Culegerea de poeme Pelerinul îndrăgostit
(The Passionate Pilgrim) a apărut în anul
1599, editată de William Jaggard cu menţiunea,
pe copertă, „by W. Shakespeare”. Pirateria
era evidentă, pentru că numai cinci dintre cele
20 de texte ale culegerii aparţin indubitabil
autorului Sonetelor, care nici nu fusese consultat
şi nu avea să tragă vreun folos din apariţia făcăturii
„in octavo”.
Primele două sonete, plasate strategic la
început de editorul-pirat, sînt practic sonetele
138 şi 144 din ceea ce va fi volumul sonetelor
lui Shakespeare, iar restul de trei, secţiunile 3,
5, 16, sînt luate din actul IV al piesei Zadarnicele
chinuri ale dragostei (Love’s Labour’s Lost),
datînd probabil din 1590, deci o piesă de tinereţe.
Textele numerotate cu 8 şi 20 fuseseră publicate
sub numele lui Richard Barnfield (1574 – 1620),
în 1598, cel cu nr. 11 apăruse în volumul de
sonete Fidessa de Bartholomew Griffin (mort în
1602, sigur activ în 1596), iar nr. 19 a fost atribuit
ulterior lui Christopher Marlowe. Să notez, în
treacăt, o impresie personală: Sonetul 130 de
Shakespeare pare o replică parodică a sonetului
39 din Fidessa lui Griffin.
Aşadar, în Pelerinul îndrăgostit, rămîn „orfane”
unsprezece texte! Cine le-a scris?
Oricine are dreptul la opinie şi, în ceea ce mă
priveşte, le consider opere ale lui William
Shakespeare.
Într-un capitol dintr-un studiu relativ recent
Shakespeare Suppressed: The Uncensored Truth
About Shakespeare and His Works (2011), reluat
în The Oxfordian, Volume XIV 2012 p. 74-81,
Katherine Chiljan, care nu e chiar oarecine în
exegeza oxfordiană asupra bardului, ba mai
poartă şi un prenume adecvat, argumentează
foarte convingător şi amplu că toate cele 11
„orfane” aparţin autorului lui Hamlet.
Vin şi eu cu un argument simplu şi evident.
Editorul, oricît de avid de cîştig, sau tocmai de
aceea, dacă tot a „furat” opere de Shakespeare,
de ce să nu le fi folosit masiv, cu mai mici,
chiar dacă nu neînsemnate, adaosuri (20%) din
alţii? Iar dacă – în cazul a patru texte care
sigur nu-i aparţin lui Shakespeare – s-au identificat
autorii, de ce nu s-au găsit şi autorii celorlalte
11? Pentru că autorul lor chiar este Shakespeare.
Nu reiau, din argumentele oferite generos
de Katherine Chiljan, decît asemănarea izbitoare
între Sonetul 54 de Shakespeare şi secţiunea a
zecea din Pelerinul îndrăgostit. Diferenţa este
că primul e un sonet şi al doilea e scris în două
sextine. Nu trebuie să fi studiat la Oxford ca să
observi ceea ce, evident, le apropie. Sonetul e
o variantă ulterioară a celuilalt text. În plus, trei
dintre „orfane” au ca temă iubirea dintre Venus
şi Adonis, tratată ulterior de Shakespeare în
poemul intitulat astfel.
Vă propun să acceptăm că 16, şi nu doar 5,
dintre textele adunate între coperţile Pelerinului
îndrăgostit îi aparţin lui William Shakespeare şi
să ne bucurăm de primele trei, care sigur sînt
ale sale, într-o traducere nouă.
William Shakespeare
Pelerinul îndrăgostit
I. (Sonetul 138)
Dacă iubita jură că-i făcută
Din adevăr, o cred, dar ştiu că minte.
Va spune poate: lumea prefăcută
El, tînăr şi naiv, încă n-o simte.
Mă-nşel că ea m-ar crede tînăr, dar
Ştiu bine, anii mei cei buni s-au dus.
Zîmbesc şi cred înşelăciunea iar,
Falsei iubiri dînd mincinos răspuns.
De ce nu zice că-i o mincinoasă?
De ce nu-i spun ce vîrstă împlinesc?
Că-i mai uşor, iubind, s-o cred virtuoasă,
Iar vîrsta să o spun chiar nu-mi doresc.
Aşa, o mint, mă minte ea pe mine,
Păcatele iubirii ne fac bine.
II. (Sonetul 144)
Iubesc doi oameni – calm şi disperare,
Mă sfătuiesc cu două duhuri, zău:
Îngerul bun bărbat frumos apare,
Iar o brunetă e acela rău.
Să mă cîştige pentru iad mai iute,
Femeia duhul bun la rele-l vrea,
Ţine să-l facă drac şi îl asmute
Să cadă în păcat, împins de ea.
Îl simt schimbat pe înger, însă nici
Nu pot să spun precis că ar fi drac.
Eu sînt departe lor, iar ei amici:
Mi-e teamă că e în iad şi-al ei cirac.
Cît îngerul cel rău nu-l va lăsa
Voi vieţui în îndoială grea.
III. (variantă din Zadarnicele chinuri ale dragostei,
IV.2.58-71)
Oare, din rai, al ochilor tăi glas
–
Poruncă imposibil de-nfruntat –
Nu m-a împins la jurămîntul fals?
Deci nu mă pedepsi că l-am călcat.
Trădam cuvîntul dat unei femei,
Tu eşti zeiţă – am dovezi – deci nu
Pe tine te-am minţit. Din ceruri, vei
Da alinare chinului tot tu.
Ce-i jurămîntul? Abur. Răsuflare.
Tu, soare drag, duci raze-n lutul greu.
Prin tine, astfel, aburul dispare:
De-o fi păcat, să ştii că nu-i al meu!
Dar şi de-aş fi minţit, care e baiul?
Doar nu sînt prost să pierd, din asta, raiul.
Prezentare şi traducere de
Horia Gârbea
