Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Cinci decenii de artă contemporană de Pavel Şuşară


I. Redescoperirea limbajului

În primii ani ai deceniului şapte, cînd Paul Neagu, Horia Bernea, Marin Gherasim, Teodor Moraru, Ion Dumitriu, Vasile Gorduz, Silvia Radu etc. începuseră deja să se manifeste public, în arta românească lucrurile întraseră încet pe o direcţie oarecum normală. Propagandiştii anilor cincizeci îşi cam cheltuiseră avîntul retoric, loturile de tractoare sosite din U.R.S.S. nu mai făceau obiectul major al creaţiei artistice, iar cei însărcinaţi cu verificarea şevaletelor şi a pensulelor artiştilor suspecţi se cam leneviseră şi ei. Ba chiar apăruseră, cu vreun deceniu bun mai devreme, cîţiva tineri care, pe nesimţite, au părăsit ogorul şi imaginea de şantier şi s-au impus cu autoriate în peisagistică, în natură statică şi în compoziţia neutră. Pictori ca Ion Pacea, Alin Gheorghiu, Constantin Piliuţă (care ulterior va trece în tabăra cealaltă) şi alţii, profitînd de o oarecare amorţire a vigilenţei, au reconectat limbajul picturii la formele sale specifice de manifestare. Şi cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în spaţiul sculpturii şi al decorativelor. Ochiul putea iarăşi, chiar dacă nu era eliberat cu totul de precauţii şi de sfieli, să se hrănescă din bucuria pură a culorii şi din geometria legitimă a desenului. Însă de vreme ce "picturalitatea" picturii fusese reafirmată şi alfabetul ei repus în circulaţie, se năştea de la sine o problemă nouă, tot atît de complexă pe cît de grav era enunţul ei: încotro se îndreaptă arta contemporană, care este sensul ei intim şi cum poate fi determinat orizontul său moral?

II. Ruptură şi continuitate

Apărută abrupt, schimbarea de regim din România a găsit arta plastică într-o situaţie de supravieţuire. Această supravieţuire avea loc, însă, în condiţiile unui climat general de o extremă ostilitate şi ale unei ameninţări directe venite din partea amatorismului, puternic susţinut în ultimii ani şi abil promovat politic prin ,,Festivalul naţional Cîntarea României". Cam trei segmente mari s-au coagulat, în aceste condiţii, în arta profesionistă şi ele realizau un oarecare echilibru de ansamblu: primul era acela al colaboraţioniştilor instituţionalizaţi şi al pictorilor de curte în care intrau, cu grade diferite de implicare (şi cu grade diferite, în general!) nume ca Viorel Mărginean, Sabin Bălaşa, Vasile Pop Negreşteanu, Constantin Piliuţă şi mulţi alţii fără autoritate, dar şi artişti mult mai complecşi cum sînt Ion Bitzan şi Ion Şetran care, dintr-un oportunism care ar merita o atenţie mai mare şi o analiză mai amănunţită, au acceptat un negoţ direct şi explicit cu regimul. Cel de-al doilea segment îi includea pe artiştii oficiali în accepţiunea nepeiorativă a cuvîntului, adică pe acei artişti care au reuşit să se facă acceptaţi atît la nivelul propagandei de partid, cît şi la nivelul larg al opiniei publice, fără compromisuri amendabile şi fără concesii evidente. Cel de-al treilea segment reprezintă, într-un anumit fel, o atitudine artistică alternativă, dar alternativă nu atît prin tehnici şi materiale, deşi, în anumite cazuri, şi în felul acesta, cît prin poziţia morală, prin iconografie şi prin aspiraţiile estetice şi doctrinare, ultimele mai degrabă implicite. Această categorie era reprezentată de gruparea din jurul lui Paul Gherasim, grupul Prolog în primul rînd, dar şi de mişcarea mai amplă, de natură spiritualistă, alcătuită preponderent din artiştii care au debutat în deceniul şapte. Exista vag şi un al patrulea segment, dar unul difuz şi cu puţine şanse de coagulare din pricina suspiciunii şi a ostilităţii oficiale, acela care privea expresiile şi atitudinile neconvenţionale în accepţiunea strictă a cuvîntului. Exprimat mai mult individual decît ca o tendinţă largă şi explicită, acest comportament artistic îi avea ca protagonişti de frunte pe Geta Brătescu, Ion Bitzan, Ion Grigorescu etc., în timp ce unii dintre pionierii săi, Paul Neagu, de pildă, sau Ştefan Bertalan, erau plecaţi deja de mai mulţi ani din ţară.

