ar aprinde așteptările la fel. Ce grozăvii ne-ar mai putea întărâta luareaaminte despre Stalin? Luș a consemnat năvalnic și ce a zis vocea de data asta și reacțiile directoarei și ale inspectorilor.
De data asta Colachiu se arătă înțelepțit vizavi de vocea provocatoare. Dacă se gândea mai bine nu i se replicase nici măcar caustic. Se hotărî să nu-i fi fost auzit comentariul dinspre grupurile izolate din capătul clasei. Ba dacă dânsul ar fi judecat ceva mai cumpănit, nici chiar prima oară nu ar fi avut de ce se tulbura până-ntratât. Nu tocmai asta voise el? Să le ațâțe interesul. După vorbele atât de iscusite ale directoarei lor, vedea în rândurile din față numai ochi excitați de multă expectație asupra dânsului. Păreau că-i strigă: Vrem „isprava”! Vrem „isprava”! Fiți parolist!
Își luase seama că tot nu mai avea ceva mai spectaculos de cârpit despre Nikitin, cum îl numea față de el Arsenie Tudoruș, papa propagandei pe regiune, care urmărea extrem de interesat manevrele lui Hrușciov. Se hotărâse în sfârșit să le zică „prestidigitația”. Nu mai avea cum da înapoi. Până aici i-a fost. Exagerase, cum îi era croiala: tocmai pentru acest „merit”, cum îl forfecau confrații, secretarul Tudoruș îl cocoțase la Inspectorat, de-acolo de la dracu din praznic. Ar fi și mai disprețuit față de cum avea destule semne că este, dacă nu și-ar ține cuvântul. Parcă le și auzea șușotelile prin birouri: „Vai de domnul Voicu Rovancu, inspectorul general. Nu merita o așa pedeapsă, să-i fie dat în coastă un neica de adjunct lipsit de cuvânt. Or fi răsuflat tare ușurați cei de la liceul agricol când s-au văzut scăpați de el!”
Oare chiar n-ar fi mai sănătos să-i cer de pe acum iertare în vreun fel că am umflat „balonul” cu asemănarea între isprava, comedia jucată de Nikituță și cu vocea anonimă din școala de-aici” îi citi Luș colcăiala gândurilor în ochi ca de necurat ai lui Colachiu. Nu găsea întrânsul atâta curaj, chiar de-ar fi vrut. „Poate la sfârșit, dacă va fi cazul... Deocamdată nu și nu!” scrie Luș că așa se tânguia în sine Colachiu. „Ce fel de șef mă pot socoti eu? Ca șef, o să mă screm «să fac frumos» înaintea acestor dăscălași de la Mărgioara și din sate cu mult mai amărâte. Iar ei nici nu vor pricepe cu ce tulburare «fac frumos». Caut să-mi câștig un prestigiu în regiune, dacă nu mai sus, ca al fostului inspector șef, măcar să văd că mă privește cu ochi mai buni inspectorul general Voicu Rovancu. N-aș fi crezut atât de amară pâinea de inspector șef în Tabun. Însă nici să fi rămas în acel Liceu agricol periferic, în care peste un sfert dintre elevi erau «indigeni», nu se făcea pentru unul ca mine. Ei, la naiba !” Ca inspector șef pot să le spun povestea despre Hrușciov așa cum a ajuns în folclorul de la vârf. Ca șef, eu dau cuvântul directoarei, eu o pot opri. Eu îi pot întinde din întrebări până la ziuă. Eu îi pot opri de la cuvânt pe cei ce vor să se afle în vorbă dintre cadrele didactice locale. Mai dificil este să-mi găsesc o ieșire agreabilă în cazul de față. Culmea, să fiu eu obligat a mă situa la înălțimea pretenției unui anonim care hotărăște: „Așteptăm să vă notăm cu Bine”. Ce ușor mi-ar fi dac-aș avea imaginația aceea care le e rezervată doar scriitorilor! La urma urmei prestidigitația ce i-a venit tovarășului Nichituță este de notorietate mondială. Și încă de când. Însă de mi-ar fi fost dată o imaginație peste a scriitorilor, pe măsura regizorilor de filme, ce-aș mai înzorzona-o!
Aș aduce-o iscusit din condei cu vizita oficială în România din 1962. atunci arhistrategul roșu al socialismului mondial a făcut peste tot observații de-a dreptul bădărănești. Se vedea asemenea unui sultan din alte timpuri care inspecta un stat vasal. La Electroputere, prima uzină de locomotive Diesel: Ați cheltuit banii aiurea. De ce să construiască România o industrie a locomotivelor de acest tip? Le puteați importa din măreața industrie a statului sovietic. Pe tarlalale cu porumb pe care le-a vizitat și-a exprimat de-a dreptul disprețul. Voi românii risipiți sămânța de porumb, asta văd pe oriunde m-ați condus. Ce fel de „mămăligari” sunteți dacă vă risipiți hrana de bază? În Uniunea Sovietică am hotărât să se cultive porumbul în cuiburi dispuse în pătrat. Și sunt informat că vă tăiați porcii când ating 32 de kilograme. Aha, îi zburară gândurile spre ce legături ar mai face dacă ar fi ce nu era. Aș coborî iar în tainițele Declarației din aprilie, prefăcându-mă că aș fi uitat tocmai esența malversației despre bilețelul anonim... Ce mai zevzec am fost! Cum să-mi fi scăpat mie, un proaspăt promovat inspector șef de regiune, tocmai acea idee absolut cea mai atractivă pentru solidarizarea populației din România? Ideea centrală, necuprinsă în Declarație, dar destăinuită cu skepsis în toate reședințele regiunilor de către membrii Biroului Politic al partidului nostru muncitoresc – înadins ca evenimentul publicării Declarației să rămână memorabil. Cum de a fost să-mi scot oare din minte tocmai ideea care crea în valuri-valuri o adeziune populară nemaiîntâlnită? Vin la sediul regional PMR intelectuali care s-au păzit ani de zile să se lase atrași în rândurile partidului și depun cereri de intrare în PMR. Cum de s-au trezit peste noapte?

Acest fragment din romanul Peste toate așteptările a fost încredințat redacției de către Ion Țăranu pentru a fi publicat în preajma zilei sale de naștere (19 aprilie), când ar fi împlinit 77 de ani. Din păcate, în ziua de 31 martie scriitorul a încetat din viață și textul său apare, iată, postum.