Cu mai mult de un secol înainte de apariţia în 1948 a lucrării matematicianului Norbert Wiener, Cibernetica - control şi comunicare la animale şi maşini, s-a încercat, în 1838, o clasificare a ştiinţelor. Acolo, André Marie Ampere introducea termenul de "cibernetică" la trunchiul ştiinţelor politice, înţelegînd prin asta arta guvernării. James Maxwell tocmai inventase şi el un sistem mecanic care reuşea să se autoguverneze, să se autoregleze. În engleză, s-a utilizat termenul "governor", apoi speculaţiile semantice au amintit de termenul latin "guvernor", precum şi de cel grecesc "Kibernetis". Interesant este că acesta din urmă avea şi sensul de a cîrmui, de a pilota şi cunoştea şi substantivizarea în cîrmaci şi pilot. Iată că sugestia lui Ampere de a asocia ideea de pilotare cu aceea de guvernare se potriveşte perfect şi felului nostru, românesc, de a conduce o ţară. În plus, obişnuinţa de a comanda un grup social izolat oferă oricărui conducător prilejul de a se antrena, spontan, în arta retoricii. Lipsesc, însă, cîteva elemente esenţiale.
Deşi a însemnat o revoluţie ştiinţifică a secolului trecut, cibernetica a rămas o disciplină abstractă. Izomorfismul între structura comunicaţiilor în mecanisme, organisme şi societăţi are fragilităţi exact în spaţiul social-politic. Dacă mecanismul de comandă este posibil, redundanţa canalelor de comunicaţie este încă imprevizibilă în domeniul social tocmai fiindcă în creierul uman informaţia este codată analogic. Şi nu digital, ca la calculator. Maşina, cu alte cuvinte, nu gîndeşte. Tot aşa cum ceasul nu are noţiunea timpului. Deocamdată, roboţii nu pot să rezolve - nici singuri şi nici grupaţi - conflictele interumane. Şi nici eternele angoase ale fiinţei umane, oricît de performante şi de sofisticate ar fi ca aparate.
Aşadar, atenţie la canalele de comunicare fiindcă poporul român s-a născut nu doar poet, ci chiar, mai nou, şi artist. Altfel spus, răspunde şi lucrează după inspiraţie şi după chef, şi nu organizat, metodic, disciplinat. Aşa cum a sperat, cîndva, Carol I, de pildă. În privinţa retoricii ca artă a vorbirii, a persuasiunii politice, există capcane în toate tipurile de societăţi umane. În miezul dialogului "Gorgias", se precizează că retorica este şi arta de a convinge mulţimea, pe neştiutori, astfel încît un retor talentat să aibă mereu control asupra spuselor sale, cuvintele sînt preţioase, pot construi sau, dimpotrivă, pot dărîma lumi, pot manipula cu mare uşurinţă. Ceea ce am simţit mereu. Un retor trebuie să deosebească totodată binele de rău. Astfel, retorica bună conduce, inevitabil, la cunoaşterea profundă a omului. A structurii sale. În plus, oratoria bună nu admite stereotipii. Fapt de care este suprasaturată limba actuală, agresată şi umilită. Toate acestea conduc subtil la ceea ce putem numi deja falsul existenţial. Una din realităţile în care ne scufundăm tot mai mult, eliminînd frontierele fabulatorului. Noţiunea aceasta ascunde, de fapt, o infirmitate nativă: a nu şti să trăieşti singur sau/şi în orice sistem social. Mergînd mai departe, a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi, mai ales, a nu-ţi cunoaşte limitele cunoaşterii, a nu izbuti să ai habar de limitele decizionale, în consecinţă, proiectează existenţa în plin haos. Salvarea celor care îşi construiesc existenţa aşa, în plin fals, este chiar modalitatea de a o înălţa la rang de normalitate. Fenomenul nu este nou şi nu depinde de ideologii, religii, politici şi nici chair de circumstanţele atenuante furnizate de egoismul fiecăruia dintre noi.
Cum se explică, totuşi, existenţa, devastatoare, a crizei de comunicare între indivizi, grupuri de oameni exact în mileniul în care tehnologiile transmiterii informaţiei fac salturi cu o viteză halucinantă? Unde este fractura? Ce se pierde în acest mecanism şi unde? Ce stă la baza acestui paradox?
Realitatea nu poate fi virtuală. Adevărurile antichităţii greceşti ne obligă să amendăm sintagma "să trăiţi bine!" cu precizările: să trăieşti cumpătat şi, finalmente, să nu doreşti ceea ce nu poţi avea. La urma urmelor, liberalismul ne-ar ajuta să pricepem că nu are nici un rost să invidiem capra vecinului fiindcă, oricît de "siliconată" ar fi, rămîne - iremediabila genetică! - tot o capră...