Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Christopher H. Gibbs Viaţa lui Schubert de ---

De aproape două secole figura lui Schubert îi fascinează pe muzicieni, muzicologi şi melomani. Cu excepţia lui Mozart, poate, nici un compozitor n-a avut o viaţă pe care să se poată cu mai mult temei aplica toate clişeele romantice ale unui destin tragic. Nefericit în dragoste, sărac, nerecunoscut, ba chiar ignorat, mort la 31 de ani – iată imaginea simplă şi rezistentă pe care posteritatea şi-a făcut-o despre el. Apoi, în vremea din urmă, şi-a făcut loc un nou portret: un Schubert homosexual şi eminamente depresiv.
Marele merit al cărţii lui Gibbs este de a da la o parte clişeele şi de a cerceta atent mărturiile privindu-l pe Schubert – de altfel contradictorii şi, în genere, apărute târziu după moartea lui. Rezultatul e o imagine mult mai nuanţată: un artist care s-a bucurat şi de succes, nu neapărat sărac, senzual şi timid, afectuos cu prietenii şi, în acelaşi timp, retras –, dar mai ales un compozitor dominat de figura lui Beethoven, al cărui fiu spiritual a fost. (Nota editurii)

Când, în martie 1827, Schubert a participat ca purtător de torţă la înmormântarea lui Beethoven, a auzit o întrebare – o provocare, de fapt – pusă în celebrul discurs al lui Franz Grillparzer: „A fost un artist… Cine va sta alături de el?” La ce trebuie să se fi gândit Schubert, care abia împlinise treizeci de ani şi avea el însuşi o sănătate precară, auzind cuvintele prietenului său literat citite drept omagiu adus eroului său muzical? Grillparzer a invocat numele din panteonul geniilor muzicale germane care îl primeau pe Beethoven în mijlocul lor. Ce a înţeles Schubert din această întrebare legată de următorul compozitor nemuritor? Şi totuşi, în timp ce întrebarea era rostită, răspunsul viu se afla chiar acolo, printre participanţii la înmormântare, şi avea el însuşi să piară curând.
Deşi este aproape de neconceput că Beethoven şi Schubert nu s-au întâlnit niciodată, natura relaţiilor lor personale rămâne neclară. Condiţiile geografice, sociale şi profesionale din Viena ofereau numeroase prilejuri de întâlnire, dar dovezile sunt puţine şi contradictorii. Doi oameni care erau dintre cei mai îndreptăţiţi să ştie acest lucru au oferit relatări opuse. Ferdinand Schubert [fratele compozitorului[ a afirmat că Schubert „l-a întâlnit [pe Beethoven] frecvent”, în vreme ce Spaun [un prieten apropiat al compozitorului] a povestit că „Schubert s-a plâns adesea, mai ales la moartea lui Beethoven, cât regretă că acesta a fost inaccesibil şi că nu a vorbit niciodată cu el”. Kreissle [primul biograf al lui Schubert] a menţionat că „mai mulţi dintre prietenii apropiaţi ai lui Schubert, care sunt încă în viaţă, nu-şi pot aminti decât de o discuţie întâmplătoare între cei doi compozitori”.
După ce s-a mutat la Viena, în 1792, Beethoven a rămas acolo pentru tot restul vieţii. Cei doi compozitori au trăit şi au lucrat într-o cultură muzicală compactă, având aceiaşi protectori, editori, interpreţi şi cunoştinţe. Deşi au existat puţine legături între prietenii lor apropiaţi şi în ciuda retragerii lui Beethoven din atenţia publicului după Congresul de la Viena, orbitele lor s-au intersectat totuşi. Când Schubert şi-a publicat prima compoziţie instrumentală importantă – cele Opt variaţiuni pe tema unei romanţe franţuzeşti, op. 10, pentru pian la patru mâini –, în 1822, lucrarea a fost însoţită de o dedicaţie plină de efuziune pentru Beethoven: „din partea adoratorului şi admiratorului său Franz Schubert”. Dintre numeroasele relatări despre întâlnirile personale dintre ei, două se referă la această piesă. Anton Schindler, al cărui cuvânt nu este tocmai demn de încredere şi care îi cunoştea pe ambii compozitori, a povestit în 1860 că Schubert şi editorul Diabelli i-au înmânat personal variaţiunile lui Beethoven, că timiditatea l-a împiedicat pe Schubert să vorbească cu maestrul şi că „s-a pierdut cu firea”, când Beethoven a indicat cu delicateţe o greşeală de armonie. Pe de altă parte, Josef Hüttenbrenner a relatat, în 1857, că Schubert a încercat să-i dea compoziţia, dar Beethoven nu era acasă în clipa aceea. Totuşi, Hüttenbrenner a afirmat că variaţiunile „au primit deplina aprobare a lui Beethoven” şi că „Beethoven le-a interpretat aproape în fiecare zi cu nepotul său luni de zile”. Alte relatări sunt mai puţin precise. Timp de câţiva ani, Beethoven s-a întreţinut cu admiratorii săi, ca să spunem aşa, câteva dimineţi pe săptămână la Editura Steiner & Co. Schubert se afla deseori acolo, se spune, deşi, probabil, ca o prezenţă tăcută. Relatarea cea mai derutantă despre contactul dintre ei se referă la ultimele zile ale lui Beethoven. Prietenul lor comun, Anselm Hüttenbrenner, a insistat: „E un fapt de netăgăduit că profesorul Schindler, Schubert şi cu mine l-am vizitat pe Beethoven aflat pe patul de suferinţă cu aproximativ o săptămână înainte de a muri”. Dar Schindler nu şi-a amintit de nici o asemenea întâlnire, cum nu a făcut-o nimeni altcineva (cu excepţia fratelui lui Anselm, Josef) şi, oricum, povestea a apărut doar la câteva decenii după ce avusese loc presupusa întâlnire.