III. Între derută şi cristalizare

O astfel de imagine, fie ea şi sumară, care priveşte ultimii ani ai regimului comunist, este foarte importantă pentru că pe structura ei se vor manifesta marile tendinţe din perioada care urmează anului 1990. Segmentul de mijloc, cel oficial, a continuat să se manifeste constant, egal cu sine şi cu aşteptarea publicului său, iar segmentul spiritualist a început lupta pentru supremaţie în condiţii destul de bizare. Imediat după canonada din decembrie, pictura românească, de la amatorii halucinaţi şi pînă la personaje cu anumite pretenţii de sobrietate, a descoperit, de multe ori cu o vehemenţă suspectă, valorile creştine şi marile promisiuni ale artei religioase. Desfăşurată în perioada Crăciunului şi a Anului Nou, izbucnită brusc, asemena unei revelaţii, şi sfîrşită într-o baie de sînge, Revoluţia românească a fost resimţită, prin jertfe şi prin timpul ei calendaristic, drept un semn mesianic şi o certă slobozenie la mîntuire. Nu se putea intra în nici o sală de expoziţii fără a fi întîmpinat de valuri de sînge şi baloţi de spini împletiţi în coroane, de păduri de cruci şi tone de piroane. Inclusiv aceia care, cu doar cîteva zile în urmă, îi pictaseră în atitudini hieratico-marţiale pe demiurgul din Primăverii şi pe îngereasa lui azurie, ca în viziunile celeste ale lui Bălaşa, s-au trezit robotind din greu la urcuşuri pe Golgota şi la răstigniri. În aceste condiţii, cel care şi-a propus declarat salubrizarea acestei zone de aluviunile subculturii, de vulgarităţile oportuniste şi dencontinentele gesticulaţii sterile a fost pictorul Sorin Dumitrescu. Pe fondul şi în prelungirea grupului Prolog, el a înfiinţat Fundaţia Anastasia, în al cărei program se regăseşte explicit ideea reconcilierii culturii cu spaţiul cultic. În galeriile Catacomba, unde s-a promovat cel mai coerent proiect din ultimii zece ani, arta religioasă şi spiritualistă, în sens larg, a fost curăţită de toţi paraziţii iniţiali. În jurul acestei galerii s-a născut şi s-a fortificat segmentul neotradiţionalist din arta noastră de astăzi, care împacă, într-un mod destul de ciudat, un anume conservatorism doctrinar cu o reală deschidere către experimentul tehnic, materialele neconvenţionale şi către diversitatea limbajelor. Cea de-a doua mare tendinţă coagulată în aceşti ani este cea experimentală propriu-zisă, aceea a formelor alternative de gîndire şi de exprimare artistică. Palid şi aleatoriu înainte de '90, acest segment a devenit tot mai coerent atît datorită noilor posibilităţi de informare de care artiştii au beneficiat fără restricţii, cît şi sprijinului financiar şi logistic pe care Centrul Soros pentru Artă Contemporană, înfiinţat în 1993, l-a acordat acestei tendinţe.
În rest, lucrurile au rămas oarecum la fel. Între polul neotradiţionalist şi cel sincronist, continuă să se manifeste, egală cu sine, arta de echilibru; polimorfă, confortabilă, frumoasă, decorativă şi sigură. Acea artă capabilă să le ofere tuturor celor alertaţi peste măsură, garanţii serioase că putem intra, fără tulburări prea mari, şi în mileniul următor. Care, vorba răstălmăcită a lui Malraux, va fi unul al globalizării sau nu va fi deloc!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara