Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Cine a mai văzut tribunale la Polul Nord? de Marina Constantinescu


Parcă ar fi un titlu al unei piese de Matei Vişniec. Aş vrea eu! Pentru asta îţi trebuie talent, timp, experienţă. Eu nu am făcut decît să prelucrez o replică dintr-o piesă a lui Dumitru Solomon, unul dintre dramaturgii "clasici" cei mai consistenţi, jucat şi înainte de '89, şi după. Dumitru Solomon a furnizat materie primă multor regizori. Semnificativ este faptul că tinerii reprezentanţi ai mişcării teatrale se simt provocaţi de alcătuirea dramaturgică a textelor lui Dumitru Solomon şi astăzi, cînd modele iau minţile creatorilor, cînd informaţia circulă nestingherită de obstacolele totalitarismului, cînd navigarea pe Internet îţi scoate în cale alte şi alte tentaţii. întîlnirea cu piesele lui Dumitru Solomon cred că este obligatorie şi la începutul carierei unor regizori sau actori şi pe parcursul ei. Ştiinţa cu care sînt scrise le transformă în tipuri de iniţiere, pe înţelesul şi gustul tuturor, dar şi în acele modalităţi care îi pot ajuta pe creatori să-şi cearnă mijloacele de ceea ce este balast, făcătură, manierism. De ce? Pentru că există în construcţia pieselor şi meserie, şi rigoare, şi piste pentru decolările imaginaţiei, şi teren accidentat, incitant pentru spectacole cu tensiune şi suspans, şi dialoguri savuroase care ironizează prezentul şi trecutul, şabloanele gîndirii de azi şi de ieri, există şi gustul amar, de nevindecat, lăsat de greşelile din istoria lumii şi a fiinţei, miezul filosofic din intimitatea oricui, care poate fi ambalat fie şi comercial, există şi rîs, şi plîns, şi realitate cotidiană, şi plonjare în dilemele existenţiale, în erorile şi ororile de aici, de acum sau de oriunde şi de oricînd. Spun toate astea după ce am închis volumul de teatru publicat în 2001 de Editura Hasefer şi intitulat Miriam şi nisipurile mişcătoare.

M-am întrebat pentru ce motiv anume am amînat un an să citesc această carte şi cele şase piese incluse în ea? Pentru că acum trebuia să o fac, pentru că acum era timpul favorabil descifrării înţelesurilor ei. Deşi unele texte publicate aici au fost tipărite şi în alte volume, iar cu altele am făcut cunoştinţă direct sub forma (atît de dorită de dramaturgi!) spectacolului. Pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi (Cine ajunge sus, la fix) sau la Studioul Casandra (de mers în pustiu). Felul în care este alcătuit volumul, etapele pe care le parcurgi tu, cititorul, dar şi el, dramaturgul, te implică pe drumul unui destin literar, teatral, uman. Sînt tonuri şi inflexiuni în "vocea" lui Dumitru Solomon pe care le-am "auzit" abia acum. Dincolo de poante şi giumbuşlucurile conţinute de o replică sau de o succesiune de replici, de ironia personajelor şi de auto-ironia autorului am descoperit şi un registru al durerii, al tulburării unor experienţe criminale, ca cele de la Auschwitz, de pildă. Piesele din acest volum nu sînt crispat legate de problematici contextual româneşti, de nume, de mentalităţi, de istorii autohtone, provinciale. Există o respiraţie, fie ea şi amară, universală, care îl poate plasa pe Dumitru Solomon în orice spaţiu teatral european. De la spectacolul-lectură, pînă la complexe montări scenice, piesele dramaturgului oferă suport. Abstract, concret, palpabil, în deşert sau la Polul Nord, în sanatoriu sau în lagăr, dialogurile au supleţe, au nerv, au firescul acela care lipseşte, de cele mai multe ori, dintr-un text dramatic. Tragism şi metafizică, comic de situaţie sau de limbaj, filosofie în doze homeopatice, condamnarea pe viaţă a unor destine sînt cîteva dintre elementele care traversează piesele, care le unesc, în ciuda etapelor diferite pe care dramaturgul însuşi şi stilul său le-au parcurs din 1989 şi pînă în 2001. Poate şi de asta antologia de teatru Solomon de la Hasefer are o vibraţie emoţională pentru că autorul se livrează, se pune la dispoziţia cititorului într-un "demers" lung, cu variaţii, cu popasuri, cu registre diferite, cu evoluţii la care autorul ne invită să fim martori. Nu ştiu de ce, iarăşi, am simţit că plaja e largă, că de la şoaptele genului de teatru radiofonic, la forţa rostirii scenice, de la teatralitate la scenariul ce stă la bază filmului, Dumitru Solomon nu exclude nimic. Şi nu consideră, arogant, nici unul dintre genurile care îl pot atrage pe vreun regizor. De la piesa care dă titlul volumului, continuînd cu Kant sau Principiul vaselor comunicante, trecînd prin absurdul din celelalte patru, autorul se joacă cu un acordeon. îl deschide, amplu, ca în primele scrieri, sau îl închide, îl reduce la forme-pilule esenţializate, ca în ultimele. Citind compact volumul, veţi auzi şi muzica lui lăuntrică, pe a cărui structură se bazează înşiruirea cuvintelor şi a personajelor. E muzica autorului.