Viena din perioada Biedermeier îndrăgea înmormântările fastuoase, iar a lui Beethoven a fost una dintre cele mai impunătoare. Descrierile acestui splendid eveniment nu concordă în privinţa numărului de participanţi care s-au alăturat procesiunii de la biserica parohială din Alsergrund până la cimitirul Währing. Der Sammler a anunţat 10 000, în vreme ce Gerhard von Breuning a dublat cifra, iar Schindler a triplat-o. În binecunoscuta acuarelă a lui Franz Stöber, sicriul lui Beethoven e copleşit de mulţime – alt semn al importanţei acestei zile în care teatrele au fost închise şi oraşul a deplâns pierderea celui mai de seamă artist al său.
Cum numai preoţii aveau voie să vorbească pe pământul sfinţit al cimitirului, cel mai mare actor al Vienei, Heinrich Anschütz (un prieten al lui Schubert), s-a oprit la intrare pentru a ţine discursul scris de Grillparzer. Cuvântarea plină de elocinţă deplânge dispariţia unui mare om care încheie o epocă măreaţă: „Ultimul maestru al cântecelor melodioase, vocea unei armonii emoţionante, moştenitorul care a dus pe înalte culmi faima nepieritoare a lui Händel şi Bach, Haydn şi Mozart, nu mai este de acum, iar noi plângem pe corzile rupte ale harfei care a tăcut.” Un alt pasaj menţionează un geniu care „mai este în viaţă – şi fie ca viaţa să-i fie cât mai lungă!” S-a considerat mai târziu că acest artist nenumit – Goethe, desigur – a fi fost Schubert, dar în 1827 nimeni nu s-ar fi gândit să-l compare pe relativ obscurul compozitor cu Beethoven şi să-l aşeze în rândul artiştilor exemplari ai epocii. Într-adevăr, peste şapte ani, când protectorul lui Schubert, Raphael Georg Kiesewetter, a scris o importantă istorie generală a muzicii, a caracterizat pe bună dreptate perioada drept „Epoca lui Beethoven şi a lui Rossini”; Schubert nu este deloc pomenit în cartea lui Kiesewetter. Aveau să treacă mulţi ani pentru a fi numită „Epoca lui Beethoven şi a lui Schubert”. Vreau să spun că doar un singur om care a participat la înmormântarea lui Beethoven putea şti cine îi va urma, cine va împărţi cu el gloria epocii –, şi anume Schubert însuşi.
Biografia lui Kreissle spune povestea atât de des istorisită despre ce a făcut Schubert în acea zi. S-a dus împreună cu prietenii săi, muzicienii Franz Lachner şi Benedikt Randhartinger, la taverna Mehlgrube, unde a umplut două pahare cu vin. Cu primul, a închinat în amintirea lui Beethoven, iar cu al doilea, în a celui dintre ei trei menit să moară următorul – care avea să fie, desigur, Schubert, peste un an. Deloc surprinzător, această poveste sentimentală e apocrifă. Abia în secolul XX a apărut o însemnare din jurnalul lui Fritz von Hartmann care oferă informaţii sigure: „Ne-am dus la Castelul Eisenstadt [Taverna], unde eu am rămas cu Schober, Schubert şi Schwind până aproape de ora unu noaptea. Evident, nu am vorbit decât despre Beethoven, despre lucrările sale şi despre binemeritatele onoruri aduse memoriei sale astăzi”. Chiar dacă întâlnirea dintre Beethoven şi Schubert la patul de moarte nu a avut loc niciodată, participarea lui Schubert la funeralii trebuie să fi produs o profundă impresie asupra sa, mai ales dacă ţinem seama de propria sa boală epuizantă. Spaun şi-a amintit mai târziu că „moartea [lui Beethoven] l-a şocat [pe Schubert] foarte puternic. A avut oare o premoniţie că în curând avea să-l urmeze pentru a se odihni alături de el?”

Traducere de Doina Lică

(Volum în curs de apariţie la Editura Humanitas, colecţia „Contrapunct”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara